Aniversari

24 mai

1686: Daniel Gabriel Fahrenheit, fizician si inginer german, inventatorul termometrului care ii poarta numele si fabricant de instrumente meteorologice de precizie (d. 16 sept.1736)

Fahrenheit este considerat unul dintre fondatorii termometriei. Este cunoscut pentru inventarea termometrului cu alcool (1709), a termometrului cu mercur (1714) şi pentru dezvoltarea unei scari de temperatură, denumita scara Fahrenheit. A inventat areometrul (determinarea densitatii lichidelor) si un higrometru (determinarea umiditatii aerului) îmbunătăţit.

Fahrenheit s-a născut la Danzig (Gdansk), în Commonwealth-ul polono-lituanian, într-o familie germană din breasla comerciantilor. Si-a petrecut aproape toata viata in Olanda, unde s-a dedicat studierii fizicii si fabricarii de instrumente meteorologice de precizie.

Primele sale termometre au fost umplute cu etanol, dar a constatat rezultate mai bune cu mercur. A fixat 0° F, cea mai joasă temperatură pe care o putea măsura în laborator, folosind un amestec de apă, sare şi gheaţă, şi 100° F, temperatura unui cal sănătos.

Termometrul cu mercur, care ii poartă numele, este împărţit în 212 grade. Cele două puncte finale reprezintă punctul de fierbere al apei şi punctul de inghet al un amestec puternic racitor format din gheata şi amoniac (soluţie apoasă de hidroxid de amoniu): 0 grade Celsius corespund gradului 32 Fahrenheit.

Fiind si sticlar, a fabricat termometre de precizie care au fost utilizate pe scară largă în Europa, înainte de punerea în aplicare a sistemului internaţional de unităţi ce a dus la trecerea măsurarii temperaturii în grade Celsius. Inca se mai foloseste această scară de temperatură în America de Nord, Jamaica şi Marea Britanie.

In scara de temperatura Fahrenheit pe care a dezvolat-o, gradul zero a fost desemnat drept punctul de inghet al unui amestec egal de gheata si sare. A descoperit ca apa poate ramane in stare lichida si sub temperatura de inghet si ca punctul de fierbere al lichidelor variaza in functie de presiunea atmosferica.

1743: Jean Paul Marat, medic, fizician, jurnalist, teoretician politic şi om politic francez, unul dintre conducătorii Revoluției Franceze din 1789 (d. 13 iul. 1793)

Lider al factiunii radicale a montagnarzilor in timpul Revolutiei Franceze si participant la Revoluţia Franceza.

A fost un doctor celebru în Londra, în anii 1770. Intorcându-se în Franţa în 1777, a fost numit medic la curtea contelui d’Artois (ulterior Carol X), fratele lui Ludovic XVI.

Este cunoscut pentru cariera sa în Franţa, ca jurnalist radical şi politician, în timpul Revoluţiei Franceze. Jurnalismul său a fost renumit pentru caracterul său vehement şi poziţia intransigentă faţă de “duşmanii revoluţiei”, precum şi pentru reformele esentiale dedicate celor mai săraci membri ai societăţii.

Marat a fost una dintre vocile extreme ale Revoluţiei Franceze. A devenit un apărător puternic al sanculotilor (revoluționari din cadrul mișcării populare în timpul Revoluției Franceze); si-a transmis opiniile prin discursuri pasionate în public, scrierea de eseuri şi articole publicate in ziarul sau, astfel incat mesajele se raspandeau în toată Franţa.

Marat a scris lucrări ştiinţifice şi pamflete politice. Incepând cu 1789, în calitate de editor al ziarului “L’Ami du Peuple”, a devenit o voce influentă care pleda pentru masurile radicale împotriva aristocratilor. In coloanele ziarului său, “L’Ami du peuple”, a dus o susţinută campanie impotriva politicii capitulante a girondinilor.

Marat a fost deputat montagnard in Convenţia Nationala din perioada Revoluţiei. A fost considerat mult timp principalul responsabil pentru masacrele din Septembrie, ceea ce i-a umbrit imaginea, chiar dacă istoricii au revenit destul de des asupra rolului său.

Denunţările radicale ale contrarevoluţionarilor au intretinut violenta confruntarilor din timpul Revoluţiei Franceze. Persecutarea constantă a “duşmanilor poporului”, printr-un mesaj acuzator coerent, precum şi puterile profetice stranii ce ii erau atribuite, i-au atras încrederea populaţiei, facand  legătura neoficiala cu grupul radical iacobin care a venit la putere în iunie 1793.

Ca preşedinte al Clubului iacobinilor, a avut un rol important în rascoala din 31 mai-2 iun. 1793, soldata cu excluderea girondinilor din Conventia Naţională şi cu instaurarea dictaturii iacobine

Asasinarea sa a permis Hebertistilor sa faca din el un martir al Revoluţiei si sa-i depuna rămăşiţele pamantesti, timp de câteva luni, in Pantheon.

***

La Montagne (Muntele): grup politic al Revoluţiei Franceze, in Convenţia Naţională, in favoarea Republicii şi în opoziţie cu Girondinii, membrii săi fiind numiti montagnarzi.

Montagnard (în franceză, om de la munte): membru al partidului cu vederi radicale, care ocupa partea cea mai înaltă a sălii în care se țineau ședințele Convenției în timpul Revoluției burgheze din Franța (1789). Erau numiţi montagnarzi deoarece, în timpul şedin­ţelor, şedeau pe bănci parlamentare mai înalte (Muntele), mai sus decât deputaţii neangajaţi din partida numită La Plaine. Montagnarzii s-au organizat, în 1792, ca oponenţi faţă de girondinii moderaţi, iar mai târziu s-au unit cu iacobinii radicali în Comitetul pentru Siguranţa Publică. După Reacţiunea thermidoriană, mulţi montag­narzi au fost executaţi sau expulzaţi din Convenţie, devenind o minoritate numită crête (în franceză, creastă).

Girondin: membru al unei grupări politice din timpul Revoluției franceze din 1789-1794, care reprezenta interesele burgheziei industriale, comerciale și financiare; preluând puterea, girondinii s-au situat pe poziții moderate, împotriva exceselor revoluției.

Iacobin: membru al clubului revoluționar democrat de orientare radicală din timpul revoluției burgheze din Franța de la sfârșitul sec. XVIII.

Hebertist: nume dat în Franța partizanilor revoluționarului Jacques Hébert, șef al fracțiunii ultrarevoluționare, care a exercitat o influență preponderentă asupra Comunei din Paris. Hebertistii, numiti “exageratii” în timpul Revolutiei, au fost, sub Adunarea Naţională Legislativă si Convenţia Naţională, membri ai Clubului Cordelierilor, apartinand in mare parte grupului La Montagne.

Cordelier: membru al clubului fondat de Danton, Marat și Camille Desmoulins în timpul revoluției burgheze din Franța, opus iacobinilor.

Aristocraţia émigré: reprezintă membri ai aristocraţiei franceze care au părăsit Franţa în timpul Revoluţiei Franceze. Mulţi au fugit în Anglia, complotând împotriva guvernului revoluţionar şi încercând să obţină sprijin extern pentru reinstaurarea vechiului regim. Ca urmare, conducătorii revoluţiei au decretat că toţi nobilii émigré, care nu revin în Franţa până în ianuarie 1792, vor fi condamnaţi la moarte ca trădători, iar proprietăţile le vor fi confiscate. În 1802, Napoleon a amnistiat majoritatea aristocraţilor din exil. În perioada restauraţiei Casei de Bourbon, acestia au devenit o forţă politică importantă în Franţa.

1794: William Whewell, polimat, om de stiinta, filosof si istoric al ştiinţei englez (d. 6 mar. 1866)

Whewell a fost una dintre cele mai importante personalități ale culturii britanice ale secolului al XIX-lea. Prin preocupările sale multiple (mecanică, mineralogie, geologie, astronomie, economie politică, teologie, drept internațional, arhitectură, reforma educațională), a influențat numeroși oameni de știință care au urmat: John Herschel, Charles Darwin, Michael Faraday, Charles Lyell. Whewell a purtat un important dialog despre logică cu J. S. Mill.

A fost unul din membrii fondatori și președinte al The British Association for the Advancement of Science, membru al Royal Society, al Geological Society și, timp îndelungat, master (decan) al Trinity College, Cambridge.

In 1821, a devenit membru al Societatii Regale din Londra pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor naturale (Royal Society of London for the Improvement of Natural Knowledge), o institutie fondata in 1660, destinata promovarii stiintei, echivalenta Academiei de Stiinta din Franta.

A învăţat mineralogia şi filozofia la Universitatea Cambridge, apoi a devenit profesor universitar la Cambridge unde si-a petrecut cea mai mare parte din viata, predand cursuri de mineralogie (1828-1832) si filozofia moralei (1838-1855).

In perioada 1841-1866, a fost decan la Trinity College din cadrul  Universitatii Cambridge, iar în 1855, rector adjunct (vice-chancellor) al universităţii.

Este cunoscut indeosebi pentru lucrarea despre teoria inductiei. A accentuat necesitatea de a vedea progresul stiintific ca pe un proces istoric, afirmand ca rationamentul inductiv, poate fi intrebuintat corespunzator doar daca a fost folosit si analizat foarte atent de-a lungul istoriei.

A evidentiat structura antitetica a teoriilor stiintifice in lucrarile: Filozofia stiintelor inductive (1840), Istoria stiintelor inductive (3 vol., 1837).

Opunandu-se empirismului, a susţinut că o colecţie de fapte nu poate duce la avansarea cunoşterii, dacă faptele nu sunt coordonate de o ipoteza.

Notiuni si concepte:

– Conceptul de stiinte paletiologice

Stiintele paletiologice studiaza evenimentele istorice, incercand sa le explice. Aceasta tema a aparut pentru prima data in Istoria stiintelor inductive in 1837.

– Consilience

Consilience înseamnă, etimologic, “a sari impreuna”, termen al filozofului William Whewell pentru a indica tipul de demonstraţie, care apare atunci când mai multe surse independente concura pentru a identifica un anumit fenomen istoric.

– A inventat termenii ion, anod, catod, folosiți ulterior de Faraday.

***

Consilience: (format dupa modelul cuvantului “resilience”) consilienţă, adica consens, acord, coincidenta, unitatea cunostintelor; literal, o “saritura/salt impreuna” a cunostintelor; principiul pe baza caruia calcularea unui rezultat prin două metode diferite, ar trebui să conducă la acelaşi răspuns. Cuvântul “consilience” a fost inventat de William Whewell în lucrarea Filozofia stiintelor inductive,1840.

Consilience, înseamnand literal “a sari impreuna” este un termen al filozofului William Whewell pentru a indica tipul de demonstraţie, care apare atunci când mai multe surse independente concura pentru a identifica un anumit fenomen istoric.

“Consilienta inductiva” reprezinta strategia ce consta in a coordona rezultatele disparate provenind din diverse surse.

1819: Regina Victoria a Marii Britanii și Irlandei și împărăteasă a Indiei (d. 1901)

Domnia sa, care a durat peste 63 de ani, rămâne cea mai lunga din istoria Regatului Unit şi din cea a monarhilor de sex feminin (Elisabeta a II-a a devenit regina pe 6 februarie 1952, avand, pana in prezent, 60 de ani de domnie). A fost ultimul monarh britanic al Casei de Hanovra, iar fiul şi succesorul ei, Edward al VII-lea, a apartinut ramurii paterne din Casa de Saxa-Coburg şi Gotha.

A fost fiica printului Edward Augustus, duce de Kent şi Strathearn (al patrulea fiu al regelui George al III-lea) şi al Victoriei de Saxa-Coburg-Saalfeld, ea însăşi sora primului rege belgian Leopold I. Atât ducele de Kent, cat şi regele au murit în 1820, iar Victoria a fost crescuta sub supravegherea atentă a mamei sale de origine germana, Printesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld.

A mostenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei fraţi mai mari ai tatălui său au murit fără a avea un succesor legitim. Incoronata pe 28 iunie 1838, Victoria va marturisi ulterior: “… momentul când coroana mi-a fost asezata pe cap … a fost, recunosc, cel mai frumos şi mai impresionant, din viata mea”.

Regatul Unit era deja o monarhie constituţională, în care Suveranul avea relativ puţine competenţe directe in plan politic. In particular, Victoria a încercat să influenţeze politica guvernului şi numirile ministeriale. Pentru public, ea a devenit un simbol naţional, fiind identificata cu standardele stricte ale moralitatii personale.

S-a căsătorit cu vărul ei primar, Printul Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, în 1840. Au avut 9 copii, 26 de nepoti si 34 de stranepoti.

 Casatoria reginei Victoria cu Printul Albert

După moartea lui Albert, in 1861, regina Victoria s-a cufundat într-un doliu profund şi a evitat aparitiile publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câştigat temporar puterea, dar în a doua jumătate a domniei, popularitatea ei era in crestere. Jubileurile sale de Aur si de Diamant au fost momente de sărbătoare publică.

Domnia sa, de 63 de ani şi 7 luni, este mai indelungata decât a oricarui alt monarh britanic şi a oricarei regine din istorie, fiind cunoscuta sub numele de “era/epoca victoriana, “epoca splendorii” (comparabila pentru britanici cu ceea ce a fost epoca lui Ludovic al XIV-lea pentru francezi), dar si a severitatii fata de moravuri şi a tensiunilor sociale. Privita in mod critic, epoca victoriana este in prezent considerata o epoca in care erau promovate falsele valori morale, devenind sinonima cu o lume a aparentelor de moralitate, dominata de ipocrizie.

A fost o perioadă de mari schimbări tehnologice, culturale, sociale, economice, politice, ştiinţifice şi militare în cadrul Regatului Unit, şi a fost marcată de o extindere impresionantă a Imperiului Britanic, devenit prima putere mondiala, şi de revoluţia industrială.

După moartea sa, coroana britanică a trecut la Casa de Saxa-Coburg-Gotha (numele britanic al Casei de Wettin), reprezentata de fiul său Edward al VII-lea şi de nepotul sau  George al V-lea. Acesta din urmă, sub presiunea opiniei publice, si-a schimbat numele (considerat cu rezonante prea germanice în timpul Primului Război Mondial), in Windsor (1917). Aceasta casa a fost extinsa de către fiul său Edward al VII-lea, nepotul sau George al V-lea, stranepotii Edward al VIII-lea şi George al VI-lea şi stră-strănepoata, actuala Regina Elisabeta a II-a.

Regina Victoria a fost primul monarh britanic al epocii moderne. In timp ce predecesorii săi au avut posibilitatea să joace un rol activ în guvernarea ţării, o serie de reforme au extins puterea Camerei Comunelor în detrimentul coroanei, iar monarhii au capatat un rol mai mult simbolic. Incepand de la regina Victoria, regina sau regele, potrivit aforismului jurnalistului britanic Walter Bagehot, va avea “dreptul de a fi consultat, dreptul de a consilia si dreptul de a avertiza”.

Rolul reginei Victoria a devenit mai mult simbolic decât politic, cu accent pe moralitate si valorile familiale, spre deosebire de problemele privind moralitatea şi scandalurile financiare care au fost asociate membrilor anteriori ai Casei de Hanovra care au discreditat monarhia. Perioada domniei reginei Victoria a insemnat crearea conceptului de monarhie familiala cu care clasa de mijloc în curs de formare se putea identifica.

Pe plan internaţional, Victoria a fost o figură importantă, nu numai prin imaginea pe care o întruchipa sau prin influenta Regatului Unit asupra Imperiului, ci şi prin legăturile de familie pe care le-a creat cu familiile caselor regale din Europa, acestea atragandu-i supranumele afectuos de “bunica Europei”. Trei dintre principalele ţări implicate în Primul Război Mondial aveau drept monarhi fie nepoti, fie soţi ai nepoatelor reginei  Victoria. Opt dintre cei nouă copii ai reginei Victoria s-au casatorit cu membri ai familiilor regale europene, iar al noualea s-a casatorit cu un duce scoţian, primul guvernator al Canadei.

Printre inovaţiile epocii victoriene se pot cita aparitia timbrelor poştale (primul, Penny Black, emis în 1840, prezintă o imagine a reginei) şi a caii ferate.

Mai mult…  

1895: Marcel Iancu, pictor, arhitect și eseist originar din România (d. 1984)

1898: Ferenc Agárdi, scriitor, publicist și istoric al culturii maghiar de origine evreiască, membru fondator al Partidului Comunist Maghiar (d. 1969)

1899: Henri Michaux, pictor, scriitor si poet belgian de expresie franceza, naturalizat francez in 1955 (d. 1984)

Michaux este cunoscut pentru cărţile sale ezoterice, scrise într-un stil extrem de accesibil, şi opera sa include poezie, jurnale de călătorie şi critica de artă. A călătorit foarte mult, a încercat mai multe profesii şi a experimentat scrierea sub influenta substantelor psihedelice, rezultand două dintre lucrările sale cele mai interesante, Misérable Miracle (La mescaline), 1972 şi Les Grandes Épreuves de l’esprit et les innombrables petites, 1966.

In 1930-1931, Henri Michaux a vizitat Japonia, China şi India. Rezultatul acestei călătorii a fost lucrarea Un barbare en Asie, 1933. Cultura orientala a devenit una dintre cele care l-au influentat cel mai mult. Filozofia budista şi caligrafia orientala, au devenit mai târziu subiecte principale ale multora dintre poeziile sale şi i-au inspirat multe dintre desene.

De asemenea, a călătorit în Africa şi pe continentul american, unde a vizitat Ecuadorul şi a publicat cartea Ecuador. Călătoriile sale prin America s-au încheiat în Brazilia, în 1939, rămanand acolo timp de doi ani.

Michaux este cunoscut si pentru povestirile sale intitulate Plume, opera sa preferata. Desi cartea a fost publicata în 1938, prima versiune a fost scrisă în 1930. Aceasta este o lucrare originală, compusă din treisprezece capitole, prezentate sub forma de povestiri foarte scurte (cel mult cateva pagini), avandu-l drept personaj pe Plume in multe “aventuri” sau drame, uneori comice sau rocambolesti, alteori ireale.

Numele Plume se refera la usurinta personajului, un caracter fără consistenta sau vointa puternica, care se lasă de cele mai multe ori purtat de cursul evenimentelor. Plume, “un om liniştit”, este probabil eroul cel mai lipsit de initiativa din toata istoria literaturii.

In 1955, a devenit cetăţean al Franţei şi a trăit restul vieţii sale acolo, împreună cu familia. In 1965, a câştigat Premiul Naţional de Literatură, pe care l-a refuzat.

Henri Michaux a fost un artist extrem de original. De altfel, toate lucrarile sale sunt originale şi stranii.

 Henry Michaux, Cerneala chinezeasca

 Henry Michaux, Plume

Opera sa picturala nu este chiar figurativa, dar este sugestiva. Muzeul de Arta Moderna din Paris şi Muzeul Guggenheim din New York au avut expozitii majore ale operei sale în 1978.

1902: Mihail Cosma, poet, prozator, jurnalist român (d. 1968)

1905: Mihail Șolohov, scriitor rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (21 febr. 1965)

Mai mult…

1923: Ion Caraion, poet, traducător, eseist român (d. 1986)

1923: Victor Felea, poet și critic literar român (d. 1993)

1937: Benone Sinulescu, interpret român de muzică populară

1940: Iosif Brodski, poet si eseist american de origine rusa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1987) (d. 1996)

In Uniunea Sovietica, spiritul sau independent si desele perioade de inactivitate i-au atras o condamnare la cinci ani de munca silnica. Astfel, in 1964, la 23 de ani, Brodsky a fost arestat si acuzat de crima de “parazitism social” A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1972 şi s-a stabilit la New-York, cu ajutorul lui W. H. Auden şi a altor susţinători.

A predat apoi la universităţi, inclusiv la Yale, Cambridge şi Michigan. In perioada 1991-1992, a fost poet laureat al SUA (American Poet Laureate).

Poemele sale lirice si elegiace sunt o meditatie asupra temelor universale ale vietii, mortii si sensului existentei.

Dintre volumele sale: O parte de vorbire, 1980; Istoria secolului XX 1986; Urania, 1988.

In 1987, lui Brodsky i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, “pentru un autor atotcuprinzător, impregnat de claritate a gândirii şi intensitate poetica”.

1941: Bob Dylan, compozitor, cântăreț, chitarist, actor, poet si pictor american

Este unul dintre artistii americani care au influenţat cel mai mult muzica anilor ’60 si detine peste 40 de albume realizate din 1964. A influenţat multe grupuri, inclusiv Beatles şi Rolling Stones.

Bob Dylan este o figură majoră în muzica ultimelor cinci decenii. Lucrarile sale cele mai renumite şi influente dateaza din 1960, când a fost mai întâi un cronicar informal al tulburărilor din America, de exemplu in piesele Like a Rolling Stone, Ballad of a Thin Man, All Along the Watchtower, Masters of War sau Gates of Eden.

Unele dintre cantecele sale precum Blowin’ in the Wind si The Times They Are a Changin’ au devenit imnuri anti-război, în special impotriva Războiului din Vietnam, şi reflecta mişcările civile ale epocii. Unul dintre ultimele sale albume de studio, Modern Times, publicat în 2006, a intrat direct pe primul loc în topul Billboard 2008 şi a fost numit Albumul Anului de trupa englezească de muzică rock The Rolling Stones.

1945: Priscilla Presley, actriță americană, scriitoare și fotomodel

A fost soția cântărețului de rock ‘n’ roll Elvis Presley și este mama cântăreței Lisa Marie Presley. A jucat în serialul american, Dallas, rolul Jennei Wade.

Tatăl său biologic, James Wagner, pilot, a murit într-un accident de avion la scurt timp după naşterea Priscillei. Mama ei, Anna Lillian Iversen, s-a recăsătorit cu Paul Beaulieu, ofiţer al US Air Force. In Germania, unde Paul Beaulieu a fost detasat cu serviciul, Priscilla Beaulieu, care avea pe atunci 14 ani, l-a întâlnit pe Elvis.

1954: Florin Iaru, poet român

1960: Guy Fletcher, instrumentist britanic (Dire Straits)

1962: Dan-Bogdan Hanu, scriitor român

1967: Ovidiu Cuncea, actor român de teatru și film