23 Septembrie

1973: Pablo Neruda, poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe 1971 (n. 1904)

De origine modestă, poetul chilian Neftali Ricardo Reyes, cunoscut sub numele de Pablo Neruda a început să scrie din adolescență și a publicat prima sa colecție, Crepuscular, în 1923.

A avut o carieră literară și politică, iar viața sa va fi marcată de călătorii și exil. Din 1927, Pablo Neruda a deținut mai multe posturi consulare și a fost ales senator al provinciilor miniere din nordul Chile, în 1945.

Având înclinații comuniste, persecuțiile președintelui Republicii, Gabriel González Videla, l-au obligat să fugă din țara sa. În 1970, a fost numit ambasador al Chile de președintele socialist Allende.

În 1971, a primit Premiul Nobel pentru Literatură pentru o operă poetică colosală, nuanțată de lupte politice și revoltă. Motivația Juriului Nobel, “pentru opera lui, care, cu sufletul unei forțe elementare, dă viață destinului și viselor unui întreg continent.”

Marele său poem despre continentele americane, Cântul general, 1950, în care a fost profund influențat de poetul Walt Whitman, este expresia culminantă a convingerilor sale politice. La polul opus se situează lirismul delicat care străbate Douăzeci de poeme de dragoste și un cântec de deznădejde, 1924.

Neruda rămâne poetul pământului și al iubirii.

A murit la scurt timp după lovitura militară din septembrie 1973, care a răsturnat guvernul socialist și a fost instituită dictatura lui Pinochet.

Mai mult…

1386: Dan I, domnul Țării Românești

1666: François Mansart, arhitect francez, considerat inventatorul mansardei (n. 1598)

1780: Ernest Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen (n. 1727)

1835: Vicenzo Bellini, compozitor italian (n. 1801)

1870: Prosper Mérimée, scriitor francez (n. 1803)

 

Crescut în Normandia, într-un mediu familial cult, din clasa mijlocie, Mérimée a studiat la liceul Henri-IV, fostul liceu Napoleon, apoi a studiat dreptul, în timp ce frecventa saloanele literare ale vremii.

A intrat în literatură printr-o dublă mistificare, publicând, în 1825, o colecție de piese de teatru „Teatrul Clarei Gazul” și apoi nuvela Guzla, 1827.

În 1829, a scris romanul istoric Cronica domniei lui Carol al al IX-lea, apoi o serie de nuvele, Mateo Falcone și Viziunea lui Carol al IX-lea, care i-au permis să-și consolideze reputația.

Spirit liberal, a întâmpinat cu bucurie, în 1830, monarhia din iulie, care, în schimb, i-a oferit protecție, favoruri și funcții.

În 1830, s-a împrietenit, la Madrid, cu contele de Montijo, tatăl lui Eugenie, care se va căsători cu Napoleon al III-lea, 20 de ani mai târziu, și va deveni împărăteasa francezilor.

În 1831, a intrat în birourile ministeriale și în 1834 a fost inspector general al monumentelor istorice până ăn 1860. Apoi a făcut numeroase călătorii de inspecție în Franța, fiind responsabil pentru protecția și restaurarea multor situri istorice. I-a încredințat arhitectului Eugène Viollet-le-Duc restaurarea edificiilor aflate în pericol, precum bazilica Vézelay, în 1840, restaurarea fațadei catedralei Notre-Dame din Paris, în 1843, sau a cetății medievale din orașul Carcassonne, începând din 1853.

A fost ales membru în Academia Franceză în 1844. Apoi, s-a alăturat Imperiului și a devenit istoric.

Apropiat de împărăteasa Eugenie, a fost numit senator în 1853 și a animat saloanele curții, de exemplu cu celebrul sa dictare din 1857. Apoi a publicat mai puține texte literare, pentru a se dedica activității de istoric și arheolog și inițierea, începând din 1842, a unei clasificări a monumentelor istorice, creând baza de date oficială a monumentelor franceze, care îi poartă numele, Baza Mérimée, în 1978.

Alături de scriitoarea George Sand, a descoperit seria de tapiserii numite Doamna și Unicornul și s-a îngrijit de conservarea lor. A jucat un rol esențial în crearea Muzeului Național Medieval din Paris, unde acum sunt expuse tapiseriile.

Scriitor francez în mișcarea Romantismului și unul dintre pionierii nuvelei, a fost, de asemenea, arheolog, istoric remarcabil și o figură importantă în istoria conservării arhitecturale. Este cunoscut mai ales pentru nuvela sa Carmen, care a devenit sursa de inspirație pentru opera Carmen a lui Georges Bizet.

A învățat limba rusă, o limbă pentru care avea o mare afecțiune și a tradus în franceză opera mai multor scriitori ruși importanți, inclusiv Pușkin și Gogol.

Opera literară a lui Prosper Mérimée este purtătoarea unei „estetici minimaliste”, scrierea sa caracterizată prin rapiditate și absența dezvoltărilor, creează o narațiune eficientă și un realism funcțional adaptate genului nuvelei. Acest stil a descalificat uneori lucrările lui Mérimée, care au fost criticate pentru lipsa lor de relief – „Peisajul era plat ca Mérimée”, scria Victor Hugo.

Dacă Teatrul Clarei Gazul nu a marcat epoca, nu același lucru este valabil și pentru nuvelele sale în care cochetează cu exotismul (Corsica, în Mateo Falcone și Colomba sau Andaluzia, în Carmen, popularizată în 1875 de opera lui Georges Bizet), cu fantasticul (Viziunea lui Carol al XI-lea, Venus din insulă, Lokis) sau asupra reconstrucției istorice (Răpirea redutei, Tamango). Istoria se află, de asemenea, în centrul singurului său roman: Cronica domniei lui Carol al IX-lea, 1829.

Mai mult…

1882: Friedrich Wöhler, chimist german (n. 1800)

1888: François Achille Bazaine, mareșal al Franței (n. 1811)

1889: Wilkie Collins, prozator englez (n. 1824)

1896: Gilbert Duprez, tenor și compozitor francez (n. 1806)

1896: Ivar Andreas Aasen, filolog și poet norvegian (n. 1813)

1939: Sigmund Freud, psihiatru austriac, întemeietorul psihanalizei (n. 1856)

Originar dintr-o familie evreiască din Boemia, care s-a refugiat la Viena, Sigmund Freud a dovedit de timpuriu o înclinație pentru studiu și îl citea pe Shakespeare de la vârsta de opt ani.

Absolvent, în 1881, al facultății de medicină, s-a interesat mai întâi de neurologie. În octombrie 1885, s-a alăturat profesorului Charcot la Paris și a profitat de lecțiile sale despre isterie.

Înapoiat la Viena, a lucrat cu Josef Breuer la cazul Annah O., presupus isteric, al cărui studiu a pus bazele psihanalizei, în special legăturile sale cu sexualitatea. Psihanaliza este deopotrivă o teorie despre psihicul uman, o terapie a suferințelor sale și un mod de interpretare a culturii și societății.

Moartea tatălui său, în 1896, a accelerat procesul descoperirilor: Freud evidențiază principiul refulării – forţa care păstrează la un nivel inconştient fantasmele periculoase asociate cu porţiunile nerezolvate ale conflictelor copilăriei.

În 1897, a început să lucreze asupra viselor care l-au condus la cele mai importante descoperiri ale sale: existența fantasmelor și a complexului Oedip. Pentru Sigmund Freud, fantasma desemnează o reprezentare, un scenariu imaginar, conștient, preconștient sau inconștient, care implică unul sau mai multe personaje și care pune în scenă o dorință într-un mod mai mult sau mai puțin deghizat. Fantasma este atât efectul dorinței arhaice inconștiente, cât și matricea dorințelor actuale conștiente și inconștiente.

În ceea ce privește structura mentală a aparatului psihic, Freud a distins, începând din 1920, id-ul, ego-ul și super-ego-ul.

Campion al psihanalizei, a format discipoli motivați, inclusiv pe propria sa fiică, Anna. Suferind de cancer, a fugit din Austria la începutul celui de-al Doilea Război Mondial și a murit la Londra.

În ciuda criticilor repetate, a încercărilor de respingere și a amendamentelor aduse ideilor lui Freud, influența lui a rămas extrem de puternică și în domenii situate la mare distanță de psihologie.

Mai mult…

1963: Jules Cazaban, actor român (n. 1903)

1967: Ștefan Nădășan, inginer român, membru al Academiei Române (n. 1901)

1970: André Bourvil, actor francez (n. 1917)

2005: Ada Zevin, artistă plastică basarabeană (n. 1918)

2013: Geo Saizescu, regizor, scenarist și actor român (n. 1932)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.