Aniversari

22 octombrie

1919: Doris Lessing, scriitoare britanică, laureată a premiului Nobel (d. 2013)

Doris Lessing, pe numele complet Doris May Lessing, născută Doris May Tayler, 22 oct. 1919 – 17 nov. 2013, scriitoare britanică ale cărei romane și nuvele sunt în mare parte preocupate de oamenii implicați în răsturnările sociale și politice din secolul XX. În 2007, a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Celebră încă de la prima sa carte, Iarba cântă, 1950, autoare a douăzeci de romane, printre care bestsellerul internațional Carnetul auriu, 1962, a apărut rapid ca o femeie de litere angajată și militantă, mai ales pentru cauze marxiste, anti-colonialiste și anti-apartheid. A fost, de asemenea, asociată cu lupta feministelor fără să o fi pretins sau să o fi dorit.

Doris May Tayler s-a născut în Persia (Iranul actual) în 1919. Tatăl ei, funcționar bancar, a fost grav rănit în timpul Primului Război Mondial și i s-a amputat un membru. Mama ei, o asistentă irlandeză-scoțiană, și-a pierdut în război bărbatul pe care îl iubea. Recrutată pe frontul Marelui Război, mama sa l-a întâlnit pe viitorul tată al lui Doris, care avea nevoie de îngrijiri medicale. Mai târziu, Doris Lessing va spune povestea părinților ei în Alfred și Emily.

Avea doar șase ani când familia ei s-a mutat la o fermă din Rhodesia de Sud (pe atunci colonie britanică), în 1925, în speranța de a câștiga avere din cultivarea porumbului, tutunului și cerealelor și apoi în căutarea aurului. Familia Tayler nu tolera asprimea climei, iar tânăra Doris era alternativ afectată de malarie și dizenterie din cauza atacurilor țânțarilor. Doris, căreia mama ei îi impunea o disciplină rigidă și severă, își găsea fericirea în natură, pe care o explora împreună cu fratele ei, Harry.

Locuind în pensiunea unui institut catolic condus de călugărițe pe care nu îl agrea, era în continuă opoziție față de mama ei protestantă. A părăsit școala definitiv la 15 ani, lucrând ca dădacă și mai târziu, la 18 ani, ca telefonistă în Salisbury (fosta capitală a Rhodesiei de Sud).

Întorcându-se pentru o vreme la ferma părintească, a dezvoltat o pasiune pentru literatură și s-a cufundat în citirea mai multor mari clasici ai secolului al XIX-lea care i-au influențat creația literară: Lev Tolstoi, Stendhal, Feodor Dostoievski sau Honoré de Balzac. De asemenea, îi citea cu interes pe Marcel Proust și Virginia Woolf.

În 1938, a început să scrie romane, în timp ce lucra în diverse locuri pentru a-și câștiga existența. De asemenea, scria povești scurte și nuvele, reușind să vândă două dintre ele unor reviste sud-africane.

La nouăsprezece ani, în anul următor, s-a căsătorit cu un funcționar, Frank Wisdom, cu care a avut doi copii, John și Jean. L-a părăsit în 1943, după ce a întâlnit, în timpul unei întruniri a simpatizanților marxiști, un cetățean german, comunist și evreu, exilat: Gottfried Lessing, cu care s-a căsătorit, pentru a doua oară, în 1945. În 1947, Doris a născut un fiu, Peter, și a divorțat din nou.

La 30 de ani, nemaiputând suporta politica de apartheid, a părăsit Rhodesia și a plecat la Londra împreună cu fiul ei și manuscrisul romanului Iarba cântă, în bagaje, acceptat de primul editor căruia i s-a adresat. Cartea evocă relația dintre soția unui fermier alb și un servitor african din Rhodesia. Succesul primei sale cărți, publicată în 1950, i-a permis să renunțe la postul de secretară pe care îl avea, făcând-o imediat celebră ca autor dedicat ideilor liberale.

În 1951, a publicat o colecție de nuvele extrase din experiența ei africană: Nuvele africane, urmată de un ciclu de cinci romane de inspirație autobiografică, publicate între 1952 și 1969 și grupate sub titlul Copiii violenței. Această vastă frescă romanescă, deziluzionată și fatalistă, este concepută ca un imens „Bildungsroman”. În roman, protagonista, Martha Quest, care crește în sudul Africii și se stabilește în Anglia, dublura sa literară, aflată în căutarea propriei identități, observă, din Africa până în Anglia, ravagiile provocate de sistemul colonial asupra relațiilor dintre negri și albi și consecințele prăbușirii sale. Mai mult, aceste relatări tratează procesul de trezire a unei conștiințe dezamăgite, situația femeilor și starea artistului în secolul XX. Lessing a fost apoi comparată cu marii autori realiști ai secolului al XIX-lea pentru profunzimea studiului psihologic și densitatea observației sociale.

La fel ca mulți intelectuali, artiști și scriitori britanici din generația sa, Lessing a fost angajată politic și activă în ideologia de stânga. În 1952, a aderat la Partidul Comunist, pe care l-a părăsit patru ani mai târziu, în urma intervenției tancurilor sovietice la Budapesta și după cel de-al XX-lea Congres. Deziluziile sale politice pot fi citite în Refugiul în inocență, 1956 și mai ales în Carnetul auriu, 1962, recunoscut astăzi drept capodopera sa. Aici se întoarce la diferitele faze ale speranței revoluționare dezamăgite. Evocând condiția femeilor, psihologia, angajamentele, stările emoționale, dorințele și impulsurile lor intime, Carnetul auriu face din scriitor o icoană a feminismului global, comparabilă cu Simone de Beauvoir fără ca ea „să fi dorit vreodată”.

Această lucrare constă dintr-un scurt roman convențional, precum și din patru carnete de însemnări și reflecții asupra anumitor teme, asimilate unei alte culori: negru pentru literatură, roșu pentru politică, galben pentru viața privată și albastru pentru introspecție. Reunite, ele formează „carnetul auriu” al titlului în care naratorul își circumscrie toate temele și încearcă să facă sinteza imposibilă a vieții sale. La răscruce de genuri, lucrarea adoptă o structură narativă originală, amestecând moștenirea realistă a marilor romane din secolul al XIX-lea cu tehnici literare post-moderne (relatare divizată / fragmentară, compoziție stilistică sofisticată, colaj, scufundarea în abis (prin autoreflectare, efect Droste), metaficțiune și joc al romanului în roman, divagări verbale, considerații ale creatorului asupra operei sale…). Amestecând fără deosebire jurnalul intim, extrase din presă și telegrame, în cele cinci carnete ale sale, textul fragmentar face din protagonista sa, Anna Wulf, un personaj schimbător și evaziv.

În 1956, după un sejur în Federația Rhodesiei și în Nyasaland, unde a intervievat, în calitate de jurnalist, pe prim-ministrul sud-rhodesian Garfield Todd și pe prim-ministrul federal Godfrey Huggins, i s-a interzis în cele din urmă accesul în toată federația și în Africa de Sud.

O coborâre în infern, 1971) anunță o nouă direcție în cariera lui Lessing, care abandonează genul mărturiei autobiografice pentru a aborda tărâmurile literaturii vizionare. Romanciera înțelege prin aceasta noțiunea de credință și misterele psihicului. Purtată de o imaginație întunecată, cu nuanțe de ocultism și misticism, lucrarea examinează sufismul, un curent religios pe care autoarea începuse să îl studieze în anii 1960. În acest roman, Lessing se îndepărtează de lumea reală și explorează universul mental al unui om care suferă de amnezie, Charles Watkins. Povestea deschide o vastă interogație asupra viitorului umanității și a viitorului planetei. Această întrebare o conduce în mod logic pe scriitoare către science-fiction, explorând tema supraviețuirii și a viitorului terestru din Shikasta, iar cele patru volume, care o urmează, sunt grupate sub titlul Canopus în Argos: Arhive, 1979-1980).

În 1983 și 1984, ca protest împotriva soartei rezervate tinerilor scriitori, s-a angajat într-o farsă literară, publicând sub pseudonimul Jane Somers două romane care au fost refuzate de editorul ei obișnuit: Jurnalul unui vecin și Dacă bătrânețea ar putea, concentrându-se pe problemele bătrâneții, singurătății, nostalgiei, bolilor și morții. Ambele marchează revenirea sa la realism, confirmată un an mai târziu de Terorista, 1985, care povestește deriva suicidară a tinerilor revoluționari.

Al cincilea copil, 1988, este o critică voalată a societății contemporane: în cadrul unei așa-zise familii „normale”, formată dintr-un cuplu care se iubește și are deja patru copii, se naște un nou copil, teribil de violent. Familia este apoi împărțită între atașament și respingere pentru această descendență. Sfârșitul cărții – incert – este ca o întrebare deschisă asupra viitorului violenței în societățile noastre.

În 1982, 1988 și 1991, Lessing a revenit în Rhodesia de Sud, acum Zimbabwe. La prima ei călătorie, l-a regăsit pe fratele ei înainte ca acesta să emigreze în cele din urmă în Africa de Sud. În 1995, Doris constată deteriorarea situației sociale din țară, dar avea încă încredere în președintele Robert Mugabe. În 1995, la 76 de ani, a vizitat Africa de Sud pentru a-și vedea fiica, nepoții și pentru a-și promova autobiografia. La începutul anilor 2000, a atacat brutal regimul Mugabe, pentru prima dată, și a fost din nou declarată „indezirabilă” în Zimbabwe.

În 2001, în timpul unei conferințe la Festivalul de carte din Edinburgh, Lessing a lansat o acuzație violentă împotriva feministelor care o sărbătoriseră, totuși, cu ani în urmă. Ea le descrie ca „femei care au devenit oribile cu bărbații”. Astfel, potrivit ei, „după ce au făcut o revoluție, multe femei s-au rătăcit, de fapt, nu au înțeles nimic. Prin dogmatism. Din lipsa analizei istorice. Prin renunțarea la gândire. Dintr-o lipsă dramatică a umorului.”

Autoare a unei opere considerabile de aproape șaizeci de titluri, inclusiv romane, nuvele, piese de teatru, poezii, eseuri, relatări autobiografice și mărturii, Doris Lessing fascinează atât prin varietatea subiectelor, cât și prin abordarea diverselor genuri pe care le ilustrează.

Scriitoarea a refuzat întotdeauna să se lase blocată în cătușe intelectuale sau politice și ocupă un loc de frunte în literatura britanică contemporană, unde apare ca martorul privilegiat al timpului ei. Instanță morală în timpul vieții sale, ea a arătat cu degetul asupra societății actuale și a analizat fără încetare excesele, disfuncționalitățile și derivele sale etice și ideologice, precum și cele politice.

Pe 11 octombrie 2007, la vârsta de aproape 88 de ani, a primit Premiul Nobel pentru Literatură. A devenit astfel a unsprezecea femeie și cea mai în vârstă scriitoare care a fost onorată cu această distincțe.

Nominalizată adesea, începând din anii 1970, pe listele Academiei suedeze, unde era favorită înainte de dispariție, Doris Lessing făcea cumpărături atunci când a fost anunțată de acordarea Nobelului și a fost avertizată de masa jurnaliștilor care protestau în fața casei sale. Lessing a comparat imediat recompensa cu o „chintă roială” (combinație imbatabilă de cinci cărți de joc) și apoi a declarat cu umor: „S-au gândit, acolo, suedezii: a depășit data de expirare, nu mai are mult timp. Haide, i-l putem da!”. Secretarul permanent al Academiei din Stockholm a explicat în paralel: „Lessing este un subiect de dezbatere între noi, de ceva timp, și astăzi a fost momentul potrivit. Cred că pot spune că, în întreaga istorie a premiului, aceasta a fost decizia care a fost luată în considerare cu cea mai mare atenție.” Câteva zile mai târziu, Lessing și-a prezentat premiul ca un „blestem”: „Tot ce fac de atunci este să dau interviuri și să mă las fotografiată.”

Din motive de sănătate, autoarea nu a mers în Suedia pentru a primi Nobel, dar a înregistrat un videoclip de mulțumire în care definește importanța cărții și locul povestitorilor în cadrul civilizației și în societățile moderne pe care le consideră a fi „campioanele ironiei și cinismului”.

Pe 17 noiembrie 2013, agentul literar și prietenul lui Doris Lessing, Jonathan Clowes, a anunțat în mod public moartea sa la Londra, la vârsta de 94 de ani.

Opera lui Doris Lessing este polimorfă. Profund autobiografică, ea se inspiră în mod deosebit din experiența sa africană, din anii tinereții și din angajamentele sociale sau politice. Stilul său romanesc, epic, realist și liric i-a permis să abordeze diferite teme precum conflictele culturale, nedreptățile rasiale și etnice, contradicția dintre conștiința individuală și binele comun, violența dintre oameni și clase, dezrădăcinarea sau chiar copilăria.

Foarte apreciată pentru diversitatea și eclectismul său, autoarea a scris romane documentare, mărturii, ficțiuni vizionare, lucrări de science-fiction, Shikasta, 1981 și romane psihologice, Vara dinaintea nopții. A evoluat, chiar și doar pentru un timp, către esoterism și parapsihologie cu O coborâre în infern, 1971.

Mai mult…

1591: Alfonso al III-lea d’Este, Duce de Modena (d. 1644)

1659: Georg Ernst Stahl, chimist german (d. 1734)

1689: Ioan al V-lea al Portugaliei (d. 1750)

1701: Maria Amalia a Austriei, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman (d. 1756)

1811: Franz Liszt, compozitor și pianist maghiar (d. 1886)

1818: Leconte de Lisle, poet și traducător francez (d. 1894)

1823: John Sherman, om politic american, senator (d. 1900)

1844: Sarah Bernhardt, actriță franceză (d. 1923)

Sarah Bernhardt la 36 de ani, fotografie de Napoleon Sarony, 1880

Sarah Bernhardt, pe numele original Henriette-Rosine Bernard, supranumită Divina Sarah, 22 (23) oct. 1844 – 26 mar. 1923, născută în Paris, Franța, cea mai mare actriță franceză din secolul XIX şi una dintre cele mai cunoscute figuri din istoria scenei.

Sarah era fiica nelegitimă a lui Julie Bernard, o curtezană olandeză care se stabilise la Paris (identitatea tatălui ei este incertă). Deoarece prezența acestui copil interfera cu viața mamei sale, Sarah a fost crescută la început într-o pensiune și mai târziu într-o mănăstire. Copil dificil, încăpățânat, cu o sănătate delicată, și-a dorit să devină călugăriță, dar unul dintre iubiții mamei sale, ducele de Morny, fratele vitreg al lui Napoleon al III-lea, a hotărât să fie actriță și, la 16 ani, a intervenit pentru a intra la Conservatorul din Paris, școala de actorie sponsorizată de guvern. Sarah nu era considerată o elevă deosebit de promițătoare și, deși îi venera pe unii dintre profesorii ei, considera metodele Conservatorului ca fiind învechite.

Sarah Bernhardt a părăsit Conservatorul în 1862 și, datorită influenței ducelui, a fost acceptată de compania națională de teatru, Comédie-Française, ca începătoare în stare de probă. În timpul celor trei debuturi obligatorii cerute stagiarilor, Sarah a fost cu greu observată de critici.

Contractul ei cu Comédie-Française a fost anulat în 1863, după ce a pălmuit o actriță în vârstă care fusese nepoliticosă cu sora ei mai mică. O vreme a găsit un loc de muncă la Théâtre du Gymnase-Dramatique. După ce a jucat rolul unei stupide prințese ruse, a intrat într-o perioadă de meditație profundă, punându-și la îndoială talentul actoricesc. În aceste luni critice, a devenit amanta lui Henri, prințul de Ligne și a născut singurul ei copil, Maurice. Mai târziu, Bernhardt a fost căsătorită cu un ofițer militar grec devenit actor, Jacques Damala, dar căsnicia a fost de scurtă durată, iar el a murit din cauza abuzului de droguri. De-a lungul vieții ei a avut o serie de aventuri sau legături cu bărbați celebri, inclusiv cu marele scriitor francez Victor Hugo, actorul Lou Tellegen și prințul de Wales, viitorul Edward al VII-lea.

În 1866, Bernhardt a semnat un contract cu teatrul Odéon și, pe parcursul a șase ani de muncă intensă cu o companie înrudită de acolo, și-a consolidat treptat reputația. Primul ei succes răsunător a fost rolul Anna Damby în Renașterea lui Kean din 1868, de romancierul și dramaturgul Alexandre Dumas-tatăl. În același an, a jucat acolo rolul Cordeliei în Regele Lear. Cu toate acestea, cel mai mare triumf al lui Bernhardt la Odéon a avut loc în 1869, când a jucat rolul menestrelului Zanetto în piesa în versuri într-un act a tânărului dramaturg François Coppée, Le Passant („Trecătorul”) – rol pe care l-a jucat din nou într-un spectacol comandat înaintea lui Napoleon al III-lea.

În timpul războiului franco-german din 1870, Sarah a organizat un spital militar în teatrul Odéon. După război, când Odéon s-a redeschis i-a adus un omagiu lui Hugo cu o producție a piesei sale în versuri Ruy Blas. În rolul Reginei Maria, Bernhardt și-a fermecat publicul cu calitatea lirică a vocii sale distincte, care a fost descrisă în mod memorabil ca un „clopot de aur”, deși criticii i-au numit de obicei glasul „argintiu”, ca fiind asemănător cu tonurile unui flaut.

În 1872, Bernhardt a părăsit Odéonul și s-a întors la Comédie-Française, unde la început a primit doar roluri minore. Dar Sarah a avut un succes remarcabil acolo în rolul principal din Zaïre de Voltaire (1874), iar în curând i s-a oferit șansa de a juca rolul principal din Fedra de Jean Racine, rol pentru care criticii au presupus că nu are resursele necesare pentru a portretiza violența pasiunii. Performanța ei, însă, i-a făcut să-și revizuiască estimarea și să scrie recenzii entuziaste. Într-unul dintre cele mai frumoase roluri ale sale, portretizarea lui Doña Sol în piesa Hernani a lui Hugo, s-a spus că a adus lacrimi în ochii autorului.

A jucat-o pe Desdemona în Othello de Shakespeare în 1878 și, când teatrul Comédie-Française a apărut la Londra în 1879, Bernhardt a jucat în actul al doilea al Fedrei și a obținut un alt triumf. Ajunsese acum în fruntea profesiei sale și avea în față o carieră internațională. Bernhardt devenise o actriță expresivă, cu o largă gamă emoțională, capabilă de o mare subtilitate în interpretările sale. Grația, frumusețea și carisma ei i-au oferit o prezență scenică impunătoare, iar impactul vocii ei unice a fost întărit de puritatea dicției sale. Cariera sa a fost ajutată și de autopromovarea necruțătoare și de comportamentul ei neconvențional atât pe scenă, cât și în afara ei.

Succesul internațional

În 1880, Bernhardt și-a înființat propria companie de călătorii și în curând a devenit un idol internațional. Și-a petrecut timpul jucând cu propria ei companie, gestionând teatrele pe care le folosea și mergând în lungi turnee internaționale. A apărut destul de regulat în Anglia și și-a extins itinerarul pe continentul european, Statele Unite și Canada. New York City a văzut-o pentru prima dată pe 8 noiembrie 1880 și au urmat opt vizite în Statele Unite.

În 1891–1893, a întreprins un turneu mondial care a inclus Australia și America de Sud. Pe lângă aparițiile ei în rolul Fedra, au existat două roluri în care publicul din întreaga lume dorea să o vadă jucând: Marguérite Gautier, curtezana răscumpărată din La Dame aux camélias (Dama cu camelii) a lui Alexandre Dumas-fiul, și rolul principal al dramaturgului popular Eugène Scribe, Adrienne Lecouvreur. Sarah jucase pentru prima dată aceste două roluri în 1880.

În anii 1880, un nou element a intrat în viața ei artistică odată cu apariția lui Victorien Sardou ca dramaturg șef pentru melodramă. Cu Bernhardt în minte, Sardou a scris Fédora (1882), Thédora (1884), La Tosca (1887) și Cléopâtre (1890). Sardou, regizând propriile piese în care aceasta a jucat, a învățat-o un stil larg și extravagant de actorie, bazându-se pentru efectul decorurilor generoase, costume exotice și acțiune pantomimică.

Bernhardt a jucat mai multe roluri masculine de-a lungul carierei sale. Avusese apariții notabile ca Hamlet la Paris și Londra în 1899. Într-unul dintre cele mai faimoase roluri ale ei, cel al singurului fiu al lui Napoleon din piesa lui Edmond Rostand, Puiul de vultur (L’Aiglon), 1900, Bernhardt, pe atunci în vârstă de 55 de ani, a jucat un tânăr care a murit la vârsta de 21. Sarah a fost, de asemenea, una dintre primele femei despre care se știe că a jucat rolul principal din Hamlet.

În 1893 Bernhardt a devenit director al Théâtre de la Renaissance, iar în 1899 s-a mutat în fostul Théâtre des Nations, pe care l-a redenumit Théâtre Sarah Bernhardt și l-a condus până la moartea ei, în 1923. Teatrul și-a păstrat numele până la ocupația germană din cal de-al Doilea Război Mondial și acum este cunoscut sub numele de Théâtre de la Ville.

Bernhardt a fost numită membru al Legiunii de Onoare în 1914. În 1905, în timpul unui turneu din America de Sud, s-a rănit la genunchiul drept când a sărit de pe parapet în ultima scenă din La Tosca. Până în 1915 se instalase cangrena, iar piciorul ei a trebuit să fie amputat. Neînfricată, patrioata Bernhardt a insistat să viziteze soldații de pe front în timpul Primului Război Mondial, în timp ce era transportată într-o lectică.

În 1916, a început ultimul său turneu în Statele Unite, iar spiritul ei neînfricat a susținut-o pe parcursul a 18 luni istovitoare pe drum. În noiembrie 1918, a sosit înapoi în Franța, dar în curând a pornit într-un alt turneu european, jucând roluri pe care le putea juca în timp ce era așezată. Noi roluri i-au fost oferite de dramaturgii Louis Verneuil, Maurice Rostand și Sacha Guitry. Bernhardt s-a prăbușit în timpul repetiției generale a piesei lui Guitry, Un subiect pentru un roman (Un Sujet de roman), dar și-a revenit suficient pentru a se interesa de filmul de la Hollywood, Clarvăzătoarea (The Clairvoyant), care era filmat în propria ei casă din Paris la momentul morții ei.

În 1920, Bernhardt a publicat un roman, Micul idol (Petite Idole), care nu este lipsit de interes, deoarece actrița-eroina a poveștii constituie o idealizare a propriei cariere și ambiții ale autoarei.

Faptele și ficțiunea sunt greu de separat în autobiografia ei, Viața mea dublă: Memoriile lui Sarah Bernhardt (Ma Double Vie: mémoires de Sarah Bernhardt), 1907.

Tratatul lui Bernhardt despre actorie, Arta teatrului  (L’Art du théâtre), 1923, este revelator în secțiunile sale despre formarea vocii: actrița a considerat întotdeauna vocea ca fiind cheia personajului dramatic.

Mai mult…

1846: Dimitrie Brândză, medic, naturalist și botanist român, membru al Academiei Române și fondator al Grădinii Botanice din București (d. 1895)

1852: Adam Müller-Guttenbrunn, scriitor austriac (d. 1923)

1858: Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein, prima soție a împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (d. 1921)

1866: Aglae Pruteanu, actriță română (d. 1941)

1870: Ivan Alexeevici Bunin, scriitor rus, laureat al Premiului Nobel (d. 1953)

1881: Clinton Davisson, fizician american, laureat al premiului Nobel (d. 1958)

1900: Paul Wittmann, cantor, organist și compozitor român de etnie germană (d. 1985)

1903: George Wells Beadle, cineast nord-amercan (d. 1989)

1907: Cella Serghi, scriitoare română (d. 1992)

Cella Serghi, pe numele real Cella Marcoff, 4 nov. 1907 – 19 sept. 1992, născută în Constanța, România, scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.

A debutat cu romanul Pânza de păianjen, fiind susținută de scriitori faimoși ai epocii, ca Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian și Camil Petrescu. În anul 1977 a publicat la editura Cartea Românească un volum autobiografic intitulat Pe firul de păianjen al memoriei.

Născută pe 22 octombrie 1907 în Constanța, într-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, scriitoarea va rămâne atașată toată viața de farmecul ținutului natal, așa cum de altfel și mărturisește:

“M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen – în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră”.

Scriitoarea va continua să evoce marea, “marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să incinte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil”.

Familia Marcoff a locuit în Constanța până în 1916, refugiindu-se în timpul războiului la Brăila, apoi la București. Clasele primare începute la Constanța sunt continuate în orașele în care familia se stabilește.

Urmează la București Facultatea de Drept, luându-și licența în 1931.

Încă din timpul studenției începe să lucreze, angajându-se ca secretară la un avocat. Se căsătorește cu inginerul Alfio Seni, apoi cu judecătorul Ion Bogdan. Practică un timp avocatura, fapt ce servește romancierei la cunoașterea diferitelor caractere, îmbogățind gama personajelor sale.

Sub pseudonimul Gella Marin trimite ziarelor “Gazeta”, de sub direcția lui Ion Pas, și “Reporter” un număr de reportaje și cronici teatrale, care s-au bucurat de mult succes. Primul său reportaj era intitulat “Weekend în Bucegi”. Aceste prime publicații aveau să-i deschidă Cellei Serghi perspectiva permanentei munci literare.

În 1937 apare în “Revista fundațiilor” primul fragment din romanul “Pînza de păianjen”, intitulat “Cele dintâi nedumeriri”. Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu și Alexandru Rosetti. De fapt, Camil Petrescu o și determinase să scrie, după cum mărturisește scriitoarea. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariția acestui roman. Așa se face că prima lucrare a autoarei a fost recomandată publicului de trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu și Mihail Sebastian. Romanul a apărut cu o banderolă pe care scria: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman”. Despre întâlnirea cu autorul lui “Ion” și clipa când punându-i mâna pe umăr i-a spus cu toată gravitatea “ești un scriitor”, Cella Serghi își amintește întotdeauna cu emoție.

De acum înainte, scriitoarea își trasează hotărât drumul spre cariera ei literară. Este chemată să publice în “Viața românească” și “Revista Fundațiilor” de Mihai Ralea, D. I. Suchianu și Al. Rosetti, iar Eugen Lovinescu invită la “Sburătorul”. Leagă astfel multe prietenii literare. Schițele publicate în revistele amintite, având aceeași eroină – Mirona – vor deveni romanul de mai târziu “Cad zidurile”, apoi în alte ediții “Cartea Mironei” sau “Mirona”.

A locuit un timp la Paris, unde a continuat să scrie și să citească fragmente în grupul studenților români, fapt relatat în volumul “Mirona”, care cuprinde foarte multe elemente autobiografice. Lecturile în grup sunt stimulente pentru autoare, așa cum erau și lecturile la “Sburătorul pentru Hortensia Papadat Bengescu, cu care creația literară a Cellei Serghi are tangențe.

În 1945 e secretara Universității libere populare. După 1945 publică articole și schițe în revistele “Femeia”, “Flacăra”, “Viața românească”.

Romanele sale – toate bine primite de cititori, au cunoscut câte trei și patru ediții. Retipăririle confirmă odată mai mult popularitatea de care se bucură scriitoarea. Interpretă deosebită a sufletului feminin, personajele sale au găsit o largă audiență în rândul publicului. Mai toate eroinele au un destin tulburător și captivant, sunt firi complexe, parcurg drumuri deosebite în afirmarea lor socială. După cum apreciază critica literară, “ceea ce conferă originalitate scrisului Cellei Serghi este viziunea realistă a cărților sale”.

În afara creației originale, Cella Serghi a fost și o bună traducătoare, oprindu-se însă la lucrări care se circumscriu temperamentului său artistic (“Vă place Brahms ?” de Francoise Sagan și “Casa de hârtie” de Francoise Mallet-Joris).

Creația romancierei începută în perioada de înflorire a literaturii române – perioada interbelică – era în plină ascensiune.

(Constanța Călinescu, Ion Faiter -Dimensiunile unor vocații ,Constanța [Biblioteca Județeană Constanța], 1979 ,p. 155-157)

1913: Robert Capa, fotograf american/ungur (d. 1954)

1913: Bao Dai, ultimul împărat al Vietnamului (d. 1997)

1915: Yitzhak Shamir, om politic israelit (d. 2012)

1917: Joan Fontaine, actriță americană (d. 2013)

1920: Timothy Leary, psiholog american (d. 1996)

1921: Georges Brassens, poet, cântăreț-compozitor francez

1925: Robert Rauschenberg, artist plastic american (d. 2008)

1938: Christopher Lloyd, actor american

1943: Catherine Deneuve, născută Catherine Fabienne Dorléac, actriță franceză de film

1949: Corneliu Stroe, percuționist român

1952: Jeff Goldblum, actor american

1954: Ionel Tudor, compozitor și dirijor român

1958: Dan Creimerman, compozitor român

1967: Ana Beatriz Nogueira, actriță braziliană

1968: Shaggy, cântăreț jamaicano-american de reggae

1969: Spike Jonze, regizor american

1974: Claudiu Adrian Pop, politician român

1984: Anca Pop, cântăreață română (d. 2018)

1992: Sofia Vassilieva, actriță americană