Aniversari 23 iunie
1910: Jean Anouilh, dramaturg francez (d. 1987)
Jean Anouilh, pe numele complet Jean-Marie-Lucien-Pierre Anouilh, 23 iun. 1910 – 3 oct. 1987, dramaturg care a devenit una dintre cele mai puternice personalități ale teatrului francez și a obținut o reputație internațională.
Piesele sale sunt mesaje intens personale; de multe ori își exprimă dragostea față de teatru, precum și resentimentele sale față de actori, soții, iubite, critici, academicieni, birocrați și alții.
Tehnicile caracteristice ale lui Anouilh includ piesa în piesă, flashback-uri (priviri retrospective), flash forward-uri (viziuni, proiecții în viitor) și schimbarea de roluri.
Familia Anouilh s-a mutat la Paris când Jean era adolescent. Acolo a studiat dreptul și a lucrat, pentru scurt timp, în publicitate. La vârsta de 18 ani, însă, a văzut drama Siegfried a lui Jean Giraudoux, în care a descoperit un limbaj teatral și poetic care i-a determinat cariera.
A lucrat, pentru scurt timp, ca secretar al marelui actor și regizor Louis Jouvet.
Piesa Hermina (reprezentată pe scenă în 1932) a fost prima piesă a lui Anouilh, iar succesul l-a obținut, în 1937, cu piesa Călătorul fără bagaje, care a fost urmată, în curând, de Sălbatica, 1938.
Anouilh a respins atât naturalismul, cât și realismul în favoarea a ceea ce s-a numit „teatralism”, întoarcerea poeziei și a imaginației pe scenă.
Din punct de vedere tehnic, Anouilh a dovedit o mare versatilitate, de la utilizarea stilizată a mitului grecesc, la rescrierea istoriei, la comedia-balet, la comedia modernă de caracter (comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor).
Deși nu a fost un ideolog sistematic precum existențialistul Jean-Paul Sartre, Anouilh și-a dezvoltat propria viziune asupra vieții evidențiind, de exemplu, contradicțiile din realitatea umană sau relațiile ambigue dintre bine și rău.
Anouilh a denumit două colecții majore dintre piesele sale, Piese roz și Piese negre, în care subiecte similare sunt tratate cu mai multă sau mai puțină lejeritate.
Viziunea sa dramatică asupra lumii se întreabă până unde trebuie să facă individul compromisuri cu adevărul pentru a obține fericirea. Piesele sale de teatru prezintă bărbați sau femei care se confruntă cu pierderea lumii privilegiate a copilăriei. Unele dintre personajele sale acceptă inevitabilul; altele, cum ar fi creaturile aiurite din comedia-balet Balul hoților, 1938, trăiesc în minciună; iar altele, precum Antigona, 1944, resping orice manipulare a idealurilor.
Odată cu Invitație la castel, 1947, dispoziția pieselor lui Anouilh a devenit mai sumbră. Cuplurile sale îmbătrânite par să interpreteze un dans al morții în Valsul toreadorilor, 1952.
Ciocârlia, 1953, este aventura spirituală a Ioanei de Arc, care, la fel ca Antigona și Thérèse Tarde din piesa Sălbatica, este un alt rebel al lui Anouilh care respinge lumea, ordinea ei și banala ei fericire.
Într-o altă piesă istorică, Becket sau onoarea zeilor, 1959, prietenia este sfâșiată între integritatea spirituală și puterea politică.
În anii 1950, Anouilh a introdus în viziunea sa despre lume noutatea fermentului politic: Sărmanul Bitos, 1956.
În anii 1960, piesele sale au fost considerate de mulți ca fiind demodate în comparație cu cele ale dramaturgilor absurdului Eugène Ionesco sau Samuel Beckett.
Piesa Brutarul, soția brutarului și băiatul brutarului, 1968, a fost primită cu răceală, dar în deceniul următor au apărut alte piese noi care i-au confirmat locul de maestru în divertisment: Dragul Antoine sau amorul eșuat, 1969, Peștii roșii sau Acest erou, tatăl meu, 1970, Nu te trezi, doamnă, 1970, Directorul operei, 1972, Arestarea, 1975, Scenariul, 1976, Trăiască Henry IV, 1977 și Pantalonii, 1978.
Anouilh a scris, de asemenea, mai multe scenarii de film de succes și a tradus din engleză unele lucrări ale altor dramaturgi.
1668: Giambattista Vico, filozof italian (d. 1744)
1703: Maria Leszczyńska, soția regelui Ludovic al XV-lea al Franței (d. 1768)
1763: Josephine de Beauharnais, prima soție a lui Napoleon Bonaparte și împărăteasă a Franței din 1804 (d. 1814)
Joséphine, pe numele original Marie-Josèphe-Rose Tascher de La Pagerie, numită și (între 1779–1796) vicontesă de Beauharnais sau (între 1796–1804) Joséphine Bonaparte, 23 iun. 1763 – 29 mai, 1814, născută în Trois-Îlets, Martinica și decedată la Malmaison, Franța, consoarta lui Napoleon Bonaparte și împărăteasa francezilor.
Joséphine, fiica cea mare a lui Joseph Tascher de La Pagerie, un aristocrat scăpătat, care avea o funcție în marină, a trăit primii 15 ani din viață pe insula Martinica. În 1779 s-a căsătorit cu un tânăr bogat, ofițer de armată, Alexandre, viconte de Beauharnais, și s-a mutat la Paris.
Joséphine, ulei pe pânză de François Gérard, cca. 1807–1808
Deși i-a născut doi copii, Hortense și Eugène, vanitosului Alexandre îi era rușine de manierele ei de provincie și de lipsa de sofisticare și a refuzat să o prezinte la curtea reginei Marie-Antoinette, la Versailles; indiferența lui a devenit atât de mare, încât în martie 1785 Joséphine a obținut divorțul. Ea a rămas la Paris trei ani, învățând obiceiurile lumii mondene și s-a întors în Martinica în 1788.
În 1790, o revoltă a sclavilor pe insulă a forțat-o pe Joséphine să se întoarcă la Paris, care era atunci în frământările Revoluției. Joséphine a frecventat înalta societate, dar viața i-a fost pusă în pericol când soțul ei, care slujea în armata revoluționară, a căzut în dizgrația aripii de stânga a iacobinilor și a fost ghilotinat în iunie 1794. Joséphine însăși a fost închisă, dar, după lovitura de stat din 9 Thermidor (27 iulie), care a pus capăt Terorii, a fost eliberată și până la momentul inaugurării Directorului devenise o personalitate dominantă a societății pariziene.
Devenind o femeie sofisticată, Joséphine a reușit să aprindă fantezia lui Bonaparte, pe atunci un tânăr ofițer de armată în ascensiune. Joséphine a fost de acord să se căsătorească cu el după ce a fost numit comandant al expediției în Italia.
Căsătorită în cadrul unei ceremonii civile pe 9 martie 1796, Joséphine era o soție indiferentă, refuzând să răspundă scrisorilor pasionale de dragoste ale viitorului împărat și, în timp ce acesta era în campania din Egipt între 1798–1799, flirta cu un alt ofițer de armată într-un mod cât se poate de compromițător.
Bonaparte a amenințat că va divorța de ea, dar copiii ei l-au descurajat, iar el a iertat-o în cele din urmă, acceptând chiar să plătească datoriile enorme pe care le acumulase.
În timpul Consulatului (1799–1804), Joséphine a avut grijă să nu mai provoace scandaluri și și-a folosit poziția socială pentru a promova viitorul politic al soțului ei. După ce Napoleon a devenit împărat al francezilor în mai 1804, ea l-a convins să se căsătorească din nou după tradiția religioasă. Ceremonia, pe care împăratul a aranjat-o fără prea mare entuziasm, a avut loc pe 1 decembrie 1804. A doua zi a participat la încoronarea lui Napoleon de către Papa Pius al VII-lea la Notre-Dame ca împărăteasă.
Locul în lume al Joséphinei părea acum sigur. Căsătoriile copiilor ei Hortense (cu fratele lui Napoleon, Ludovic) și Eugène (cu fiica regelui Bavariei) păreau să-i consolideze poziția, dar extravaganța ei și, mai presus de toate, incapacitatea ei de a-i oferi lui Napoleon un fiu au pus presiune asupra căsniciei lor.
Sperând să facă o căsătorie convenabilă din punct de vedere politic cu Marie-Louise, fiica împăratului Francisc I al Austriei, Napoleon a aranjat în ianuarie 1810 anularea căsătoriei sale din 1804 pe motiv că un preot paroh nu fusese prezent la ceremonie. Această ușoară neregulă tehnică, care pare să fi fost premeditată, i-a permis să dispună de Joséphine fără a fi nevoie să recurgă la divorț, ceea ce ar fi nemulțumit atât biserica, cât și pe împăratul austriac.
Joséphine s-a retras la reședința ei privată de la Malmaison, în afara Parisului, unde a continuat să se distreze cu extravaganță, împăratul plătind facturile. După abdicarea lui Napoleon, Joséphine a câștigat protecția împăratului rus Alexandru I, dar a murit la scurt timp după aceea.
1834: Alexandru Odobescu, prozator și istoric român, membru al Societății Academice Române (d. 1895)
1867: Iulian Marțian, istoric român, membru al Academiei Române (d. 1937)
1889: Anna Ahmatova, (Anna Andreevna Gorenco), poetă rusă (d. 1966)
1894: Regele Eduard al VIII-lea al Marii Britanii (d. 1972)
1897: Alexandru Giugaru, actor român de teatru și film (d. 1986)
1907: James Meade, economist englez, laureat al Premiului Nobel (d. 1995)
1909: Ovidiu Papadima, istoric și critic literar român (d. 1996)
1912: Alan Turing, matematician englez (d. 1954)
1940: Adam Faith, actor și cântăreț britanic (d. 2003)
1946: Ted Shackelford, actor american
1959: Petru Tărniceru, politician român