1707: Carl Linné, botanist, medic, zoolog şi explorator suedez (d. 1778)
Naturalist suedez care a pus bazele sistemului modern al nomenclaturii binare. Cunoscut drept parintele taxonomiei moderne, este considerat unul dintre părinţii ecologiei moderne. Multe dintre lucrarile sale au fost scrise în limba latină, sub numele Carolus Linnaeus.
Nomina si nescis, perit et cognitio rerum (Dacă nu cunoastem numele lucrurilor, pierdem si cunoştinţele despre ele). (Carl Linné, 1755)
Linnaeus s-a născut în satul Råshult din Småland, în sudul Suediei. A fost primul copil al lui Nils Ingemarsson Linnaeus şi al Christinei Brodersonia. Tatăl său a fost primul dintre strămoşii lui care a adoptat un supranume permanent. Inainte de aceasta, strămoşii sai au folosit sistemul numelui patronimic (nume de familie) din ţările scandinave: tatăl lui a fost numit Ingemarsson (fiul lui Ingemar) după tatăl său Ingemar Bengtsson. Când Nils a fost admis la Universitatea Lund, a trebuit să-şi declare un nume de familie. A adoptat numele latin, Linnaeus, inspirat de un tei uriaş (Lind, în suedeză), care crescuse la ferma familiei sale. Acest nume era ortografiat cu ligatura æ.
Când Carl s-a născut, a fost numit Carl Linnæus, cu numele de familie al tatălui său. Fiul isi ortografia întotdeauna numele cu ligatura æ, atât în documentele scrise de mână, cat şi în publicaţii. Numele patronimic al lui Carl ar fi trebuit sa fie Nilsson (fiul lui Nils), deci Carl Nilsson Linnaeus.
Provenind dintr-o lunga succesiune de ţărani şi preoţi, Nils a fost botanist amator, pastor luteran, şi preot in satucul Stenbrohult din Småland. Christina, care i-a devenit sotie, era fiica pastorului din Stenbrohult, Samuel Brodersonius.
Inca din primii ani ai copilariei, lui Linné ii plăceau plantele, florile, în special. Ori de câte ori era supărat, isi lua o floare si se linistea imediat. Nils petrecea mult timp în grădina sa şi adesea ii arata florile lui Linné, spunandu-i numele acestora. In curând Linné a avut propria parcela de pământ unde isi putea creste plantele.
Tatăl său a început să-l invete pe Linné latina, religia si geografia de la o vârstă fragedă; se spune că, din cauza utilizării limbii latine in conversaţiile familiei, băiatul învăţase latina, înainte sa înveţe suedeza. Când Linné avea sapte ani, Nils a decis să-i angajeze un tutore. Părinţii l-au ales pe Johan Telander, fiul unui Yeoman (gardian sau halebardier din garda regală). Lui Linné nu ii placea de acesta, scriind în autobiografia sa că Telander “era mai degraba destinat pentru a stinge talentele unui copil, decât să i le dezvolte.”
Dupa doi ani sub îndrumarea acestuia, la varsta de 10 ani a fost trimis la Scoala Inferioara de Gramatica din Växjö, in 1717. Linné studia rareori, de multe ori mergand la ţară pentru a căuta plante. La 15 ani, a terminat Şcoala de Gramatica, unde l-a avut ca profesor pe directorul scolii, Daniel Lannerus, pasionat de botanică. Lannerus a observat interesul lui Linné pentru botanică şi i-a dat drept sarcina intretinerea gradinii sale. De asemenea, l-a prezentat lui Johan Rothman, medic in Småland si profesor la Gimnaziul Växjö. Rothman fiind si botanist, i-a dezvoltat interesul lui Linnaeus pentru botanica si l-a ajutat sa capete interes pentru medicină.
Linné a intrat la Gimnaziul Växjö în 1724, unde a studiat în principal, greaca, ebraica, teologia şi matematica, o programa curriculara conceputa pentru băieţii ce se pregăteau pentru preoţie. Cand se afla in ultimul an la gimnaziu, tatăl lui Linné i-a facut o vizita pentru a cere informatii profesorilor despre progresele fiului său, dar spre uimirea lui, cei mai multi dintre acestia i-au spus că băiatul nu va deveni niciodata un savant. Rothman, in schimb, credea altceva, sugerând ca Linné ar putea avea un viitor in medicina. Medicul s-a oferit să-l ia pe Linné pentru a locui cu familia sa, în Växjö, şi să-l înveţe fiziologia şi botanica. Nils a acceptat această ofertă.
Universitatea Lund
Rothman i-a dovedit lui Linné că botanica era un subiect serios, învăţandu-l sa clasifice plantele dupa sistemul lui Tournefort. Linné a învăţat despre modul in care se reproduc plantele din lucrarile botanistului francez Sébastien Vaillant. In 1727, Linné, la 21 de ani, s-a înscris la Universitatea Lund din Skåne, fiind înregistrat cu numele Carolus Linnaeus, forma latină a numelui sau complet, pe care, de asemenea, il va folosi mai târziu pentru publicaţiile sale in limba latina.
Student stralucit la Universitatea Uppsala
In august 1728, Linné a decis să participe la cursurile Universitatii Uppsala, la recomandarea lui Rothman. Acesta considera că Uppsala ar fi o alegere mai bună în cazul în care Linné dorea să studieze atat medicina, cat si botanica. La Uppsala, Linné a întâlnit un nou binefăcător, Olof Celsius, care era profesor de teologie şi botanist amator. Acesta l-a primit pe Linnaeus la el acasă şi i-a permis sa studieze cartile din biblioteca sa care era una dintre cele mai bogate biblioteci botanice din Suedia.
In 1729, Linné a scris o teză, Praeludia Sponsaliorum Plantarum, despre sexualitatea plantelor. Aceasta lucrare a atras atenţia profesorului sau, Olof Rudbeck, iar în luna mai 1730, acesta l-a ales pe Linné sa tina prelegeri la Universitate, deşi tânărul era doar in al doilea an de studiu. Prelegerile sale devenisera populare, iar audienţa era adesea de cca. 300 de persoane.
In luna iunie, Linné s-a mutat de la Olof Celsius la Olof Rudbeck, pentru a deveni tutorele a trei dintre cei mai tineri din cei 24 de copii ai acestuia. Prietenia lui cu Celsius a continuat, la fel ca şi expediţii lor botanice. De-a lungul iernii, Linné a început să se îndoiasca de sistemul de clasificare Tournefort şi a decis să creeze unul propriu. Planul lui era să împartă plantele dupa numărul de stamine şi pistiluri. A început să scrie mai multe cărţi, care il vor conduce, mai târziu, spre lucrarile Genurile plantelor si Botanica critica. Va scrie si o carte despre plantele cultivate în Grădina Botanică Uppsala, Adonis Uplandicus.
Fostul asistent al lui Rudbeck, Nils Rosen, a revenit la Universitate in martie 1731, cu o diplomă în medicină. Rosen a început sa predea lecţii de anatomie şi a încercat să preia prelegerile de botanica ale lui Linné “, dar Rudbeck s-a opus. Până în decembrie, Rosen i-a acordat lui Linné meditatii de medicină, în particular. In decembrie, Linné a avut un “dezacord” cu soţia lui Rudbeck şi a trebuit să se mute din casa mentorului său, dar relaţia cu Rudbeck nu parea să fie afectata. De Crăciun, Linné a revenit in vizita la parintii sai, la Stenbrohult, pentru prima dată în aproximativ trei ani. Mama lui regreta faptul ca nu a devenit preot, dar era incantata sa afle ca era profesor la Universitate.
Expeditia in Laponia
In timpul unei vizite la părinţii săi, Linné le-a spus despre planul său de a călători în Laponia suedeza; Rudbeck fusese in Laponia în 1695, dar rezultatele detaliate ale explorarilor sale se pierdusera într-un incendiu, la şapte ani după aceea. Linné spera sa descopere plante noi, animale si, eventual, minerale de valoare.
Linné a plecat din Uppsala in expeditie, în luna mai. Aproape de Gävle a găsit cantităţi mari de Campanula serpyllifolia, cunoscuta mai târziu ca Linnaea borealis, floare ce va deveni favorita sa. A examinat flori, roci şi a fost deosebit de interesat de muşchi şi licheni.
Linnaea borealis, o floare discreta din Laponia, devenita emblema lui Linné
S-a intors din Laponia dupa sase luni si peste 2.000 de kilometri parcursi. Deşi Laponia era o regiune cu o biodiversitate limitată, Linné a descris aproximativ 100 de plante neidentificate anterior. Acestea au devenit subiectul de baza al cartii sale Flora Lapponica.
Ideile lui Linné din Flora Lapponica, cu privire la nomenclatura si clasificare au fost utilizate mai intai într-un mod practic, constituindu-se in primele elemente proto-moderne ale florei. Aceasta cuprindea 534 de specii, folosea sistemul de clasificare Linnaean si includea, pentru speciile descrise, precizari despre distribuţia geografica şi taxonomie (stabilirea principiilor și legilor de clasificare a organismelor vii). Istoricul din domeniul botanicii, E.L. Greene, descria Flora Lapponica ca fiind “cea mai clasica şi încântătoare” dintre operele lui Linné.
Doctoratul in medicina din Olanda
Reintors în Uppsala, relaţiile lui Linné cu Nils Rosen s-au înrăutăţit, si astfel, a acceptat cu plăcere invitaţia unui student, Claes Sohlberg, de a petrece vacanta de Craciun în Falun, cu familia acestuia. Tatăl lui Sohlberg era inspector minier şi i-a permis lui Linné sa viziteze minele din apropierea oraşului Falun, sugerandu-i apoi sa-l ia pe fiul sau in Republica Olandeza, ca tutore, pentru un salariu anual. La acel moment, Republica Olandeza era unul dintre cele mai venerate locuri pentru a studia istoria naturală şi un loc obisnuit pentru suedezi de a-si lua doctoratul. Linné, fiind interesat in ambele chestiuni, a acceptat.
In aprilie 1735, Linnaeus şi Sohlberg s-au stabilit in Olanda, Linné obtinand o diplomă de doctorat în medicină la Universitatea din Harderwijk.
A trăit în străinătate între 1735 şi 1738, unde a studiat şi, de asemenea, a publicat o prima editie a lucrarii “Systema naturae” (Sistemul naturii) în Olanda.
A devenit primul care a formulat principiile pentru definirea genurilor şi speciilor organismelor, realizând un sistem uniform (nomenclatura binară). Sistemul lui Linné era bazat mai ales pe părţile florilor care tind să rămână neschimbate de-a lungul evoluţiei. Deşi era artificial, valoarea unui astfel de sistem a fost dată de faptul că a permis studenţilor să localizeze cu rapiditate o plantă în cadrul unei categorii. Linné nu numai că a sistematizat regnurile vegetale şi animale, dar a supus clasificării şi domeniul mineralogiei; a scris, de asemenea, un studiu despre maladiile cunoscute la timpul respectiv.
S-a întors apoi în Suedia, iar in 1741 a devenit profesor de medicina laUppsala. Dupa putin timp, a facut schimb cu un alt profesor de medicina si a devenit profesor de botanica si ştiinţele naturii, responsabil cu Gradina Botanica (pe care o va reconstrui in intregime şi o va extinde).
In jurul anului 1740, a fost trimis in mai multe călătorii prin Suedia pentru a descoperi şi clasifica flora si fauna. Intre 1750 şi 1760, a continuat să colecteze şi să clasifice animale, plante, minerale şi a publicat mai multe volume. Spre sfarsitul vietii devenise unul dintre cei mai apreciati oameni de stiinta din Europa.
Filosoful elveţian, Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), i-a trimis mesajul: “Nu cunosc nici un om mai mare pe pământ”. Scriitorul german, Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), scria: “Cu excepţia lui Shakespeare şi Spinoza, nu ştiu pe nimeni dintre cei care nu mai sunt in viaţă, care sa ma fi influenţat mai puternic”. Autorul suedez, August Strindberg (1849-1912) scria: “Linnaeus a fost, în realitate, un poet care s-a întâmplat să devină naturalist”. Printre alte aprecieri elogioase, Linnaeus a fost supranumit “Princeps botanicorum” (Printul botaniştilor), “Pliniu al Nordului,” şi “Al doilea Adam”.
Manuscrisele, ierbarul şi colecţiile sale sunt păstrate de către Societatea Linné din Londra. Printre lucrările sale se numără Sistemul naturii (Systema Naturae, 1735), Fundamente botanice (Fundamenta Botanica, 1736) şi Speciile plantelor (Species Plantarum, 1755).
***
Yeomen ai Gărzii regale: gardieni sau halebardieri din Garda regală; aveau obligaţia de a proteja suveranul şi pe alti demnitari, precum o garda de corp, şi de a îndeplini diverse sarcini pentru suveran legate de activitatea de birou (cancelaria regala) a acestuia. In afara de Yeoman of the Guard, mai existau si alte titluri precum Yeoman of the Chamber, Yeoman of the Crown, Yeoman Usher, King’s Yeoman.
In Marea Britanie, Yeomen Warders, numiti si Beefeaters, sunt gardieni ai ceremoniilor legate de Turnul Londrei. In trecut erau responsabili cu supravegherea prizonierilor din Turn şi cu protejarea bijuteriilor Coroanei Britanice, dar, astazi, acţionează precum ghizii turistici şi reprezintă o atracţie turistică prin caracteristicile lor vestimentare.
1052: Regele Filip I al Franței (d. 1108)
1741: Andrea Luchesi, compozitor italian (d. 1801)
1790: Jules Dumont d’Urville, explorator, ofiter de marina si contraamiral francez, a explorat Pacificul de Sud şi de Vest, Australia, Noua Zeelandă şi Antarctica.
Jules Sébastien César Dumont d’Urville a imbratisat o cariera militară în marina si apoi a condus mai multe expediţii franceze, mai ales la comanda celebrei nave L’Astrolabe. A acumulat vaste cunoştinţe geografice, cartografice si de istorie naturală in expeditiile din Oceania, Asia şi Antarctica. A fost numit contraamiral în anul 1840.
A facut parte, impreuna cu capitanul Pierre-Henry Gauttier du Parc, dintr-o expeditie stiintifica organizata în 1819 în Marea Neagră şi insulele greceşti, fiind primul care a raportat ambasadorului francez la Constantinopol, descoperirea unei statui îngropate în pământ de un localnic si de a carui valoare inestimabila si-a dat seama imediat. Statuia urma sa fie vanduta unui turc bogat.
Aceasta era faimoasa Venus din Milo, sculptata în 130 î.e.n. Datorita notificarii sale, Lodoïs de Martin du Tyrac, conte de Marcellus, diplomat si elenist francez, a fost trimis de francezi să o cumpere. După negocieri îndelungate, a reuşit să achiziţioneze Venus din Milo in numele marchizului de Rivière, care i-a facut-o cadou regelui Ludovic al XVIII-lea. Statuia, devenita una dintre cele mai renumite din lume, se afla în prezent expusa la Muzeul Luvru din Paris. Mai mult…
Ministrul Marinei, contele Chabrol de Crousol, i-a incredintat lui Dumont d’Urville o noua misiune de explorare in Marea Sudului (Oceanul Pacific), la comanda corvetei La Coquille, redenumita apoi L’Astrolabe. In 1826, a primit comanda celor două corvete L’Astrolabe şi Zélée, cu misiunea de a explora Oceania şi a fost trimis în Oceanul Pacific, pentru a studia coastele din Noua Guinee, Noua Zeelandă şi alte insule.
L’Astrolabe
Pe 22 aprilie 1826, Jules Dumont d’Urville a plecat din Toulon, la comanda corvetei L’Astrolabe (fosta La Coquille), pentru o a doua circumnavigaţie, cu misiunea, printre altele, de a-l căuta pe contele Jean-Francois de La Pérouse, ofiter de marina si explorator francez, disparut in 1788, intr-o expeditie in jurul lumii.
Expediţia, care a durat 35 de luni, a furnizat geografiei şi navigatiei recunoaşterea a peste 4.000 de mile dintre coastele cele mai putin cunoscute de pe glob din Noua-Irlanda, Noua-Britanie şi Noua-Guinee; a realizat localizarea a aproape 200 de insule si insulite, dintre care circa şaizeci nu figurau încă pe nici o hartă.
A descoperit Insulele Fiji, a cartografiat Insulele Loyauté, a realizat un releveu al coastelor Noii Zeelande, a întreprins o explorare a Insulelor Tonga şi a Insulelor Moluce. Rapoartele sale au permis clasificarea insulelor din Melanezia, Polinezia şi Micronezia. D’Urville a recunoscut, după exploratorul englez Peter Dillon (primul care a descoperit locul in care a esuat expeditia lui La Pérouse), în Insula Vanikoro din arhipelagul Salomon, locul probabil al naufragiului lui Jean-Francois de La Pérouse.
Colectiile imense de istorie naturala, adunate pe tot parcursul campaniei, au fost depuse la Muzeul de Istorie Naturală, iar Muzeul Maritim a fost îmbogăţit cu un număr considerabil de obiecte. A colectat o serie de materiale valoroase pentru geografie si botanica, apoi a publicat, sub titlul Voyage de l’Astrolabe (13 volume, incepand din 1830), rezultatele cercetărilor sale, foarte criticate de savantul François Arago pentru inexactitatea lor. D’Urville a contribuit la cartografierea acestei regiuni a globului, propunand Societatii de geografie subdivizarea, devenita tradiţională, Oceaniei în Polinezia, Micronezia, Melanezia (ale caror nume el le-a creat) şi Malaezia. Aceste subdiviziuni sunt acum contestate de geografi şi lingvişti, dar sunt încă folosite.
***
Circumnavigaţie: călătorie pe mare în jurul unei mari insule, în jurul unui continent sau în jurul lumii.
Corveta: navă de război de mic tonaj, ușor armată și cu mare mobilitate în acțiune; corabie de război cu trei catarge, mai mică decât fregata și mai mare decât bricul.
1848: Otto Lilienthal, inginer german, pionier al aviatiei germane si mondiale
Pionier al aviaţiei germane, a devenit cunoscut sub numele de “Regele planorului”. A fost prima persoana care a realizat cu succes zboruri planate, repetate, si bine documentate, urmand o abordare experimentală stabilita anterior de inginerul aeronaut britanic, Sir George Cayley.
Ziarele şi revistele vremii au publicat fotografii ale lui Lilienthal planand, influentand favorabil opinia publica şi ştiinţifica cu privire la posibilitatea ca aparatele de zbor sa capete utilitate practica. Pentru contributiile sale in domeniul aviaţiei, intr-un moment crucial, este adesea menţionat drept “parintele zborului”.
A construit planoare cu care a efectuat, incepand din 1890, primele zboruri planate, imitand zborul pasarilor. Lucrarea sa, “Zborul pasarilor ca baza a aviatiei” a constituit punctul de plecare pentru fundamentarea teoretica a zborurilor cu aparate mai grele decat aerul.
Inca de la primele zboruri cu aerostate (baloane umplute cu un gaz mai ușor decât aerul) ale fraţilor Montgolfier, aeronautica a fost orientată în două direcţii: aparate mai uşoare şi mai grele decât aerul. Varianta din urmă a fost explorata riguros de Otto Lilienthal, care rămâne pentru majoritatea piloţilor de planoare din lume, primul dintre ei.
Cercetarile sale privind forma aripilor i-au permis să demonstreze ştiinţific capacitatea de portanta a extradosului (fața superioară a unei aripi de avion) aripii, publicand lucrarea Der Vogelflug als Grundlage der Fliegekunst (Zborul pasarilor ca baza a aviatiei) care a aparut în 1889 în Berlin.
Cu referire la cercetarile sale in domeniul aerodinamicii, este numita “polara Lilienthal” traiectoria coeficientului de portanta (Cz) – care este de fapt “capacitatea de ridicare” a aripii la un anumit unghi de atac- în funcţie de coeficientul de tractiune în sistemul de axe legate de geometria unui profil.
Ideea de a crea un deltaplan cu aripi in forme rotunjite, i-a venit de la o barza pe care a observat-o pe un acoperiş. Aceasta ideea a fost dezvoltata pe parcursul testelor realizate, deoarece prima incercare cu aripi de forma plata nu a avut un efect convingator.
Reconstituirea planorului lui Lilienthal
Pana la moartea sa, in 1896, in timpul unui experiment de zbor, si-a testat el insusi aparatele de zbor pe care le construia. Primul planor din lume care a reuşit să susţină greutatea unui om, a zburat 25 m, fiind realizat in timpul experimentelor de la Derwitz / Krilow (Brandenburg).
Cel mai aglomerat aeroport din Berlin, Berlin Tegel “Otto Lilienthal”, a fost denumit in onoarea sa.
1871: Garabet Ibrăileanu, critic, istoric și teoretician literar român (d. 1936)
1891: Pär Lagerkvist, romancier, poet si dramaturg suedez, laureat al Premiului Nobel in 1951 (d. 1974)
Pär Lagerkvist, pe numele complet Pär Fabian Lagerkvist, 23 mai 1891- 11 iulie 1974, romancier, poet, dramaturg și una dintre cele mai importante figuri literare suedeze din prima jumătate a secolului XX. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1951.
Lagerkvist a scris poezii, piese de teatru, romane, povestiri şi eseuri cu o remarcabilă forță expresivă de la primele încercări făcute la 20 de ani și până la vârsta de 70 de ani.
Opera lui Lagerkvist se constituie într-o literatură de investigație a problemelor existențiale și de afirmare a valorilor umane fundamentale. Printre temele sale centrale s-a aflat problema fundamentală a binelui şi răului, pe care a examinat-o prin intermediul personajelor precum bărbatul care a fost eliberat în locul lui Iisus, Barabbas (Baraba), sau evreul rătăcitor, Ahasuerus (Ahaşveroş). Ca moralist, a folosit motive religioase şi personaje ale tradiţiei creştine, fără a urma însă doctrinele bisericii.
Scrierile sale sunt simbolice și alegorice, constituindu-se într-o critică la adresa dictaturii sau fiind inspirate din ororile celui de-al Doilea Război Mondial, de tematica filozofico-religioasă și străbătute de fiorul anxietății cosmice.
Lagerkvist s-a născut în Växjö (Småland). A primit o educație religioasă tradițională – avea să spună mai târziu, exagerând puțin, că „a avut norocul să crească într-o casă în care singurele cărți cunoscute erau Biblia și Cartea Imnurilor”. În adolescență s-a desprins cu credințele creștine, dar, spre deosebire de mulți alți scriitori și gânditori din generația sa, nu a devenit un critic vehement față de credințele religioase ca atare.
În tinerețe s-a apropiat de mișcarea socialistă și a început curând să sprijine radicalismul literar și artistic (adept al curentelor de avangardă, îndeosebi al cubismului), ulterior evoluând spre o artă realistă. Deși primele sale lucrări sunt caracterizate de un pesimism extrem, și-a exprimat încrederea în umanitate prin marele monolog în proza, Triumful asupra vieții, 1927.
Deși ca orientare politică a fost socialist pentru cea mai mare parte a vieții sale, nu a tolerat niciodată ideea că „religia este opiul poporului”. O mare parte din scrierile sale se bazează pe interesul menținut pe tot parcursul vieții față de om, simbolurile și zeii săi și de poziția Omului (atât ca individ, cât și ca omenire) într-o lume în care Divinul nu mai este prezent.
În primii ani, Lagerkvist a susținut puncte de vedere moderniste și estetice radicale, după cum se arată în manifestul său Ordkonst och bildkonst (Arta literară și picturală, 1913) și piesa Den Svåra Stunden („Ora dificilă”).
Una dintre primele lucrări ale autorului a foat Ångest (Angoasă, 1916), o colecție vehementă și deziluzionată de poezii. Angoasa sa a derivat din frica de moarte, de războiul mondial și de criza personală. A încercat să exploreze modul în care o persoană poate găsi o viață semnificativă într-o lume în care un război poate ucide milioane de oameni din motive neîntemeiate:
„Angoasa, angoasa este moștenirea mea / rana gâtlejului meu / strigătul inimii mele în lume”. (“Angoasa”, 1916)
“Iubirea nu este nimic. Angoasa este totul / angoasa vieții.” („Dragostea nu este nimic”, 1916)
Totuși, acest pesimism s-a estompat încet, după cum mărturisesc lucrările sale ulterioare, Det eviga leendet (Surâsul veșnic, 1920), romanul autobiografic Gäst hos verkligheten (Oaspete al realității, 1925) și monologul în proză Det besegrade livet (Viața învinsă, 1927), în care predomină credința în om.
Începând cu Surâsul veșnic, stilul său a abandonat în mare măsură patosul expresionist și efectele bruște ale primelor lucrări și s-a orientat puternic pe simplitate, precizie clasică și povestirea curată, uneori aproape de arta naivă. Cu toate acestea, conținutul nu a fost niciodată cu adevărat naiv. Un critic suedez a remarcat că „Lagerkvist și Ioan Evanghelistul sunt doi maeștri în exprimarea lucrurilor profunde cu o alegere foarte limitată a cuvintelor”.
La zece ani după Angoasă, Lagerkvist s-a căsătorit pentru a doua oară, o uniune care urma să-i ofere un pilon al siguranței în viață până la moartea soției sale, patruzeci de ani mai târziu. Hjärtats sånger (Cântecele inimii) (1926) a apărut în această perioadă, dovedind mândria și dragostea pentru consoarta sa. Această colecție este mult mai puțin deznădăjduită în tonul său decât Angoasă și l-a consacrat drept unul dintre cei mai importanți poeți suedezi ai generației sale.
În anii 1930 și 1940, scrierile sale au protestat împotriva fascismului și a brutalității.
În nuvela sa în proză, Bödeln („Călăul”, 1933), adaptată ulterior pentru teatru, în 1934), își arată îngrijorarea tot mai mare față de totalitarismul și brutalitatea care începuseră să străbată Europa în anii anteriori celui de-al Doilea Război Mondial. Nazismul a fost una dintre principalele ținte ale lucrării și săptămânalul nazist Der Stürmer a răspuns cu o recenzie foarte respingătoare. Critica împotriva fascismului este prezentă și în piesa Mannen utan själ (Omul fără suflet, 1936).
Romanul lui Lagerkvist, Dvärgen (Piticul) din 1944, o poveste ironică abordând tema răului, a fost primul care i-a atras atenția internațională într-un mod pozitiv în afara țărilor nordice.
Romanul Piticul a fost primul său best-seller și primul succes necontestat de critică. Acțiunea se petrece undeva, într-un oraș-cetate din Italia renascentistă, la curtea unui Principe, și prezintă toate intrigile de curte și diplomatice, amorurile și omorurile cuvenite, rivalitatea între orașele-cetate etc. Apare chiar un Maestro, care seamănă cu Michelangelo, asistăm la ororile ciumei devastatoare (care ne amintește de Manzoni), în sfârșit, vocabularul este uneori amestecat, neologisme laolaltă cu arhaisme etc., dar miracolul intervine atunci când personajul principal, un pitic de curte al Principelui, începe să răstoarne totul, să răstălmăcească totul în felul său deformat și deformant, ca într-o oglindă de bâlci; tot ce este pur și frumos devine pentru pitic ceva abject și viceversa.
Această lucrare a fost urmată în 1949 de o piesă lirică neobișnuită, Låt människan leva (Lasă omul să trăiască).
Romanul Barabbas (Baraba, 1950), care a fost imediat popularizat ca fiind o capodoperă (printre alții, de colegul laureat al Premiului Nobel, André Gide) este, probabil, cea mai renumită lucrare a lui Lagerkvist și cea care i-a adus recunoașterea internațională.
Romanul se bazează pe o poveste biblică. Iisus din Nazaret a fost condamnat la moarte de către autoritățile romane imediat înainte de Paștele evreiesc, când se obișnuia ca romanii să elibereze pe cineva condamnat pentru o infracțiune capitală sau pentru un delict major, obicei cunoscut sub numele de Iertarea pascală. Când procuratorul roman Pilat din Pont s-a oferit să-l elibereze fie pe Iisus, fie pe Baraba (un tâlhar și ucigaș condamnat), mulțimea din Ierusalim a cerut eliberarea lui Baraba, care l-a urmat mai târziu pe Iisus în timp ce purta crucea spre Golgota, a fost martor la răstignire și apoi și-a petrecut restul vieții sale încercând să înțeleagă de ce a fost ales să trăiască în locul lui Iisus.
Baraba, tâlharul care a scăpat de răstignire, rămane cumva între două lumi, nemaiputand pătrunde în fosta lui viață de tâlhar și cu atât mai mult nu poate accepta creștinismul. Peregrinează ca un Ahasverus (altă capodoperă a lui Lagerkvist), până când, după sclavie și închisori, este la rândul său răstignit și-și dă sufletul adresându-se beznei caritabile : “Ție îți încredințez sufletul meu”. Romanul a fost ecranizat în 1962, cu Anthony Quinn în rolul principal.
Din opera lui Lagerkvist: drame simbolice și alegorice (Invizibilul, Omul fără suflet, Victorie în întuneric, Piatra filozofală), romane critice la adresa dictaturii, inspirate de ororile razboiului (Călăul) sau cu tematică filozofico-religioasă (Piticul, Baraba, Moartea lui Ahasver). Lirica expresionistă (Motiv, Neliniște, Cântecele inimii). Romanul memorialist cu titlu emblematic, Musafir în lume.
Lagerkvist a murit la Stockholm în 1974, la vârsta de 83 de ani, soția sa murind în 1967.
1900: Hans Frank, avocat german, guvernator general al Poloniei ocupate (d. 1946)
1902: Vladimir Streinu (Nicolae Iordache), critic literar, eseist, poet român (d. 1970)
1908: John Bardeen, inginer si fizician american, laureat al Premiului Nobel (d. 1991)
Colaureat, impreuna cu William Shockley şi Walter Houser Brattain al Premiului Nobel pentru Fizica, in 1956, pentru cercetarile asupra semiconductorilor si inventarea tranzistorului.
Este, de asemenea, colaureat, impreuna cu Leon Neil Cooper şi John Robert Schrieffer al Premiului Nobel pentru Fizica, in 1972, pentru o teorie fundamentala asupra superconductivitatii conventionale, cunoscuta sub numele de Teoria BCS.
Este singura persoana care a primit vreodata doua Premii Nobel pentru Fizica. A fost beneficiarul Medaliei Franklin, în 1975, pentru cercetarile asupra superconductivitatii si semiconductorilor.
Tranzistorul a revoluţionat industria electronică, permiţând aparitia Erei Informatiei şi făcand posibilă dezvoltarea tuturor dispozitivelor electronice moderne, de la telefoane si pana la computere si rachete.
Cercetarile sale în domeniul superconductivitatii sunt utilizate în imagistica prin rezonanta magnetica (MRI, Magnetic Resonance Imaging sau RMN, Rezonanţa Magnetică Nucleară), cu aplicatii in tehnica medicala a radiologiei pentru a vizualiza structurile interne ale corpului în detaliu (tomografie).
In 1990, John Bardeen a apărut in revista Life, pe lista celor mai influenti 100 de americani ai secolului, “100 Most Influential Americans of the Century”.
1908: Hélène Boucher, pilot francez, deținătoare a mai multor recorduri mondiale (d. 1934)
1910: Artie Shaw, clarinetist, compozitor și șef de orchestră american (d. 2004)
Nascut in New York, Arthur Arshawsky si-a petrecut tinereţea în New Haven (Connecticut), unde a învăţat clarinetul şi saxofonul. Si-a inceput cariera artistica in orchestrele pentru muzica de dans.
In 1926, a adoptat pseudonimul Artie Shaw. In 1929, s-a mutat laNew York, unde a avut o activitate intensa de muzician de studio. A fost angajat un timp în orchestra lui Paul Whiteman. Intre 1934 si 1935, a abandonat muzica şi s-a retras la ţară pentru a se consacra literaturii.
In 1936 şi-a format propria orchestra de jazz şi dans care a avut un debut modest. Situaţia s-a îmbunătăţit din aprilie 1937. Cu o orchestra restructurata, Artie Shaw începe să experimenteze gloria. In 1938 a înregistrat primul său “hit”: Begin the beguine” de Cole Porter. Din martie pana in noiembrie 1938, Billie Holiday a devenit solista orchestrei.
Popularitatea trupei a ajuns la apogeu si a devenit principalul rival al “regelui swing-ului”, Benny Goodman. Cu toate acestea, Artie Shaw, pentru a doua oara, s-a retras din lumea muzicii si s-a mutat in Mexic.
Artie Shaw a avut si o cariera modesta de scriitor: autobiografia The trouble with Cinderella: an outline of identity (1952) si o colectie de nuvele.
A figurat pe prima pagină a ziarelor din cauza căsătoriilor sale. A fost căsătorit cu Lana Turner (1940), Ava Gardner, Evelyn Keyes, Kathleen Winsor, Elizabeth Kern.
1931: Lucian Mureșan, arhiepiscop și mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma
1933: Joan Collins, actriță britanică
1934: Robert Moog, inginer electronist american, pionier al muzicii electronice, cunoscut drept inventatorul sintetizatorului Moog (d. 21 aug. 2005)
După ce a studiat ingineria electrică, a inceput sa repare theremine impreuna cu tatăl său. In 1964, unul dintre clientii sai, Herbert A. Deutsch, profesor de teorie muzicala si compozitor, i-a comandat un model pentru a-l monta intr-un kit. Moog l-a realizat mai compact (modelele de pana atunci puteau ocupa o camera intreaga) şi a adaugat controlul acestuia prin tensiunea oscilatorului, filtrului şi amplificatorului. Sunetul nu mai era liniar, ci progresiv.
Theremina
Primul sintetizator Moog, 1964
Prezentat la o conferinţă a Societăţii de Inginerie Audio (AES), în 1964, instrumentul sau a cunoscut succesul, ceea ce i-a permis sa se lanseze producţia acestuia la o scară mai mare.
***
Theremina sau thereminvox: unul dintre cele mai vechi instrumente de muzica electronica, inventat in 1919 de inginerul rus Lev Sergheevici Termen, cunoscut sub numele de Leon Theremin.
1942: Gabriel Liiceanu, eseist și filosof român
Absolvent al Facultății de Filozofie (1965) și al Facultății de Limbi Clasice (1973) din București. În 1976 obține doctoratul în filozofie cu teza Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii. Tânăr cercetător la Institutul de filozofie în anii ’70, începe să frecventeze alături de Andrei Pleșu “Școala de la Păltiniș” (stațiune de munte în care filozoful Constantin Noica își desfășura prin seminarii private, împreună cu câțiva discipoli, proiectul cultural de recluziune formativă voluntară în fața realității regimului comunist), ca elev preferat al lui Noica. Volumele Jurnalul de la Păltiniș și Epistolar, mărturii ale acestui parcurs formativ, au în epocă un ecou important în rândul publicului cultivat.
Prin ideile valorizate și comentate cu precădere în operă (alienarea, contingența, libertatea, aporia morală, facticitatea), tematica gândirii sale poate fi definită ca existențialistă și agnostică („Unei probleme reale nu-i poate corespunde o cunoaștere reală”, cf. Ușa interzisă). Ideile sale și-au primit influența cu predilecție din idealismul platonician, Kant, Schelling, Husserl și onto-fenomenologia heideggeriană. Schițează în lucrarea Despre limită o fenomenologie existențială definită de ideea transcenderii determinărilor generale și a necesității istorice, înspre o responsabilitate individuală obținută prin alegere, proiect și hotărâre. În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și conduce editura Humanitas, proiect cultural formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
1946: Sorin Ilfoveanu, pictor român
1951: Anatoli Karpov, jucător rus de șah
1958: Thomas Reiter, ofițer în aviația germană și astronaut
1967: Phil Selway, baterist al trupei Radiohead