Comemorari 25 aprilie
1595: Torquato Tasso, poet renascentist italian (n. 1544)
Crescut de tatăl său, Bernardo Tasso, Torquato l-a urmat în peregrinările sale ca poet curtean în Urbino, Veneția, Padova și apoi Mantova, unde era în serviciul Casei Gonzaga, o familie nobilă italiană. În 1564, a cunoscut-o pe Laura Peperara, care îi va inspira câteva dintre cele mai frumoase poezii de dragoste ale sale.
În 1565 s-a stabilit la Ferrara, în slujba cardinalului Louis d´Este. În 1572, a intrat în serviciul ducelui Alfonso al II-lea d’Este. Cu toate acestea, îndatoririle sale nu îi lăsau mai puțin timp liber, dovadă fiind creșterea constantă, din 1559 până în 1575, a poemului Ierusalimul eliberat. Poem epic în 20 de cântece, dedicat lui Alfonso al II-lea d’Este, Ierusalimul eliberat relatează lupta creștinilor sub comanda lui Godfrey de Bouillon împotriva trupelor infidele ale lui Suleiman și Argant. Principalele episoade narative care sunt grefate pe această temă centrală se referă la dragostea lui Christian Tancred pentru păgâna Clorinda, la cea a lui Herminie pentru Tancred și la artificiile prin care vrăjitoarea Armida încearcă să-l seducă pe Renaud, care va sfârși prin a o converti. Elogiul Casei d’Este, al cărei legendar întemeietor este Renaud, face obiectul unor divagații somptuoase. Opera sa înalță astfel vioiciunea discuțiilor, atât literare, cât și doctrinare, care vor fi adunate mai târziu sub titlul Scrisori poetice. Dar criticile religioase l-au afectat cel mai mult.
În 1575, a trecut printr-o criză violentă de culpabilitate, care s-a transformat în curând într-o manie: s-a acuzat el însuși de erezie la Inchizitorul de la Bologna. De asemenea, suferind de mania persecuției, s-a abandonat la gesturi violente, ceea ce a necesitat internarea sa: mai întâi, în iunie 1577, în mănăstirea Ferrara din San Francesco, de unde a evadat, apoi la spitalul Sant’Anna, unde a a rămas închis din 1579 până în 1586, nu fără a continua o intensă activitate epistolară și poetică.
După o scurtă ședere la Mantova, după eliberare, și-a petrecut ultimii ani, fără a ține cont de sănătatea instabilă, în călătorii continue. Cu lunga lui serie de rătăciri și internări, nebunia lui Tasso era la fel de faimoasă precum Ierusalimul său, deoarece l-a făcut să-și renege capodopera abia realizată (începând din 1575) și să se opună publicării sale până în 1581, petrecând apoi restul vieții cenzurându-l și mutilându-l: a devenit Ierusalimul cucerit (1592-1593).
De fapt, scriitorul a fost preocupat în primul rând de conformitatea poemului său cu regulile pe care le stabilise în Tratat despre arta poetică, 1566 și în Tratat despre poemul eroic, 1595, atât despre versiunea religioasă, cât și despre versiunea istorică a poemului „eroic” în sine, precum și alegerea personajelor și aventurile narative.
Dar, paradoxal, procesul de autocenzură, retorică și doctrinară, care a avut ca rezultat Ierusalimul cucerit, este însoțit de un formalism exasperat, care anunță excesele poeziei baroce.
În timp ce compunea Ierusalimul, Tasso a scris un poem cavaleresc, Renaud (1562) și fabula Aminta (1573), care au avut un mare succes. Reprezentată în 1573 la Ferrara, Aminta este o fabulă pastorală construită ca o tragedie. Cu complicitatea plină de compasiune a lui Tirsis și Daphne, care au cunoscut deja chinurile dragostei, Aminta încearcă să o prindă pe inocenta Silvia care pregătea baia castei Diana. Planurile sale sunt tulburate de sosirea unui satir; respingând atacurile sale, Amyntas are ocazia să strălucească prin curajul său în ochii tinerei fete, însă ingrata femeie-vânător îl evită și mai mult. Descoperindu-i voalul însângerat pe un drum și crezând-o devorată de o fiară sălbatică, încearcă, disperat, să o găsească grăbindu-se într-o râpă. Deodată trezită la dragoste prin sacrificiul iubitului ei, Silvia vrea să i se alăture în moarte. Dar a fost salvată în căderea sa de un tufiș și cei doi îndrăgostiți cunosc o fericire comună. Atmosfera de vis a operei și subtilitatea sa muzicală au avut o influență profundă asupra întregii poezii baroce.
Închis în azilul Sainte-Anne de Ferrare, a compus cântecul Prințeselor din Ferrara. Eliberat în 1586, și-a reluat viața rătăcitoare și a murit când Papa l-a făcut poet laureat.
În ceea ce privește ultimele lucrări poetice ale lui Tasso, acestea se încadrează și mai clar într-o estetică pre-barocă, fie că este vorba despre greaua mașinărie tragică a regelui Torrismondo (1587), fie de imagini, pe cât de somptuoase, pe atât de îngheațate, ale Celor șapte zile ale creației (1607).
Pe lângă corespondența sa foarte bogată, douăzeci și șase de dialoguri și vreo două mii de poezii, în mare parte autobiografice, aduc la iveală contradicțiile unui om cu atât mai atașat ordinii și legii (Poetica lui Aristotel, ordonanțele Contrareformei, curtea, monarhia, papalitatea) care a experimentat în mod dureros precaritatea condiției și rațiunii umane.
1635: Alessandro Tassoni, scriitor italian (n. 1565)
1687: Ioan Căianu, primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania (n. 1629)
1744: Anders Celsius, astronom suedez (n. 1701)
1925: George Stephănescu, compozitor român (n. 1843)
1958: Iosif Iser, pictor și grafician român, membru al Academiei Române (n. 1881)
1976: Alexander Brailovsky, pianist american de origine rusă (n. 1896)
1976: Sir Carol Reed, regizor britanic (n. 1906)
1995: Ginger Rogers, actriță și dansatoare americană (n. 1911)