23 Mai

 

1937: John Davison Rockefeller, industriaș petrolier, fondatorul companiei Standard Oil Company, investitor şi filantrop american (n. 1839)

John Davison Rockefeller, Senior, este intemeietorul familiei Rockefeller si fratele lui William Rockefeller. A făcut avere în industria petroliera, fiind fondatorul companiei Standard Oil, care a dominat industria de petrol si a fost primul mare trust de afaceri din SUA. Rockefeller a revolutionat industria de petrol şi a definit structura filantropiei moderne. Luand in considerare inflatia, este considerat cel mai bogat om din toate timpurile, cu 200 de miliarde de dolari SUA (2011).

In 1853, s-a mutat in Cleveland impreuna cu familia. In 1859, a deschis o agentie comerciala care se ocupa de fan, graunte, carne si alte produse.

Continuand afacerile cu petrol ale tatalui sau, a fondat (1862) prima antrepriza petroliera. In 1863, a construit o rafinarie de petrol, care, in scurt timp, a devenit cea mai mare din zona.

In 1870, impreuna cu cativa asociati, a fondat corporatia Standard Oil Co. pe care a condus-o până când s-a retras oficial în 1897. Standard Oil a inceput initial ca un parteneriat inOhio, format din John D. Rockefeller, fratele său, William Rockefeller, Henry Flagler, Jaebez Bostwick, chimistul Samuel Andrews, şi un partener neimplicat in management, Stephen V. Harkness.

I-a cumparat pe concurentii sai pentru a putea controla afacerile rafinariilor de petrol dinCleveland(1872) si din SUA (1882). Imperiul industrial Standard Oil Company, avea  peste 30 de corporatii care i-au adus venituri imense. Intrucat kerosenul şi benzina deveneau tot mai cautate, averea lui Rockefeller a crescut, iar el a devenit cel mai bogat om din lume şi primul american care detinea peste un miliard de dolari. Familia sa fost în fruntea acestui imperiu ce a durat aproape un secol, prin crearea companiei Standard Oil, care a devenit ulterior Esso (de la iniţialele SO) şi Exxon Mobil.

A plasat capitalul companiei si al asociatilor sai in alte state, sub stricta supraveghere a unui consiliu de administratori, infiintand astfel primul mare trust american. Ca urmare a masurilor antitrust, Rockefeller a recurs mai tarziu la transformarea trustului intr-un holding.

In anii 1890, si-a concentrat atentia asupra actiunilor de binefacere. Dedicandu-se activitatilor filantropice, a creat Fundatia Rockefeller (1913), Universitatea Rockefeller din Chicago (1902), Institutul Rockefeller pentru cercetari medicale din New York (1901), care a devenit (din 1954) Universitatea Rockefeller. Fundatiile sale au initiat dezvoltarea cercetarii medicale, şi au avut un rol important în eradicarea maladiilor parazitare (anchilostome) şi virotice (febra galbenă).

A donat peste 500 de milioane de dolari in timpul vietii, actiunile sale filantropice continuand prin donatiile facute de fiul sau John D. Rockefeller, Jr. (1874-1960), si de catre alti descendenti.

Prin generozitatea sa a fost refacuta, dupa distrugerile din Primul Razboi Mondial, catedrala Notre-Dame din Reims.

Rockefeller a petrecut ultimii 40 de ani de viata la pensie, retragandu-se oficial, in 1897. Averea sa a fost folosita în principal pentru a crea o strategie modernă si sistematică a filantropiei orientate spre fundaţii care au avut un efect major in medicină, educaţie şi cercetarea ştiinţifică.

A fost devotat cultului crestin baptist (The American Baptist Churches USA; ABCUSA) şi a sprijinit multe instituţii legate de biserica pe tot parcursul vieţii sale. Rockefeller a fost adeptul abstinentei totale in ceea ce priveste alcoolul şi tutunul pe tot parcursul vieţii sale.

A avut patru fiice şi un fiu, John D. Rockefeller, Jr. “Junior” care a fost în mare măsură însărcinat cu supravegherea fundaţiilor.

Fiul sau, John D. Jr. (1874-1960), a continuat donatiile tatalui sau (terenul pe care s-a construit sediul Natiunilor Unite), a construit Rockefeller Center, complex de 14 cladiri in Manhattan ce adaposteste mai multe muzee pe o intindere de 5 hectare, si a restaurat in stil colonial Williamsburg.

Asteroidul 904, Rockefellia, a fost numit în onoarea sa.

John Davison Rockefeller, Sr…  

John Davison Rockefeller, Jr… 

1498: Girolamo Savonarola, preot, reformator religios şi martir italian (n. 21/24 sept. 1452)

 

Girolamo Savonarola (Girolamo Maria Francesco Matteo Savonarola), numit, de asemenea, Hieronymus Savonarola, a fost un călugăr dominican, predicator şi reformator italian, care a instituit si a condus dictatura teocratica din Florenţa renascentista, in perioada 1494 – 1498.

Savonarola este cunoscut pentru reformele sale religioase, predicile anti-umaniste,  “rugurile deşertăciunii” în care au dispărut multe cărţi şi multe opere de artă si pentru profeţiile sale despre gloria civica a Florentei şi apelurile pentru reînnoirea creştină. A predicat vehement împotriva imoralitatii clasei conducatoare, a corupţiei morale si a laicizarii clerului catolic, a practicilor despotice si exploatarea celor săraci, dar fara a pune la îndoială dogma.

Al treilea fiu dintre cei sapte copii ai unei familii distinse stabilite în Ferrara, în nordul Italiei, a fost crescut si educat de bunicul patern, Michele (profesor si medic renumit, un autentic polimat), şi era destinat, de asemenea, unei cariere in medicina. Si-a început studiile la Universitatea din Ferrara, unde a obţinut o diplomă în arte. Inca din tinereţe, a devenit interesat de Sfintele Scripturi şi s-a cufundat în lectura operelor lui Aristotel, Platon şi, mai ales, ale Sf. Toma de Aquino.

Inclinaţia sa moralista şi trasaturile caracteristice unui reformator transpar deja în scrierile sale timpurii. Astfel, in poezia “De Ruina Mundi”, scrisa la vârsta de 20 de ani, denunţă degradarea societăţii şi cresterea poftelor şi a actiunilor reprobabile. Acesta a fost momentul in care si-a ales calea spirituală, şi poemul sau alegoric “De Ruina Ecclesiae” (1475) arată dispreţul fata de Curia Romana, pe care o aseamana cu “o femeie usoara mândra şi mincinoasa”.

In 1475, la 23 de ani, a fugit din Ferrara şi a intrat în ordinul dominican, la manastirea Sf. Dominic din Bologna, unde a lucrat ca grădinar si croitor, înainte de a imbraca hainele monahale, în anul 1476. In acea perioada, a trait intr-un ascetism foarte strict. S-a cufundat în studiile teologice (Universitatea din Bologna era una dintre cele mai importante din acea epoca), apoi s-a intors la Ferrara pentru a preda la mănăstirea Santa Maria degli Angeli, înainte de a fi trimis, în 1482, pentru a predica la mănăstirea San Marco din Florenţa. Aici, a devenit cunoscut pentru învăţăturile şi ascetismul său. In predicile sale apocalip­tice afirma că Biserica trebuie reformată, că aceasta va fi pedepsită şi apoi reînnoită.

A proorocit venirea unui potop biblic si a unui nou Cirus dinspre nord, care va reforma Biserica. Acest lucru parea ca se adevereste atunci când Carol al VIII-lea al Frantei, a invadat Italia şi a ameninţat Florenţa. In timp ce Savonarola a intervenit pe langa rege,  florentinii au răstur­nat conducerea familiei Medici (1494), iar la îndemnul sau, a fost instituita o republică populară. Savonarola a devenit conducătorul Florenţei, înfiinţând un guvern democratic, dar excesiv de moral, cunoscut pentru „rugurile deşertăciunii”, unde erau puse pe foc materialele consi­derate frivole.

Conducator spiritual al partidei populare, dupa alungarea din Florenta a lui Pietro de Medici, a incercat să întemeieze o republică creştină ca bază pentru refor­marea Italiei şi a Bisericii. Declarând că Florenţa va fi Noul Ierusalim, centrul lumii şi al creştinatatii”, mai bogata, mai puternica, mai glorioasa ca oricand”, a instituit o campanie puritană, solicitand sprijinul activ al tinerilor florentini.

A fost combătut de familia Arrabiati, susţinători ai familiei Medici, şi de către papa Alexandru al VI-lea, care a încercat să opreasca interpretările sale neobişnuite ale Scripturii şi pretenţiile sale profetice. In 1495, când Florenţa a refuzat să se alăture Ligii Sfinte a Papei Alexandru al VI-lea, împotriva francezilor, Savonarola a fost chemat la Roma. Acesta a refuzat sa se supuna, sfidandu-l pe Papa, si a continuat sa predice, desi i se interzisese aceasta, intensificandu-si campania in vederea reformei, prin procesiuni, ruguri ale deşertăciunilor şi spectacole pioase.

Drept represalii, Papa l-a excomunicat şi a ameninţat ca va plasa oraşul Florenta sub interdictie. Incercarea propusa de către un predicator florentin rival, de a se testa mandatul divin al lui Savonarola, a fost un fiasco şi populatia s-a întors împotriva profetului. Astfel, Savonarola si-a pierdut toată credibilitatea, intrucat a refuzat să se supuna unei “disputatio” pe care i-au cerut-o adepţii săi pentru a i se permite să-si demonstreze buna sa credinţă.

Papa l-a acuzat de erezie, profetism, răzvrătire şi de eroare religioasa. Savonarola a fost judecat si condamnat pentru erezie (1498). Procesul Inchiziţiei a fost condus de dominicani, aşa cum dicta traditia, ordinul din care facea parte si Savonarola. Erezia sa nu a fost probata in niciun fel, fiind acuzat doar de faptul că se pretindea a fi un profet care vorbeşte sub inspiraţia divină. Savonarola şi doi discipoli ai sai au fost închişi. A petrecut cincizeci de zile în închisoare, fiind torturat de doua ori: o data in oraşul Florenţa, a doua oara de un trimis special al Papei. Sub tortură, Savonarola a mărturisit că a inventat viziunile şi profeţiile sale.

Pe 23 mai 1498, Savonarola si cei doi calugari care l-au sustinut in mod public, au fost condamnaţi, spânzurati şi arsi în piaţa principală din Florenţa. In ziua mortii sale, a marturisit ca se afla intr-o stare de mizerie abisala intrucat a declarat sub tortură faptul că nu a fost inspirat.

 Supliciul lui Savonarola în Piazza della Signoria

In ciuda popularităţii sale, încercările de a-l canoniza au rămas fără succes. Biserica actuala are în vedere beatificarea lui.

Adepţii lui Savonarola, Piagnoni, au continuat cauza libertăţii republicane şi a reformei religioase şi în secolul următor, deşi familia Medici – revenita la putere cu ajutorul papalităţii, a pus capat mişcarii.

 ***

“Rugul desertaciunilor”: (in italiană: Falò delle Vanita) a avut loc pe 7 februarie 1497, cand adepţii călugărului Girolamo Savonarola au colectat mii de obiecte pentru a fi arse, în Florenţa, in ziua numita Martea Grasa (ultima seara in care se consumau mancaruri bogate in grasimi inainte de postul Pastelui).

Obiectele vizate de această distrugere erau cele care se nasteau din păcat, în special cele legate de vanitate, precum oglinzile, cosmeticele, jocurile, rochiile bogat lucrate, bijuteriile, instrumentele muzicale. Alte obiecte care ajungeau pe rug: cărţile autorilor considerati imorali (precum cartile lui Boccacio si Petrarca), cantece nereligioase, imagini licenţioase, nudurile pictate pe capacele cuferelor. Unele capodopere ale picturii florentine, cu nuduri de inspiratie mitologica ale lui Botticelli au fost aduse de către pictorul însuşi pentru a fi arse pe rug. Toate aceste obiecte erau arse pe un rug mare din Piazza della Signoria. Astfel de ruguri nu erau o invenţie a lui Savonarola, şi însoţeau frecvent predicile din afara bisericilor Sf. Bernardin de Siena, în prima jumătate a secolului al XV-lea.

Cirus al II-lea: (cca. 559 î.e.n. – 529 î.e.n.), supranumit Cirus cel Mare, a fost fondatorul Imperiului Persan, succesor al regatului mezilor. Apartine dinastiei Ahemenizilor. Domnia sa a fost marcată de cuceriri de o amploare fără precedent istoric: după cucerirea mezilor, a plasat sub controlul său regatul Lidiei şi oraşele greceşti din Ionia, apoi  Imperiul Babilonian (ce cuprindea Mesopotamia, Siria, oraşele feniciene şi Palestina). Domnia sa a marcat, astfel, o turnură în istoria lumii antice.

Ahemenizi: dinastie de regi persani (c. 705-330 î. Hr.), întemeiată, potrivit tradiției, de Ahaimenes (c. 705-675 î. Hr.).

Piagnoni: sau “Bocitoarele”, cum au fost numiti de adversarii lor, au susţinut cu entuziasm campaniile lui Savonarola (nu în sine, ci ca mişcare atipica de trezire spirituală a epocii).

Disputatio: in scolastica medievală, “disputatio” era, impreuna cu “lectio”, una dintre  metodele esenţiale şi omniprezente de predare şi de cercetare, precum si o tehnică de examinare din universităţile de la începutul secolului al XIII-lea; apoi, cu timpul, termenul a ajuns sa desemneze dezbaterile pe teme teologice, mai intai cele dintre evrei şi creştini, apoi cele din timpul Reformei.

1648: Louis Le Nain, pictor francez

Cei trei frati, Antoine Le Nain (c.1599-1648), Louis Le Nain (c.1593-1648) si Mathieu Le Nain (1607–1677), pictori de la inceputul secolului al XVII-lea, au realizat picturi de gen, portrete si portete in miniatura.

Din cauza similitudinii remarcabile a stilurilor lor de a picta si a dificultatii de a diferentia lucrarile fiecaruia in parte (isi semnau tablourile cu singura mentiune Lenain, iar multe dintre tablouri erau lucrate in colaborare) se obisnuieste sa fie denumiti ca o singura entitate, Le Nain.

In 1648, s-au stabilit la Paris, devenind membri ai Academiei Regale de Pictura si Sculptura.

Louis era considerat cel mai cunoscut, picturile sale reprezentând o serie de scene din viaţa rurală; se pare ca a vizitat Italia, şi a fost influenţat de către artistul olandez Pieter van Laer, care se stabilise la Roma, si a trecut prin Franţa pe la mijlocul anului 1620.

Aceste picturi de gen sunt adesea recunoscute ca fiind remarcabil de sugestive, chiar simpatetice. Louis transforma pitorescul in poezie, pe teme rustice la moda, realizand reprezentări solemne şi misterioase ale clasei paupere din mediul rural francez (Odihna ţăranilor, 1642, Caruta, 1641, Paris, Luvru).

Personajele sale nu sunt niciodată grotesti sau sa para a fi ridiculizate. Totusi, persista unele întrebări, referitoare la apartenenta lor la o clasa sociala sau alta si anume dacă unii dintre presupusii “ţărani” erau cu adevărat din mediul rural, deoarece multe dintre acestea par a fi simpli burghezi care isi petrec timpul liber la ţară. Executia lor sobra şi alegerea culorilor amintesc de caracteristicile Scolii spaniole. Alegerea subiectelor era destul de neobişnuita pentru acea vreme: parizienii era preocupati de alegorii mitologice, precum şi de “faptele eroice” ale regelui, în timp ce fratii Le Nain se dedicau, în primul rând, acestor subiecte ale vieţii modeste, precum “Les joueurs de tric-trac” (Jucatorii de carti, Mathieu Le Nain), “La Forge” (Forjeria, Louis Le Nain) sau “Le repas de paysans” (Masa tărăneasca, Louis Le Nain), trei tablouri aflate in prezent la Muzeul Luvru din Paris.

Natura examinata minutios si rectificata de Louis este o lume a formelor stabile, încărcate cu un conţinut spiritual. Calitatii de comandament a lucrărilor sale, artistul ii adaugă o întreaga poezie bucolica, delicat nuanţata de gama de griuri si brun utilizata. In La Charrette ou le Retour de la fenaison (Caruta sau Intoarcerea de la cosit (1641, Luvru), un element cheie confera unitate tabloului: lumina de afara. Această concepţie despre spaţiu se regaseste în Halte du cavalier – Odihna calaretului (1642, Londra, Muzeul Victoria si Albert) sau Famille de la laitière – Familia laptaresei (Muzeul Ermitaj, Leningrad).

Pe campuri, ca si in jurul mesei, cu faţa de masă mototolită, în plină zi, sau in amurgul care lupta cu reflexele flacarilor din camin, ţăranii lui Louis sunt rezervati, cu gesturi putine, conştienti de condiţia lor. Masă ţărănească (1642, Luvru) reprezinta o scena de interior, scăldata într-o lumină aproape uniformă, ce accentuează gravitatea acelor priviri triste, dar pline de demnitate.

 

Louis Le Nain, Masa taraneasca

La Forge (Luvru), “Forjeria”, un tablou remarcat în mod special si foarte cunoscut pe vremea sa, este o lucrare diferita ca tip, pretext pentru un studiu tehnic asupra luminii, tratata în maniera lui Caravaggio, dar cu acel mod retinut ce marcheaza caracterul clasic al operei lui Louis.

 Louis Le Nain, Forjeria

Lucrarea “Adoraţia păstorilor” din Londra (Galeria Naţională) este o excepţie, precum şi multe alte lucrări cu subiect civic sau religios care s-au pierdut in timpul Revoluţiei Franceze.

Cei trei frati au realizat si miniaturi (majoritatea atribuite lui Antoine), portrete (atribuite lui Mathieu). Mathieu a devenit pictor oficial al Parisului în 1633 şi, mult mai tarziu, a obtinut rangul de cavaler. Printre portretele sale istorice s-au aflat si cele ale Mariei de Medici şi cardinalului Mazarin, dar se pare ca aceste lucrari au dispărut.

Picturile fratilor Le Nain au cunoscut un reviriment in 1840 şi, graţie eforturilor criticului de arta, Champfleury, si-au făcut apariţia pe peretii muzeului Luvru în 1848. Champfleury era prietenul pictorului realist Gustave Courbet, teoretician al realismului si scriitor de lucrari ce trateaza artele populare franceze. Calitatea “naiva” a acestor lucrări – cu personaje in posturi statice, compoziţii “stangace” şi subiecte din mediul rural – a fost admirata şi poate au exercitat şi o influenţă asupra multor artisti din secolul al XIX-lea, în special asupra lui Courbet. Lucrarile fratilor Le Nain au rămas populare, de-a lungul secolului XX.

1855: Charles Robert Malden, ofiţer de marină si explorator britanic, descoperitorul unei insule în centrul Pacificului, care îi poartă numele, Insula Malden. (n. 11 sept. 1797)

A fondat, in 1837,Windlesham House Schooldin Brighton, Anglia, prima scoala pregatitoare pentru baietii care doreau sa urmeze studii de marina. Scoala s-a mutat in locatia actuala in 1934. Este formata din peste 300 de elevi, atât în internat, cat si la cursuri de zi, cu vârste cuprinse intre 4-13 ani. Elevii cu varste intre 4-7 ani, urmeaza cursuri de pre-pregatire la Little Windlesham.

1895: Franz Ernst Neumann, mineralog, fizician și matematician, considerat fondatorul fizicii matematice (n. 11 sept. 1798)

In 1814, si-a întrerupt studiile gimnaziale din Berlin pentru a se implica încampaniaîmpotriva lui Napoleon, in perioada celor 100 de Zile din 1815. Inrolat ca voluntar, este rănit destul de grav în bătălia de la Ligny şi trebuie să petreaca mai multe săptămâni in repaus la pat. La sfârşitul războiului s-a întors la Berlin pentru a-si continua studiile, apoi a intrat la Universitatea din Berlin, ca student la teologie, dar în scurt timp se va orienta catre problematica ştiinţifica.

Primele sale articole referitoare, mai ales, la cristalografie, i-au adus recunoasterea si reputaţia, ceea ce a condus la numirea sa ca lector la Universitatea din Königsberg (in prezent Kaliningrad, in Rusia), unde a devenit profesor asistent de mineralogie şi fizică în 1828 şi a fost titularizat în 1829, cu sprijinul lui Friedrich Wilhelm Bessel, in 1831, a studiat căldura specifică şi a publicat o extensie a Legii Dulong-Petit pentru compuşi chimici.

Studiul sau din 1831, privind caldurile specifice ale compusilor chimici, au condus la formularea Legii lui Neumann: caldura moleculara a unui compus este egală cu suma caldurii atomice a elementelor sale constitutive.

Incepand din 1832, Neumann a lucrat la teoria ondulatorie a luminii. A obţinut rezultate similare cu cele ale lui Cauchy şi a formulat o lege a dublei refracţii similara cu cea a lui Augustin Fresnel. A continuat cu enunţarea matematica a condiţiilor de la interfaţa dintre două materiale cristaline.

A revenit la electrodinamica şi a publicat, în 1845 şi 1847, două articole ce stabileau legile inducţiei. Articolele sale sunt anterioare celor ale lui Hermann Ludwig von Helmholtz şi Lord Kelvin, aratand că inducţia poate fi tratata prin intermediul conservarii energiei.

Neumann a publicat putin, majoritatea lucrărilor fiind expuse în prelegerile sale, fondand, impreuna cu Carl Gustav Jacobi, în 1834, seminariile de matematica-fizica: Jacobi tinea  cursurile de matematica, în timp ce Neumann se ocupa de cele de matematica-fizica.  Puţini studenti au produs cercetari originale în cadrul acestor seminarii, cu excepţia notabilă a lui Gustav Kirchhoff, care a stabilit Legile lui Kirchhoff pe baza unui proiect de cercetare propus în timpul seminariilor. Multe alte seminarii au fost stabilite în Germania, luand drept model matematica-fizica lui Neumann şi Jacobi. In 1862, a devenit membru al Royal Society.

Fiul său, Carl Gottfried Neumann, a fost, de asemenea, matematician. Neumann s-a retras din invatamant în 1876.

Din activitatea lui Neumann: lucrari de optica (polarizarea si refractia luminii), fizica cristalelor (teoria elasticitatii), electrodinamica (legile inductiei electrice) si termodinamica (calduri specifice), elaborand teoria Lenz-Faraday.

1906: Henrik Ibsen, dramaturg norvegian (n. 1828)

Mai mult…  

1960: Georges Claude, inginer, fizician, chimist şi inventator francez  (n. 24 sept. 1870)

A fost un inventator remarcabil in domeniul industrial prin amploarea şi diversitatea activitatii sale: lucrari privind sinteza amoniacului, tehnica lichefierii aerului, energia termica a marilor.

Este cunoscut pentru lucrarile sale timpurii privind lichefierea industriala a aerului (1902), descoperirile sale ducand la fondarea companiei Air Liquide si pentru inventarea si comercializarea iluminarii cu neon, fondand propria companie sub eticheta “Claude Neon”. Prima reclama care a folosit această tehnologie a fost prezentata la Paris pe 11 decembrie 1910. Acest tip de reclama a fost cumparat de compania “Packard” din SUA pentru 24.000 de dolari.

 Neon

In 1917, a dezvoltat un procedeu de inalta presiune (1000 de atmosfere si 550 ° C), pentru îmbunătăţirea procedeului Haber-Bosch de sinteza a amoniacului.

Claude a fost preocupat si de problemele producerii de energie şi, începand din 1926, a studiat şi experimentat o metodă de producere a energiei electrice bazată pe diferenţa de temperatură între suprafeţele marilor (sursa calda) şi fundul marilor (sursa rece ) din mările calde (energia termică a marilor).

 Georges Claude in timpul unei demonstratii privind conversia energiei termale,

la Institut de France in 1926.

Impreuna cu Boucherot, a construit o turbina folosind gradientul de temperatură dintre straturile superficiale si profunde (1930). Pentru acest experiment de anvergura, pentru generarea de energie prin pomparea de apă de mare de adancime, a fost considerat de unii ca fiind “Edison al Franţei”.

In 1933, folosind experienta demonstratiei facute în Cuba (1930), şi pentru a realiza un prim experiment industrial, Claude a cumparat din resurse proprii nava Tunisie, un cargou de 10.000 tone. Tunisia a fost transformată în Atelierele si Santierele din France-Dunkerque, în 1933, pentru a realiza o uzina de refrigerare capabila sa produca 2000 de tone de gheata pe zi, folosind energia termică a marilor. Cinci sute de persoane au lucrat la acest proiect timp de un an.

A fost un colaborator activ al ocupanţilor nazişti din Franţa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fapt pentru care a fost închis în 1945 şi deposedat de onorurile oferite, prestigiul fiindu-i afectat.

2002: Pierre de Boisdeffre, istoric, diplomat și critic literar francez (n. 1926)

Nepotul celebrului general Boisdeffre, de la care a preluat patronimul (numele de familie). Elev la colegiul La Châtre, apoi la Liceul Condorcet, a studiat, de asemenea, si la colegiul Stanislas, în timpul Ocupaţiei. A absolvit Scoala Privata de Ştiinţe Politice (numita familiar, Sciences Po), apoi, a obtinut licenta in drept, fiind primit în 1946 la Scoala Nationala de Administratie, după care a cunoscut o cariera de succes.

Administrator civil în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, Direcţia de Arte si Litere, a trecut de la Ministerul Informaţiilor la Ministerul de Externe, unde a fost numit director adjunct al Informaţiilor în 1959. Acest post a fost hotarator in cariera sa, deoarece a devenit apoi director de programe, apoi director al Radiodifuziunii franceze la ORTF (Office de Radiodiffusion-Télévision Française), intre 1964 – 1968.

In 1968, a devenit consilier cultural pe langa Ambasada Franţei la Londra, apoi la Bruxelles, în 1971. Membru al delegaţiei franceze al UNESCO în 1978, a fost numit ministru plenipotenţiar în anul următor, apoi ambasador extraordinar şi plenipotenţiar in Uruguay, intre 1981 – 1984, apoi în Columbia. A reprezentat Franţa ca ambasador permanent la Consiliul Europei în 1988, acesta fiind ultimul sau post.

2008: Cornell Capa, fotograf  american de origine maghiara

La vârsta de 18 ani, a părăsit Ungaria şi s-a stabilit împreună cu fratele său la Paris. In 1954, a devenit membru al agentiei Magnum Photos, fondata de către fratele său mai mare, fotoreporterul si fotograful Robert Capa în 1947.

Cornell Capa a realizat numeroase reportaje fotografice  pentru Magnum Photos despre Uniunea Sovietică, Războiul de Şase Zile, sau despre figuri importante ale vieţii politice americane.

 Scoala de Balet Bolshoi, Moscova, 1958

Capa este autorul albumului JFK For President (preşedintele John F. Kennedy), care reia fotografiile acestuia realizate pentru revista Life în timpul campaniei prezidenţiale americane din 1960.

In 1974, a fondat Centrul International de Fotografie, ce cuprinde muzeul, scoala si centrul de cercetare fotografica.

Comments

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.