Aniversari 23 decembrie
1804: Charles Augustin Sainte-Beuve, critic literar, poet, eseist si romancier francez, profesor la Collège de France și Comandor al ordinului Legiunea de Onoare. (d. 1869)
Charles Augustin Sainte-Beuve, 23 dec. 1804 – 13 oct. 1869, istoric și critic literar francez, remarcat pentru aplicarea cadrelor de referință istorice scrierilor contemporane. Studiile sale de literatură franceză, de la Renaștere până în secolul XIX, l-au făcut unul dintre cei mai respectați și mai puternici critici literari din Franța secolului XIX.
Anii de început și perioada romantică
Sainte-Beuve a fost singurul copil postum al unui colector de taxe. După o copilărie protejată, și-a finalizat educația clasică la Paris și a început să studieze medicina, pe care a abandonat-o după un an.
Un tânăr talentat, dar în niciun caz strălucit, și-a continuat educația generală în ritmul său, urmând Universitatea din Paris și extensiile acesteia, iar în 1825, a fost atras în jurnalism de către fostul său profesor, Paul Dubois, editor al unui nou periodic liberal, Le Globe.
În paginile sale a scris primele eseuri despre poezia lui Victor Hugo și a devenit în curând membru al cercului său literar de scriitori și poeți romantici. În prima sa carte, Tablou istoric și critic al poeziei franceze și teatrului francez din secolul al XVI-lea, a descoperit, poate în mod natural, o ascendență renascentistă a lui Hugo și altora dintre noii săi prieteni.
O scurtă vizită în Anglia, în 1828, i-a întărit gustul pentru poezia lui William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge, ambii fiind pe atunci puțin cunoscuți în Europa continentală. Vizita sa în Anglia poate explica, de asemenea, apariția elementelor stilului lui William Cowper și George Crabbe în volumele propriei sale poezii, Viața, poeziile și cugetările lui Joseph Delorme, 1829 și Consolările, 1830, care la publicarea lor au atras o oarecare atenție – nu în ultimul rând datorită platitudinii lor intenționate și a aparentei stângăcii, mult în contrast cu maniera mai măreață a lui Hugo și a poetului Alfred de Vigny.
Între timp, dezvoltase gustul pentru speculațiile sociale și o preocupare pentru problemele de experiență religioasă. Preocupările sale sociale s-au cristalizat mai întâi într-un atașament trecător față de grupul de reformatori adunați în jurul doctrinelor lui Claude-Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon. Potrivit discipolilor lui Saint-Simon, sistemele feudale și militare urmau să fie înlocuite cu un sistem controlat de manageri industriali și oamenii de știință, mai degrabă decât de oamenii bisericii care deveneau directorii spirituali ai societății. Când acest grup, în 1830, a preluat conducerea la jurnalul Le Globe, lui Sainte-Beuve i-a fost încredințată elaborarea a două manifeste, sau „profesii de credință” și, deși în curând va fi respins de excesele sentimentale și de nemulțumirea liderilor săi, a păstrat timp de 30 de ani o simpatie persistentă pentru viziunea sa despre o societate tehnocratică întemeiată pe frăția omului.
Aproape simultan, Sainte-Beuve a ajuns sub vraja unui reformator religios și polemist, Félicité Robert de Lamennais, pe care pentru o vreme l-a căutat pentru îndrumare religioasă. Lamennais era atunci consilierul spiritual al soției lui Victor Hugo, Adèle, cu care Sainte-Beuve, în 1831, a stabilit o relație durabilă, dar aparent platonică, de mare intensitate. Multe dintre detaliile acestei afaceri nelămurite sunt mai mult sau mai puțin relatate în volumul de versuri (publicat privat) al criticului, Carte de iubire, 1904, care nu a fost însă publicat oficial în timpul vieții niciunuia dintre ei.
Scrieri critice și istorice timpurii
Pe lângă Le Globe, Sainte-Beuve, începând din 1831, a contribuit cu articole la un alt periodic nou, Revista celor două lumi (Revue des Deux Mondes). Succesul articolelor sale din cele două reviste literare l-a determinat să le colecteze sub titlul Critică și portrete literare, 5 vol. (1832–1839). În aceste „portrete” ale contemporanilor, a dezvoltat un tip de critică, nouă și mult aplaudată la acea vreme, studiind un scriitor, în viață și binecunoscut, în întregime și intrând într-o cercetare biografică considerabilă pentru a înțelege atitudinile mentale ale subiectului său.
La începutul anilor 1830, Sainte-Beuve a fost împiedicat de antipatia sa pentru nou-înființatul regim al regelui Ludovic-Filip, care îi trezise furia, în principal prin gestionarea brutală a revoltelor din 1832. Prin urmare, a refuzat mai multe posturi educaționale care i-ar fi ușurat situația materială, temându-se că acestea ar putea compromite libertatea sa de judecată.
Prietenia lui Sainte-Beuve cu Victor Hugo, care începuse deja să se răcească în 1830, a fost aproape stinsă de publicarea anonimă a romanului autobiografic al lui Sainte-Beuve, Voluptate, în 1834. În această carte, dragostea fără speranță a eroului Amaury pentru sfânta și inabordabila Madame de Couaën reflectă pasiunea iubirii pentru Adèle Hugo. Voluptate este un studiu intens introspectiv și tulburător al frustrării, vinovăției, eforturilor religioase și renunțării finale la dorința trupească și diavol al lui Amaury.
În timp ce continua să producă „portrete” intelectuale ale contemporanilor săi literari, ulterior adunate în Portrete contemporane, 1846, Sainte-Beuve a devenit membru al salonului literar prezidat de doamna Récamier, celebra gazdă, și de scriitorul și politicianul François-René de Chateaubriand. Sainte-Beuve a întâmpinat cu entuziasm apariția memoriilor lui Chateaubriand, deși un deceniu și jumătate mai târziu urma să scrie un studiu amplu și mult mai detașat despre acest scriitor și cercul său literar, intitulat Chateaubriand și grupul său literar sub Imperiu, 1861.
O atenuare a atitudinii lui Sainte-Beuve față de regimul lui Louis-Philippe (Ludovic-Filip de Orléans, rege în perioada Monarhiei din Iulie) a coincis, în 1836, cu o invitație din partea lui François Guizot, pe atunci ministru al educației, de a accepta o numire de un an ca secretar al unei comisii guvernamentale care să studieze patrimoniul literar al națiunii.
Sugestia lui Guizot, la acea vreme, că Sainte-Beuve și-a demonstrat eminența de savant prin producerea unei lucrări majore a condus la Port-Royal, cea mai faimoasă scriere a sa.
În 1837, Sainte-Beuve a acceptat un an ca profesor la Universitatea din Lausanne pentru a susține prelegeri despre Port-Royal, mănăstirea renumită în secolul al XVII-lea pentru că a avansat o viziune extrem de controversată a doctrinei harului, numită în mod vag, Jansenism.
Pentru prelegerile sale a produs lucrarea Istoria Port-Royal sau Port-Royal, 3 vol. (1840–1848), pe care a revizuit-o în următoarele două decenii. Acest ansamblu monumental de erudiție, idei și putere de pătrundere istorică – unic de acest fel – acoperă istoria religioasă și literară a Franței de după jumătatea secolului al XVII-lea, așa cum apare în înregistrările interne al Jansenismului.
La împlinirea anului la Universitatea din Lausanne, Sainte-Beuve s-a întors la Paris, iar în 1840, a fost numit într-un post la Biblioteca Mazarin a Institutului Francez, funcție pe care a ocupat-o până în 1848.
A continuat să scrie regulat eseuri și primele două volume din Port-Royal fuseseră publicat când a fost ales în Academia Franceză în 1844.
Până atunci rupsese deja legăturile strânse de mai înainte cu romanticii și era extrem de critic față de ceea ce i se păreau acum excese nedisciplinate ale acelei mișcări.
După răsturnarea lui Ludovic-Filip de Orléans, în 1848, Sainte-Beuve nu a fost impresionat de ceea ce a văzut despre democrația revoluționară.
Acuzat pe nedrept în presa republicană că a acceptat fonduri guvernamentale secrete pentru repararea unui coș de fum în apartamentul său, și-a dat demisia din funcția de la Biblioteca Mazarin, într-un acces de iritare și s-a stabilit pentru un an la Universitatea din Liège (Belgia) ca profesor invitat. Acolo și-a scris studiul definitiv – dar neterminat – al lui Chateaubriand și al nașterii Romantismului literar și a efectuat cercetări despre literatura franceză medievală.
Perioada Cozeriilor / Discuțiilor de luni
După ce Sainte-Beuve s-a întors la Paris, în 1849, a fost rugat de Louis Véron, editorul ziarului Le Constitutionnel (Constituționalul), să scrie un articol sau un eseu săptămânal pe teme literare actuale, care să apară în fiecare luni.
Acesta a fost începutul celebrei colecții de studii pe care Sainte-Beuve le-a numit Causeries du lundi (Discuțiile / Cozeriile / Șuetele de luni), numite după ziua lor de publicare. Aceste eseuri critice și biografice au apărut în Le Constitutionnel din octombrie 1849 până în noiembrie 1852 și din septembrie 1861 până în ianuarie 1867, iar în Le Moniteur din decembrie 1852 până în august 1861 și din septembrie 1867 până în noiembrie 1868 și în Le Temps în 1869.
Succesul lor a fost de așa natură, încât Sainte-Beuve a început să le adune în lucrarea Causeries du lundi, 3 vol. (1851); ediția a treia definitivă a format 15 volume (1857-1862).
O nouă serie, alcătuită din articolele din 1861–1869, a fost publicată în 13 volume sub numele de Nouveaux lundis (1863–1870), Noile luni. În articolele sale, Sainte-Beuve a scris atât despre autorii francezi din trecut, cât și despre cei contemporani, cu o anumită atenție acordată și celor din alte națiuni europene.
Sainte-Beuve a salutat ascensiunea regimului mai dictatorial și mai ordonat al lui Napoleon al III-lea la începutul anilor 1850. La momentul oportun, simpatia sa a fost răsplătită prin numirea la catedra de Latină la Collège de France, un post bine plătit, dar în mare măsură nominal.
Primele sale prelegeri de la Collège de France au fost întrerupte de demonstrațiile studenților radicali care criticau sprijinul său față de Napoleon al III-lea, însă a demisionat, renunțând la atribuții și salariu, păstrând doar titlul. Prelegerile planificate au fost publicate ca Studiu despre Virgiliu, 1857, un studiu complet al lui Virgiliu.
În 1858, Sainte-Beuve a primit o numire temporară ca profesor de literatură la École Normale Supérieure, unde s-a bazat pe cercetările sale din 1848 pentru a susține un curs de literatură franceză medievală, dar în rest, întreaga sa carieră ulterioară s-a bazat pe eseul scris independent.
Sub Al Doilea Imperiu, mulți dintre cunoscuții anteriori ai lui Sainte-Beuve, care muriseră sau erau la pensie, au fost înlocuiți de alți scriitori: Gustave Flaubert, Ernest Renan, frații Goncourt, Prosper Mérimée, Ivan Turgenev, Matthew Arnold și un număr mare de cărturari, istorici și academicieni. Sainte-Beuve a frecventat salonul verișoarei lui Napoleon al III-lea, prințesa Mathilde, oarecum un salon literar în sine, deși mai puțin formal în stil decât fusese salonul doamnei Récamier până în 1848.
Cu toate acestea, sarcina copleșitoare de cercetare, scriere, corectare și verificare a unui eseu de 3.000 de cuvinte pentru publicare în fiecare luni l-a împiedicat, în mare măsură, pe Sainte-Beuve să exploreze, pe îndelete, în același mod ca în tinerețe, numeroasele noi tendințe pe care le dezvoltau tinerii scriitori. Nu există nicio îndoială că gusturile sale literare, deși fără precedent, au încetat să se mai dezvolte la mult timp după 1850.
În 1865, a fost numit senator prin decret imperial. Intervențiile sale în Senat erau nepopulare printre colegii săi din cauza opiniilor sale liberale, cu toate acestea, două erau importante: cea în sprijinul bibliotecilor publice și al libertății de gândire (1867) și cea privind libertatea educației (1868).
În decembrie 1868, Le Moniteur, care fusese independent, a fost reorganizat și a devenit un organ guvernamental. Un articol pe care Sainte-Beuve dorea să îl publice în ziar a provocat dificultăți și pentru prima dată i s-a cerut să corecteze și să taie o propoziție. Sainte-Beuve a retras articolul și l-a oferit lui Le Temps, pentru care a rămas colaborator până la sfârșitul vieții, în 1869, după operații nereușite pentru calculi renali.
Moştenirea literară
Odată cu Sainte-Beuve, critica literară franceză a devenit pe deplin independentă și s-a eliberat de prejudecățile personale și de pasiunile partizane. Faptul că a reușit să revoluționeze metodele criticii literare a fost, parțial, datorat ascensiunii ziarului și a recenziei critice, care i-a conferit prestigiu și o largă difuzare a articolelor de critică literară și i-a garantat independența.
Lucrările de critică literară ale lui Sainte-Beuve, publicate pe o perioadă de aproximativ 45 de ani, constituie o colecție unică de portrete literare. El a cuprins o arie largă de scriitori, acoperind fiecare gen de literatură și reintegrând scriitori ale căror opere au fost uitate, neglijate sau neînțelese. Pentru a folosi propria sa frază, Sainte-Beuve a fost în primul rând un creator de portrete ale oamenilor mari (imagier des grands hommes; portretistul oamenilor mari).
Sainte-Beuve a dorit, așa cum a spus, să-i înțeleagă pe deplin pe cei despre care a scris, să trăiască alături de ei și să le permită să se explice cititorilor actuali. În acest scop, a conceput practica de a furniza în eseurile sale date ample despre caracterul unui autor, originea familiei, aspectul fizic, educația, religia, relațiile amoroase și prieteni etc. Deși acum este o metodă standard a criticii istorice, această practică a condus la afirmații că Sainte-Beuve furniza doar explicații biografice ale fenomenelor literare.
Domeniul criticii s-a lărgit începând de pe vremea lui Sainte-Beuve și, ca urmare, i s-au reproșat omisiunile și nedreptățile față de unii dintre marii săi contemporani francezi. Fiind unul dintre criticii care a pregătit calea poeziei moderne, provoacă dezamăgire atunci când scrie despre Charles Baudelaire și a fost nedrept față de Gustave Flaubert, Stendhal și, în special, față de Honoré de Balzac. Dar, încă de la primele sale articole de recenzie despre Hugo, Sainte-Beuve nu s-a temut niciodată să introducă rezerve specifice în cele mai entuziaste elogii ale sale, iar această independență fără compromisuri i-a adus reputația de a fi un critic, de încredere sau chiar perfid, al prietenilor.
Sainte-Beuve a reușit să-și realizeze opera enormă, care constituie o enciclopedie de gândire, numai printr-o muncă neobosită și o tenacitate inegalabilă față de scopul său, alături de o putere intelectuală neobișnuit de subtilă.
O parte din cercetările sale științifice au devenit, cu timpul, demodate, dar, în anumite limite, precizia documentației sale este aproape întotdeauna impecabilă, chiar și asupra detaliilor pentru care a fost contestat de adversarii literari. Această precizie s-a datorat obiceiului de o viață pentru o documentare extrem de atentă și unui respect fanatic pentru acuratețea istorică.
Tradițiilor criticii mai vechi a căror judecată se baza pe standarde rigide de gust, Sainte-Beuve a adăugat o abordare mult mai flexibilă și istorică, implicând reconstrucția simpatetică, sugestivă, a valorilor care nu sunt în mod necesar împărtășite de el și de cititorii săi.
Deși nu era lipsit de limitări, în calitate de critic al literaturii, succesul său în această vocație a fost probabil inegalabil la vremea sa.
O sinteză potrivită vieții și operei lui Sainte-Beuve a fost dată de prozatorul Barbey d’Aurevilly prin cuvintele sale: „Sainte-Beuve, abeille des livres… faisant miel de tout pour le compte de la littérature” (Sainte-Beuve, albina cărților… făcând totul miere în numele literaturii sau Sainte-Beuve, ca o albină printre cărți… distilând miere din tot ceea ce are valoare literară).
1573: Giovanni Battista Crespi, zis Cerano, pictor italian de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea.
1732: Richard Arkwright
Richard Arkwright, inginer şi industriaş englez, cunoscut pentru maşinile sale care au permis sau cel putin au accelerat, incepand din Nottingham, revoluţia industrială. Născut într-o familie saraca, a fost până la vârsta de 36 de ani un simplu frizer. Înzestrat cu un geniu natural pentru mecanica, a reuşit, după nenumărate dificultăţi, sa execute o masina de filat bumbacul.
În 1771 a primit un brevet de inventie, a infiintat o fabrica la Cromfort (Derbyshire) şi a făcut în curând o avere imensa. Onorat de toti, în 1786 a devenit mare serif al comitatului Derby şi a fost înnobilat cu titlul de cavaler.
Invenţia lui Arkwright a produs o revoluţie în producţia de bumbac, reducand foarte mult forţa de muncă, ceea ce a permis Angliei să scadă substantial preţul marfurilor sale.
1777: Alexandru I al Rusiei, țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei. (d. 1825)
1790: Jean François Champollion, cunoscut orientalist francez; a descifrat, în 1822, hieroglifele, punând bazele egiptologiei moderne (d. 1832)
Egiptolog francez, născut în Figeac, este unul dintre primii care au reușit să stabilească metoda pentru descifrarea hieroglifelor. Cu o tenacitate extraordinara, Champollion s-a străduit să smulgă secretele templelor şi monumentelor din Egiptul antic. Examinarea inscriptiilor cu hieroglife, caractere grecesti si demotice de pe piatra Rosetta, datând din 196 î.e.n., i-au permis lui Champollion sa stabileasca un alfabet hieroglific complet.
Aceasta realizare se datorează cunoștințelor sale deosebite în ceea ce privește limbile orientale, în special copta.
1497: Jacques Cartier, navigator si explorator francez, a trăit între 1491 – 1557, primul explorator al Golfului Sf. Laurențiu și cel ce a descoperit si cartografiat râul Sf. Laurențiu, în 1535, ceea ce a permis Franţei să ocupe căile navigabile interioare ale Americii de Nord.
A făcut trei voiaje în regiune, primele două în 1534 și 1535 – 1536, direct sub comanda regelui Francisc I, iar a treia expediție în 1541 – 1542. In al treilea voiaj, Jacques Cartier, explorator francez sub comanda lui Francisc I, a fost secundul lui Sir Roberval care a fost insarcinat de rege sa plece cu Jacques Cartier in Canada si sa aduca resurse naturale de acolo.Sir Roberval a intarziat cu pregatirile pentru expeditie, iar Jacques Cartier a plecat in lunga expeditie fara el. Odata ajuns in Canada, Cartier a plecat in cautarea aurului si a diamantelor si a gasit o multime de bijuterii inaintea lui Sir Roberval.
A plecat in Franta unde a vrut sa vanda bogatiile pe care le-a adus din Canada, dar odata ajuns acolo, a descoperit ca, din pacate, nu a adus decat pirite si cuart fara valoare. De acolo vine expresia: fals ca diamantele Canadei.
1822: Wilhelm Bauer, inventator si pionier in constructia submarinelor
1823: Alexandru Flechtenmacher, compozitor român (d. 1898)
1884: Nicolae Malaxa, inginer și întreprinzător român (d. 1965)
1895: Radu Korne, general român (d. 1949)
1896: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, scriitor italian (d. 1957)
Giuseppe Tomasi di Lampedusa, 23 dec. 1896 – 23 iul. 1957, autor italian, duce de Palma și prinț de Lampedusa, renumit la nivel internațional pentru singurul său roman complet, Il gattopardo (1958; Ghepardul).
Născut la Palermo, Sicilia, Italia, în aristocrația siciliană, Lampedusa a servit ca ofițer de artilerie în timpul Primului Război Mondial. După ce a fost capturat și întemnițat în Ungaria, a scăpat și s-a întors în Italia pe jos.
După ce o criză nervoasă i-a împiedicat cariera diplomatică la care aspirase, s-a dedicat unei vieți private intense de activitate intelectuală, citind în mai multe limbi, discutând literatură cu un grup restrâns de prieteni și scriind pentru propria lui plăcere.
În 1955, Lampedusa a început să scrie romanul care, deși a fost respins de editori în timpul vieții sale, i-a adus aprecieri mondiale prin publicarea postumă. Romanul este un studiu psihologic al lui Don Fabrizio, prinț de Salina (insulă italiană din Marea Mediterană, situată în arhipelagul Insulelor Eoliene, la nord de Sicilia) – numit Ghepardul, după creasta muntelui din insula familiei sale -, care asistă cu detașare la transferul puterii în Sicilia de la vechea aristocrație de Bourbon la noul Regat al Italiei și burghezia liberală lacomă și lipsită de scrupule din anii 1860. În schimb, nepotul lui Don Fabrizio participă ca un oportunist la revoluție și se căsătorește în cadrul noii clase.
Aderând la punctul de vedere conservator al lui Don, romanul se desfășoară într-o serie de scene dramatice convingătoare, potrivite cu bogăția stilului literar.
Personajul lui Don Fabrizio este unul dintre cele mai frapante din literatura italiană a secolului al XX-lea, iar cartea, în ciuda controverselor ideologice pe care le-a stimulat, este recunoscută pe scară largă drept o capodoperă.
Au fost publicate postum din opera lui Lampedusa, Racconti (1961; „Povești”) care include primul capitol al unui roman neterminat, precum și o scurtă lucrare de memorii.
1909: Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria (d. 1991)
1910: Maria Mercedes de Bourbon, mama regelui Juan Carlos al Spaniei (d. 2000)
1916: Dino Risi, regizor italian de film (d. 2008)
1918: Helmut Schmidt, cancelar al Germaniei
1933: Akihito, împăratul Japoniei, al 125–lea descendent în linie directă de la primul împărat, Jimmu Tenno. Constituția japoneză din 1947 i-a limitat rolul la cel de “simbol al statului și a unității poporului japonez”. Înainte de a accede la tronul Crizantemei, a fost prinț moștenitor timp de 46 de ani, din 1952 până în 1989.
Alteţa Sa Imperială Akihito, numele personal al împăratului actual al Japoniei, al cincilea copil şi fiul cel mare al împăratului Showa (Hirohito) şi al imparatesei Kojun (Nagako Kuni), s-a născut pe 23 decembrie 1933. De asemenea, este văr primar cu Printesa Bangja, ultima printesa incoronata in Coreea. Separat de parintii sai la vârsta de 3 ani, el a primit titlul de Printul Tsugu si a fost educat de profesori privaţi. In timpul bombardamentelor din Tokyo, în martie 1945, a fost evacuat din oras in compania fratelui sau Masahito. A fost numit prinţ moştenitor la Palatul Imperial (Kokyo) pe 10 noiembrie 1951.
1943: Silvia Sommerlath, soția regelui Carl XVI Gustaf al Suediei, actualul monarh al Suediei
1949: Adrian Belew, chitarist și interpret american
1968: Manuel Rivera-Ortiz, fotograf american
1968: Carla Bruni-Sarkozy, model, cantareata si compozitoare franceza de origine italiană, nascuta Carla Gilberta Bruni Tedeschi, soţia preşedintelui francez Nicolas Sarkozy. Hitul sau in 2004: Quelqu’un m’a dit (Cineva mi-a spus)