1859: 24 Ianuarie: Unirea Principatelor Române
Adunarea Electivă a Țării Românești se pronunță pentru alegerea ca domn a lui Al.I.Cuza, realizându–se astfel Unirea Principatelor Române
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unirea statelor Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.
La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.
Unirea Principatelor Române din anul 1859
Unirea este singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țării organizarea ce o aștepta de atât de mult timp. – Alexandru Ioan Cuza
La mulți ani, România, la mulți ani, români, oriunde v-ați afla!
Hora Unirii
***
24 Ianuarie 1859, astăzi
Evocarea unui eveniment istoric – în cazul de faţă 24 ianuarie 1859 – nu se poate reduce la simpla narare (pentru a câta oară?) a acelei admirabile performanţe politice a românilor (moldo-muntenii), capabili să eludeze inteligent prevederile Convenţiei de la Paris (1858), care, respingând cererea Adunărilor (divanurilor) ad-hoc ca Moldova şi Ţara Românească să se unească într-un singur stat, numit România, nu a precizat că în fruntea celor două Principate dunărene nu putea fi aleasă aceeaşi persoană. A devenit astfel posibilă dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza şi realizarea, într-o primă etapă, a Unirii, în fapt, a Moldovei şi Ţării Romăneşti.
Unul din marile adevăruri, mai puțin ştiute însă, este cel rostit de Benedetto Croce, după care fiecare istorie este contemporană, în înţelesul că, în scrierea şi receptarea istoriei, istoricul şi, respectiv, consumatorul de istorie sunt preocupaţi să găsească răspuns la întrebările/sfidările timpului lor. Comentând afirmaţia filosofului şi istoricului italian, citată mai sus, H.I. Marrou scrie:
„chiar când ea (istoria — n.n.) va trata subiecte în aparență foarte îndepărtate în spațiu şi timp, ea nu-şi va merita numele de istorie decât în măsura în care se relevă ca o contribuţie la elucidarea problemelor puse conştiinței istoricului şi a fraților săi, de interpretarea situației create prin conjunctura politică, socială, economică şi culturală a perioadei în care ei sunt plasați. “ (H.I. Marrou, în vol. L’Histoire et ses méthodes sub direcția lui Charles Samaran, Paris, Gallimard, 1967, p. 7).
În lumina acestei corecte constatări este locul să ne întrebăm: ce ne spune nouă, românilor de astăzi, Unirea din 24 ianuarie 1859? Ce ne spune ea în actuala conjunctură, caracterizată prin existența a două state româneşti (România şi Republica Moldova), de divizarea profundă – pe criterii politice – a societății româneşti, de contestarea statului naţional, în numele globalismului şi al regionalismului, de urmarea docilă a diverselor comandamente venite din afară?
Factorii şi realitățile enumerate mai sus par să facă din actul de la 24 ianuarie 1859 un eveniment mult mai îndepărtat decât intervalul de timp scurs de atunci. Mai îndepărtat de noi ca români, care nu mai părem în stare de o asemenea ispravă. Generaţia paşoptistă a fost – incontestabil – generația cea mai creativă din istoria poporului român. A pus bazele statului naţional, i-a dat independenţa şi a angajat ferm societatea românească pe drumul modemizării.
În 1848, când intervențiile rusă şi otomană au stins flacăra revoluției în spațiul românesc, se părea că împlinirea idealului național şi revoluționar al paşoptiştilor s-a îndepărtat cu cel puțin câteva decenii. Adevărat „jandarm” al Europei, Rusia era atotputernică, şi umbra ei amenințătoare acoperea cele trei țări româneşti. Paşoptiştii nu s-au descurajat. S-au comportat după un principiu, pe care avea să-l formuleze mult mai târziu Antonio Gramsci: „Pesimismul rațiunii – optimismul voinței”, altfel spus, cu cât evaluarea rațională a situației spune că aceasta este fără ieşire, cu atât voința de acțiune trebuie să fie oțelită de perspectiva optimistă, dătătoare de încredere.
La numai câțiva ani de la reprimarea Revoluției de la 1848, înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856) modifica radical cadrul geopolitic şi geostrategic în Europa de Est. În condițiile în care statutul Principatelor dunărene a devenit o problemă a echilibrului european, paşoptiştii au găsit formula dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca modalitate de înfăptuire a unirii Moldovei şi Țării Româneşti. Au avut curajul ca, atunci când cele şapte puteri garante au spus „nu”, ei să spună „da” şi să le pună astfel în faţa faptului împlinit.
Generaţie de demiurgi politici, paşoptiştii au beneficiat de doi factori favorizanţi: contextul internaţional şi extraordinara solidaritate națională. Asupra acestuia din urmă se cuvine stăruit, căci fără vigurosul curent de opinie publică, favorabil unirii, acţiunea lor ar fi rămas în aer. Când Kogălniceanu a spus că „Unirea naţiunea a facut-o”, el a exprimat concis o realitate fundamentală: elita şi masa au acţionat solidar şi unitar.
Noi, cei de astăzi, am fi în stare să repetăm fapta înaintaşilor? Mă tem că nu!
Factorii de decizie au ratat, în 1990-1991, şansa de a realiza unirea Basarabiei cu România. Şi astăzi, o parte însemnată a opiniei publice româneşti priveşte cu indiferenţă problema eliminării unei anomalii, la originea căreia se află Pactul Molotov-Ribbentrop: existenţa a două state româneşti. Nu s-a manifestat la noi un curent de opinie publică împotriva planului rus de federalizare a Republicii Moldova, care urmăreşte pulverizarea unităţii ei teritorial-politice şi permanentizarea prezenţei militare ruse în zona nistreană, pentru a asigura premisa unei politici active a Moscovei în Europa de Sud-Est.
Aspiraţia integrării Românie în NATO şi Uniunea Europeană a fost tradusă în politica noastră externă printr-un şir de demersuri stângace, în care răzbătea teama de a nu supăra pe cei mari chiar în detrimentul demnităţii naţionale.
Lecţia făuritorilor actului de la 24 ianuarie 1859 pare a fi rămas uitată in manuale. Istoria nu valorează însă doi bani, când invăţămintele ei nu sunt luate în seamă.
Dacă în faţa asaltului globalizării, cu a ei cultură de masă nivelatoare, nu vom afirma răspicat individualitatea naţională, atunci toată strădania ctitorilor din 1859 şi 1918 se va dovedi zadamică: pe harta Europei va figura, desigur, un stat România, dar el va fi lipsit de suflet şi de chip.
Afirmarea identității şi a conştiinţei naţionale nu înseamnă închistare şi provincialism, ci integrarea patrimoniului naţional în cel universal şi european. Formula generalului de Gaulle, Europa patriilor, exprimă, în chipul cel mai fericit, soluţia unei probleme, care, rău pusă, poate părea insolubilă. Integrarea înseamnă, în această perspectivă, asocierea tuturor contribuţiilor naţionale şi împărtăşirea dintr-un tezaur, creat prin aportul fiecărei naţiuni.
Paşoptiştii au fost europeni, în sensul cel mai deplin al cuvântului. Ideologia revoluţionară a depăşit frontierele, într-un sentiment de fraternitate a națiunilor. De aici, Primăvara popoarelor, cum a fost numit fenomenul revoluţionar paşoptist din Europa; de aici, bunăoară, strădania lui Nicolae Bălcescu de a se ajunge la o conciliere între Kossuth şi Avram lancu, în numele solidarității revoluţionare. Europenismul lor nu i-a împiedicat pe paşoptişti să-şi dedice toate forţele împlinirii idealului naţional şi să creeze statul român modern, premisa Marii Uniri din 1918, adică a desăvârşirii unității naţionale.
Într-o conferință, rostită la radio, în 1932, Despre semnficația zilei de 24 ianuarie, Nicolae Iorga vedea în Unirea Principatelor un exemplu, „care scrie în faţa generaţiei de azi, impresionată de toate insolenţele şi stropită de toate obrăzniciile, ca un nou «în acest semn vei învinge»: solidaritate, abnegaţie, sacrificiu.” (N. Iorga, Sfaturi pe întunerec, ed. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 43)
Cuvinte pe deplin actuale şi astăzi. Să învățăm cu toții din ele!
(Florin Constantiniu)
***
Unirea principatelor în context internațional
Secolul al XIX-lea a fost un veac al naționalităților, în cursul căruia unele națiuni au reușit să-și întemeieze state naționale. Dacă Anglia, Franța, Spania ori Rusia ființau de veacuri ca entități deplin constituite ale continentului, nu aceeași era situația în ceea ce privea spațiile germane, italiene și românești. Veacul naționalităților a oferit condițiile istorice pentru întemeierea statelor naționale corespunzătoare acestor spații, iar lupta pentru unitate a caracterizat procesele de devenire ale națiunilor în cauză.
Cei dintâi care vor reuși să-și constituie statul național, fie el încă nedesăvârșit din punctul de vedere al întinderii teritoriului și al cuprinderii în hotarele sale a întregii națiuni, au fost românii. Au urmat, la scurt interval, italienii și, după un răstimp, germanii. România, Italia și Germania au devenit realități istorice și entități europene. Totodatã, istoria europeană a stat sub semnul acestor procese istorice, care n-au privit numai națiunile în cauză, ci, prin consecințe, continentul în ansamblu.
Constituirea statului național român a fost urmarea mutațiilor petrecute în societatea românească, mai ales în principatele Țării Românești și Moldovei, state având instituțiile foarte asemănătoare, dacă nu identice, și aflându-se cu un același statut internațional, sub suzeranitatea Porții otomane. Totodată, o dată cu încheierea perioadei fanariote, cele două principate au intrat în atenția concertului puterilor europene într-un mod mai accentuat decât până atunci și ele n-au rămas doar în vizorul celor trei imperii ale zonei. Dintre puterile occidentale, Franța i-a acordat, mai ales începând din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, o atenție sporită.
Între timp, odată cu perioada Regulamentului organic, s-a desfășurat în cele două state românești procesul celei dintâi modernizări, însă sub semnul protectoratului apăsător al Imperiului rus. Revoluția din 1848, desfășurată aproape în întreg spațiul românesc, a contribuit la deplina cristalizare a națiunii moderne și totodată la afirmarea pe primul plan al ideilor unității naționale. În mod semnificativ, Nicolae Bălcescu a propus ca lozinca Dreptate-Frăție a revoluției să fie întregită cu cuvântul Unitate. În același timp, ideea realizării unității statale a Moldovei și Țării Românești, ca o primă etapă a procesului unificării întregii națiuni, a fost îmbrățișată de toți românii, de toate clasele și categoriile sociale, devenind o idee-forță.
Ocupația oștirilor otomane și ruse, după revoluție, ca și acțiunile represive impuse de cele două imperii au fost percepute cu o adâncă nemulțumire. Instalarea la cârma celor două principate a noilor domni Barbu Dimitrie Știrbei și Grigore Al. Ghica a fost departe de a liniști lucrurile, mai ales când ocupația străină a celor două țări a durat până în 1851. Dar la orizont se profilau evoluții care aveau să ducă la răsturnări fundamentale de situații.
Conflictul franco-rus în problema Locurilor Sfinte și mai ales sprijinul pe care, de data aceasta, spre deosebire de ceea ce se întâmplase în 1848, cele două mari puteri occidentale – Anglia și Franþa – l-au dat Imperiului Otoman, a stat la temeiul războiului Crimeii. A fost momentul în care indiferența Occidentului față de Europa de Sud-Est a dispărut, zona în cauză și chestiunea Dunării intrând în colimatorul puterilor apusene, ceea ce a avut urmări deosebit de importante.
Războiul Crimeii s-a desfășurat între 1853 și 1856, Principatele fiind cuprinse în centrul operațiilor militare. Din nou ocupate de oștirile ruse în 1853, locul acestora a fost apoi luat, în vara anului 1854, de armatele austriece și otomane. În 1855, în paralel cu operațiile militare care se desfășurau în Crimeea, a avut loc la Viena o conferință a puterilor, care n-a dus la încheierea ostilităților, dar a clarificat pozițiile celor două părți. Căderea Sevastopolului și moartea țarului Nicolae II au creat apoi condițiile pentru a se ajunge la pace. Între timp, în Principate mișcarea pentru Unire căpătase un avânt deosebit. Totodată, activii revoluționari pașoptiști exilați, aflați în necontenit contact cu cei din țară, au contribuit la clarificarea opiniei publice europene asupra problemei românești.
În Congresul de la Paris din 1856 nu s-a putut ajunge la un consens între puteri privind Principatele și viitorul lor, în schimb au fost rezolvate problema Mării Negre – prin neutralizarea ei și eliminarea flotei militare ruse – și cea a Dunãrii, navigația acesteia fiind supusă internaționalizării. În privința Principatelor, chestiunea a fost amânată, două dintre puteri – Imperiul otoman și Austria – opunându-se unificării lor. Cu toate acestea, protectoratul Rusiei a fost eliminat și înlocuit cu o benefică, pentru acel moment, garanție colectivă a puterilor. De asemenea, s-a decis trimiterea unei Comisii de informare care să ancheteze la fața locului (comisarii stând peste un an în Principate), ca și convocarea unor Divanuri ad-hoc, alcătuite din reprezentanți ai tuturor claselor și categoriilor sociale, pentru a exprima doleanțele românilor. În temeiul concluziilor Comisiei de informare și a lucrărilor Divanurilor adhoc, puterile garante urmau să fixeze apoi statutul Principatelor.
Încercarea de falsificare a alegerilor pentru Divanul ad-hoc din Moldova, în vara anului 1857, a dus la o criză internațională, atenuată în urma întâlnirii de la Osborne dintre împăratul Napoleon III și regina Victoria. Problema românească a devenit una dintre problemele europene cele mai de seamă. Mișcarea de protest a românilor împotriva tentativei de fraudare a alegerilor a impresionat prin amploarea și intensitatea ei, pentru ca apoi poziția categoric unionistă adoptată de cele două Divanuri sau Adunări ad-hoc să producă o impresie deosebită. Românii s-au manifestat pe poziții unitare, demonstrând o puternică solidaritate națională și, în același timp, programul adoptat de cele două adunări a reflectat nu numai dorința de unitate, ci și cea de a se constitui un stat înzestrat cu instituțiile cele mai înaintate.
Întemeindu-se pe raportul complex al Comisiei de informare, ca și pe rezultatele dezbaterilor Adunărilor ad-hoc – cea din Moldova adoptând un întreg plan de măsuri modernizatoare – reprezentanții puterilor s-au întrunit din nou la Paris. Conferința din 1858 a înzestrat Principatele cu un statut fundamental – Convenția de la Paris – prin care li se oferea o titulatură „unionistă” – Principatele Unite – li se acorda o legislație modernizatoare, dar se menținea separația în două țări, acordându-li-se doar unele instituții comune – Comisia Centrală și Curtea de Casație, care urmau să funcționeze la Focșani – ca și dreptul de a-și reuni armatele. Problema românească era departe de a-și fi găsit o completă rezolvare.
Soluția finală o vor da însă românii, prin unitate, solidaritate și inteligență politică. Dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza a oferit temei unificării celor două țări. Pornindu-se de la o unire personală, se va trece la o unire reală, acceptată de puterile garante în toamna anului 1861 și astfel România se va înscrie în familia statelor europene. O problemă internațională și-a găsit atunci rezolvarea prin acțiunea concertată și înțeleaptă a celor direct interesați și două țări mici au știut cum să-și înfrunte destinul.
În cartea națiunii române, ziua de 24 ianuarie 1859, ziua dublei alegeri a domnitorului Cuza, se înscrie prestigios ca o dată crucială, ca un moment de cotitură de primordială importanță.
(Dan Berindei)
1521: Fernand de Magellan descopera Puka Puka, o insula din Polinezia
Puka Puka sau Pukapuka este un atol (insula de corali in forma de inel) din Arhipelagul Tuamotu din Polinezia Franceză.
1458: Matei Corvin, fiul cel mai mic al lui Ioan Corvin, este ales rege al Ungariei
1679: Regele Carol al II-lea al Angliei dizolvă Parlamentul
1742: Carol Albert de Bavaria devine împărat al Sfântului Imperiu Roman
1828: S-a întemeiat în Grecia instituția numită Președinția Greciei
1862: Deschiderea primului Parlament unic al României la București. Domnitorul Al.I.Cuza proclamă în mod solemn, în fața Adunărilor Moldovei și Țării Românești, “Unirea definitivă a Principatelor“, iar orașul București este proclamat capitala țării.
1864: A apărut Legea privind înființarea Curții de Conturi.
1882: S-a înființat, la București, societatea “Iridența Română“, care, din 1883, s-a numit “Carpați“. Societatea a militat pentru ajutorarea românilor transilvăneni.
1891: Își începe activitatea, la București, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”. Din inițiativa ei, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenților universitari români, privitor la situația românilor din Transilvania și Ungaria, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenția politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria. Memoriul a avut un puternic ecou în lume.
1893: Apare, la București, revista umoristică Moftul român, condusă de I.L.Caragiale și Anton Bacalbașa
1915: Apare, la Craiova, revista literară “Drum drept“, sub conducerea lui Nicolae Iorga
1924: Orașul rusesc Petrograd este redenumit Leningrad
Ca omagiu adus parintelui revolutiei ruse, Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin, care tocmai murise pe 21 ianuarie, capitala sovietica a fost redenumita Leningrad.
Oraşul său natal, Simbirsk, va primi numele de Ulianovsk. Leningrad va redeveni Sf. Peterbsourg a doua zi după căderea regimului sovietic.
De la Saint-Petersburg (sau Sankt-Petersburg), numele a fost rusificat, devenind in limbajul colocvial Petrograd, când ţara a intrat in război împotriva Germaniei în 1914. După moartea lui Lenin, în 1924, a fost numit Leningrad. Un referendum popular a condus, în 1991, la revenirea la vechiul nume, Sankt-Petersburg.
1932: Desființarea Ordinului Iezuitilor în Spania
1939: În Chile are loc un cutremur cu magnitudine 8,3 pe scara Richter; 28.000 morți
1943: Sfarsitul Conferintei de la Casablanca, Maroc
Roosevelt si Churchill în timpul unei discuții
A avut loc o conferinta anglo-americana care a hotarat masuri militare comune pentru anul 1943: operatiunile din Africa si deschiderea unui front in Italia.
Intalnirea desfasurata in Al Doilea Razboi Mondial intre Roosevelt si Churchill a avut drept scop stabilirea viitoarei strategii militare globale pentru aliatii occidentali, punerea de acord asupra invadarii Siciliei, asupra operatiunilor din Pacific si a bombardamentelor asupra Germaniei. Priorităţile erau războiul împotriva submarinelor germane (U-Boats) şi sustinerea URSS-ului.
În 1942 Stalin a insistat ca Aliații occidentali să deschidă un front în vestul Europei, astfel încât sovieticii să nu poarte singuri un război terestru. Roosevelt și Churchill vor discuta eventualitatea unei invazii în vestul Europei, astfel ca pregătirile pentru o debarcare în Europa de Vest trebuiau sa înceapă.
La 24 ianuarie 1943 după incheierea Conferinței, Aliații occidentali au hotărât să lupte împotriva Italiei, Germaniei și Japoniei. Roosevelt și Churchill au făcut o înțelegere de a invada sudul Europei prin Sicilia. Stalin înclina spre un atac dinspre Marea Mânecii (pentru a lăsa Germania fără surse de petrol).
Cei doi au formulat o cerere pentru “capitularea neconditionata” a Germaniei, Italiei si Japoniei.
1946: Primul contact stabilit intre Pamant si Luna
Cu ajutorul unui radar se poate determina distanţa dintre Pământ şi Lună. Trimisa dintr-o staţie a SUA, un fascicul radar a lovit Luna şi a revenit pe pământ dupa aproximativ trei secunde. Finalizat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în scopul apărarii anti-aeriane, radarul a devenit un puternic instrument de navigare pentru industria aerospaţială şi marina. Atunci când loveşte un obstacol în calea sa, fasciculul radar, care se propagă cu o viteza de 300 000 km / sec., se întoarce şi formează un bloc de lumina pe un ecran special, permitand astfel definirea nu doar a direcţiei în care se afla acest obstacol ci si distanţa pana la el.
1946: Adunarea Generală a ONU adoptă prima rezoluție. Aceasta se referă la utilizarea în scopuri pașnice a energiei atomice și eliminarea armelor atomice sau a altor arme de distrugere în masă.
1948: Începe construcția Fabricii de confecții, “APACA”, din București. La 1 mai 1948, fabrica începe să producă.
1958: Doi cercetători, Sir John D. Cockcroft (Marea Britanie) și Lewis L. Strauss (SUA), anunță public reușita primei fuziuni controlate a două nuclee atomice ușoare, transformate într-unul greu. Energiile degajate sunt foarte mari, similare cu efectele exploziei unei bombe cu hidrogen.
1960: Camerunul câștigă independența față de Franța
1972: În apropiere de Guam, a fost descoperit soldatul japonez Shoichi Yokoi, care a petrecut 28 de ani în junglă, crezând că al doilea război mondial e încă în desfășurare
1984: A fost lansat pe piață primul computer Apple Macintosh
1986: Are loc prima survolare a planetei Uranus cu nava spațială Voyager 2
1990: Prin Decretul–Lege nr. 40 al CFSN, se adopta Imnul de Stat al României – “Deșteaptă–te, Române” (versuri de Andrei Mureșanu, muzica Anton Pann)
2004: A început desfășurarea proiectului cultural “Orașul de sub oraș“, care a constat în spectacole susținute de actorii Teatrului Masca în stațiile de metrou din București