23 Septembrie

480 î.Hr.: Euripide, dramaturg grec (d. 406 î.Hr.)

Euripide, cca. 484 – 406 îen, ultimul dintre cei trei mari creatori de tragedii ai Atenei clasice, alături de Eschil și Sofocle.

Euripide a primit o educație foarte bună și a frecventat filosofi precum Socrate. Este posibilă reconstituirea doar în linii generale a unei biografii a lui Euripide. Mama sa se numea Cleito; numele tatălui său era Mnesarchus sau Mnesarchides. Tradiția afirmă că mama sa vindea verdețuri în piață. Aristofan a glumit în numeroase comedii pe seama acestui lucru, dar există dovezi indirecte mai clare, care afirmă că Euripide provenea dintr-o familie înstărită.

Euripide a primit pentru prima dată onoarea de a fi ales să concureze la festivalul dramatic din anul 455 și a obținut prima victorie în 441. A părăsit definitiv Atena în 408, acceptând o invitație din partea lui Archelaos, regele Macedoniei. A murit, de altfel, în Macedonia, în 406.

El nu a participat niciodată la viața politică. Singura activitate publică cunoscută a lui Euripide a fost în serviciul unei misiuni diplomatice la Siracuza, în Sicilia. Cu toate acestea, era pasionat de idei și deținea o bibliotecă vastă. Se spune că era prieten cu Protagoras, Anaxagoras și alți sofiști și filosofi-oameni de știință.

Însă contactul cu idei noi i-a adus mai degrabă neliniște decât convingeri, iar îndoiala față de religia greacă tradițională se reflectă în unele dintre piesele sale.

Din viața privată a lui Euripide se cunosc puține lucruri. Ulterior, tradiția i-a inventat o căsnicie spectaculos de dezastruoasă. Se știe că a avut o soție pe nume Melito și trei fii. Unul dintre aceștia se pare  că era poet și a scris Bacantele după moartea tatălui său. Este posibil ca el să fi terminat și piesa tatălui său Ifigenia în Aulida.

Euripide a primit premiul întâi doar la patru festivaluri – al patrulea postum, pentru tetralogia care a inclus Bacantele și Ifigenia în Aulida. Comparativ cu Sofocle, care a obținut, se pare, 24 de victorii, este clar că Euripide nu a avut un succes la fel de mare. Însă, de peste 20 de ori, Euripide a fost ales, dintre toți concurenții, unul dintre cei trei laureați ai anului. Deși a avut puțin succes în timpul vieții sale, piesele sale au rezistat testului timpului și sunt încă puse în scenă de cei mai mari regizori.

Mai mult, regularitatea cu care Aristofan îl parodia este o dovadă suficientă a faptului că lucrările lui Euripide atrăgeau atenția. Se spune, de obicei, că dezamăgirea față de aprecierea pieselor sale în Atena a fost unul dintre motivele pentru care a părăsit orașul natal la o vârstă înaintată; însă există și alte motive pentru care bătrânul poet ar fi putut părăsi Atena în al 23-lea an al Războiului Peloponesiac, printre care și eșecurile conjugale.

Unii autori antici îi atribuie 95 de piese, dar, potrivit lexiconului Suda (lexicon sau enciclopedie din secolul X, scrisă în limba greacă bizantină), el nu a scris mai mult de 92, dintre care 18 sau 19 au fost păstrate în întregime, dacă se ia în calcul și o piesă al cărei autor este controversat; există fragmente, unele cu o lungime considerabilă, din majoritatea celorlalte piese.

Totuși au rămas mai multe piese ale lui Euripide decât cele ale lui Eschil și Sofocle împreună, deoarece popularitatea sa a crescut, în timp ce a lor a scăzut. A avut un succes imens în perioada elenistică.

Cunoscut printre scriitorii din Atena clasică pentru simpatia sa fără egal față de toate victimele societății, inclusiv femeile, contemporanii săi l-au asociat cu Socrate și l-au făcut purtătorul de cuvânt al unui intelectualism decadent.

Atât Euripide, cât și Socrate au fost adesea ironizați de poeți comici precum Aristofan. În timp ce Socrate a fost adus în fața justiției pentru a fi executat definitiv pe motivul „corupției moralei”, Euripide a ales exilul voluntar la o vârstă înaintată, în Macedonia, unde a murit.

Contemporan al lui Sofocle și Eschil, stilul său este, de asemenea, inspirat din miturile grecești, dar aduce o perspectivă nouă, realistă și sceptică. Departe de epopeile lirice, dramele sale, precum „Andromaca” sau „Medeea”, nu mai inspiră spaimă, ci compasiune. Personajele sale, complexe și victime nu ale zeilor, ci ale propriilor impulsuri, sunt dovada marii intuiții psihologice a creatorului lor.

63 î.Hr.: Augustus, împărat roman (d. 14)

Augustus purtând coroana civică

Augustus, Caesar sau Octavian, născut Caius Octavianus, ulterior Caius Iulius Caesar Octavianus, 23 sept. 63 – 19 august 14, a fost primul împărat roman, din 16 ian. 27 îen până la 19 aug. 14 îen.

Caius Octavianus a preluat numele oficial Caius Iulius Caesar Octavianus ca prim împărat roman după căderea Republicii. Regimul său autocratic era cunoscut ca principat, el fiind princeps, adică primul dintre cetățeni, plasat în fruntea instituțiilor republicane, aparent reînviate, în așa fel încât autocrația să fie suportabilă.  Cu o inepuizabilă răbdare, cu abilitate și eficiență, s-a îngrijit de fiecare aspect al vieții romane, asigurând pacea și prosperitatea în întregul imperiu.

Caius Octavianus s-a născut într-o veche familie bogată, de rang ecvestru – ordo equester (cavalerie), o clasă socială cu privilegii deosebite, care urma în succesiunea socială imediat după clasa senatorilor (ordo senatorius) – stabilită de multă vreme la Velitrae (Velletri), în sud-estul Romei.

Tatăl său, care a murit în 59 îen, a fost primul din familie care a devenit senator roman, fiind ales mai târziu în înalta funcție anuală de pretor, a doua în ierarhia politică după aceea de consul. Mama lui Caius Octavianus, Atia era fiica Iuliei, sora lui Iulius Caesar, care avea să-l lanseze pe tânărul Octavianus în viața publică.

Educat la Roma după obiceiurile aristocrației republicane, la 12 ani, și-a făcut debutul ținând discursul funebru la moartea bunicii sale, Iulia. Trei sau patru ani mai târziu, a primit râvnita calitate de membru al colegiului marilor preoți, pontifi (pontifices).

În anul 46 îen, a stat alături de Caesar, pe atunci dictator, în procesiunea triumfală de după victoia din Africa asupra oponenților din războiul civil și, un an mai târziu, în ciuda sănătății precare, s-a alăturat dictatorului în Spania.

În anul 44 îen, se afla în Apollonia (Albania) unde își desăvârșea studiile academice și militare și unde i-a parvenit vestea asasinării lui Caesar, devenind, fiul postum adoptat (prin testament) al bunicului său matern Iulius Caesar, la scurt timp după asasinarea acestuia din urmă.

Întorcându-se în Italia, de unde a lipsit pentru a-și finaliza pregătirea literară și filosofică, și-a asigurat sprijinul lui Cicero pentru un timp pentru a-și putea revendica moștenirea și noul său nume și a format la scurt timp, împreună cu Marc Antoniu și Lepidus, al doilea triumvirat pentru a-i învinge pe asasinii lui Cezar pentru care jurase răzbunare.

După victoria lor la Filipi, triumvirii împart teritoriul Republicii Romane și conduc ca niște căpetenii absolute de război, dispunând de putere constituțională și puterea de a numi magistrați. Treptat, această alianță s-a prăbușit, totuși, din cauza încercărilor de revoltă ale lui Lepidus în Africa și abaterilor lui Marc Antoine față de condițiile acordului inițial care obliga cele trei părți: repudiind-o pe sora lui Octavian, s-a căsătorit cu Cleopatra VII, a desemnat copiii pe care îi aveau împreună drept moștenitori ai provinciilor de est ale imperiului, iar triumviratul a fost dizolvat în 32 îen.

Lepidus a fost trimis în exil și Octavian a condus apoi o mare expediție militară împotriva lui Marc Antoniu care a fost învins alături de Cleopatra la Actium, pe 2 septembrie 31 îen; ultimii dușmani ai lui Octavian s-au sinucis în anul următor, lăsându-l pe Octavian singurul stăpân al Imperiului Roman.

După dizolvarea celui de-al doilea triumvirat și după predarea către Senat și poporul roman a puterilor excepționale pe care le deținuse în ultimul deceniu, Octavian s-a prefăcut că reface instituțiile republicane, dar numai în aparență.

Deși, teoretic, a restabilit prerogativele Senatului, magistraților și adunărilor legislative, el a păstrat, practic, o putere autocratică și a continuat să guverneze ca singurul șef de stat.

Între 31 și 23 îen, Octavian, care a devenit, pe 27 ianuarie îen, Augustus, a preluat treptat, în mod legal, puterile care i-au fost conferite pe viață de către Senat, precum comanda supremă a armatelor (repartizate în mod permanent pe anumite provincii), puterea tribuniciană (care îi permitea astfel să aibă o putere legislativă semnificativă) sau funcția de cenzor (datorită căreia a reformat lista senatorilor pentru a asigura docilitatea adunării aristocratice).

Anul 27 îen marchează astfel apariția unui nou regim politic la Roma: Imperiul sau principatul, căruia Augustus îi este, de fapt, primul lider suprem, reunind în persoana sa puterea de a comanda orașului și armatei, puterea de a face legi și dreptul de veto, puterea de a cere recensământul populației, și de a reforma componența Senatului, precum și de a fi protejat de inviolabilitate fizică și sacră.

Va dura câțiva ani ca Augustus să dezvolte un model de guvernare în care statul republican să fie guvernat numai de el. Cu toate acestea, a refuzat să poarte un titlu monarhic și l-a adoptat pe cel de  Princeps Civitatis („Principele orașului”). Modelul de guvernare a adoptat numele de principat și a constituit prima fază a Imperiului Roman.

Odată cu domnia lui August a început pentru Roma o perioadă de stabilitate politică după un secol de dezbinări sociale și politice și războaie civile care au tulburat întreg teritoriul imperiului.

Esența reformelor structurale aduse în timpul domniei lui Augustus au constat de fapt în soluționarea schimbărilor profunde pe care Roma le-a cunoscut în timpul formidabilei sale expansiuni în Mediterana, făcând imposibilă (sau instabilă) gestionarea unei astfel de întinderi teritoriale de vechea competiție aristocraticeă republicană.

Cunoscută în mod tradițional ca „Pax Romana”, această perioadă marchează sfârșitul tulburărilor interne endemice de la sfârșitul perioadei republicane. Lumea romană nu a mai fost amenințată, începând din această perioadă, de mari războaie de invazie sau de confruntări cu rivali echivalenți timp de aproape două secole.

Majoritatea războaielor vor deveni defensive și doar punctual, de cucerire. Întinderea Imperiului a crescut semnificativ odată cu anexările progresive ale Egiptului, Dalmației, Panoniei, Noricum și Raetia și ultimelor cuceriri din Africa, Germania și Hispania. Augustus a stabilizat regiunile de graniță prin crearea unor zone tampon formate din state-client și a reușit să finalizeze o pace cu Imperiul part (Al treilea Imperiu Persan) în mod diplomatic.

Augustus a reformat sistemul de impozitare, a dezvoltat mijloacele de comunicare prin adăugarea unei rețele oficiale de oficii poștale și, mai presus de toate, a înființat o armată permanentă staționată în anumite provincii și ancorată pe graniță care tindea să se materializeze într-un mod durabil: limesul (în latină, limes romanus, numele frontierei fortificate a Imperiului Roman).

A înființat Garda Pretoriană, menită să-l protejeze la Roma, precum și o gamă întreagă de organisme speciale dedicate gestionării orașului Roma, precum serviciile de poliție și de pompieri. Realizând o vastă reformă administrativă a capitalei Imperiului, împărțind-o în noi districte, asigurând curățenia clădirilor și lupta împotriva inundațiilor și incendiilor, Augustus a transformat foarte mult fața orașului: o mare parte din monumentele orașului au fost construite, renovate și înfrumusețate în timpul domniei sale.

Augustus a murit pe 14 aprilie, la vârsta de 75 de ani, probabil din cauze naturale, dar zvonurile indică o posibilă otrăvire la instigarea soției sale Livia. Fiul său adoptiv, Tiberiu, l-a succedat în fruntea Imperiului Roman. La scurt timp după moartea sa, a fost zeificat de Senat, ceea ce a condus la nașterea unui cult dedicat persoanei sale care s-a răspândit treptat în tot Imperiul.

1215: Kublai Khan al Imperiului Mongol (d. 1294)

1598: Eleonora Gonzaga, soția împăratului Ferdinand al II-lea (d. 1655)

1713: Ferdinand al VI-lea al Spaniei (d. 1759)

1740: Împărăteasa Go-Sakuramachi a Japoniei (d. 1814)

1759: Marie Clothilde a Franței (d. 1802)

1771: Împăratul Kōkaku al Japoniei (d. 1840)

1781: Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld (d. 1860)

1856: Karl Krumbacher, istoric și filolog german, membru de onoare din străinătate al Academiei Române (d. 1909)

1865: Suzanne Valadon, pictoriță franceză, prima femeie admisă în Société Nationale des Beaux-Arts și mama pictorului Maurice Utrillo (d. 1938)

1871: František Kupka, pictor, desenator și gravor ceh (d. 1958)

1884: Mihai Costăchescu, istoric și folclorist român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1953)

1889: Walter Lippmann, jurnalist american (d. 1974)

1901: Jaroslav Seifert, poet și publicist ceh, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1984 (d. 1986)

1915: Clifford Shull, fizician american, laureat Nobel (d. 2001)

1916: Aldo Moro, politician italian, al 38-lea prim-ministru al Italiei (asasinat) (d. 1978)

1926: John Coltrane, muzician american (d. 1967)

1930: Ray Charles, muzician american (d. 2004)

1941: Sofia Vicoveanca, interpretă română de muzică populară

1943: Julio Iglesias, cântăreț spaniol

1948: George Mihăiță, actor român de teatru și film

1949: Bruce Springsteen, cântăreț american

1950: Șerban Ionescu, actor român de teatru și film (d. 2012)

1951: Marcel Bejgu, pictor român

1959: Jason Alexander, actor american

1978: Anthony Mackie, actor american

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.