Aniversari 25 iulie
1905: Elias Canetti, prozator, dramaturg și eseist evreu de limbă germană, de origine bulgară, laureat al Premiul Nobel pe 1981 (d. 1994)
Elias Canetti, 25 iul. 1905 – 14 aug. 1994, romancier și dramaturg de limba germană ale cărui opere explorează emoțiile mulțimilor, psihopatologia puterii și poziția a individului în contradicție cu societatea din jur. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1981.
Canetti s-a născut în Rusciuk (actualul Ruse), Bulgaria, tatăl său fiind un comerciant evreu, descendent din evreii sefarzi spanioli. A scris în germană, a treia limbă, primele două fiind ladino (iudeo-spaniolă) și engleză. Acesta din urmă a învățat-o când părinții lui s-au stabilit în Anglia. După moartea tatălui său în 1913, s-a mutat cu mama sa la Viena. Educat la Zürich, Frankfurt și Viena, Canetti a obținut un doctorat în chimie la Universitatea din Viena în 1929.
Interesul lui Canetti pentru mulțimi s-a cristalizat după ce a asistat la revolte de stradă din cauza inflației din Frankfurt în anii 1920 și la arderea de către o gloată furioasă a Palatului de Justiție din Viena în 1927. O saga planificată cu opt romane ale tulburărilor pe care le-a văzut în jurul său a fost redusă la Auto-da-Fé sau Turnul Babel, 1935 (Die Blendung), povestea degradării și distrugerii unui erudit în lumea interlopă grotescă a unui oraș.
În 1938, Canetti a emigrat în Anglia, dedicându-și timpul cercetării psihologiei maselor și a atracției față de fascism. Lucrarea sa majoră, Masele și puterea, 1960 (Masse und Macht), reprezintă o creștere a acestui interes, care este evident și în cele trei piese ale lui Canetti: Nunta, 1932 (Hochzeit), Comedia vanității, 1950 (Komödie der Eitelkeit), și Numerotatul, 1964 (Die Befristeten). Primele două au fost reprezentate pentru prima dată în Braunschweig, Germania de Vest, în 1965. A fost reprezentată și a treia în Oxford, Anglia, în 1956. Au fost publicate sub titlui Drame (Dramen) în 1964.
Pe lângă romane și piese de teatru, Canetti a publicat și Provincia Umană: înregistrări, Die Provinz des Menschen: Aufzeichnungen 1942–1972; Inima secretă a ceasului, Das Geheimherz der Uhr: Aufzeichnungen 1973–1985 și Agonia muștelor, Die Fliegenpein (1992), toate extrase din caietele sale; și Martor auditv: cincizeci de personaje, Der Ohrenzeuge: Fünfzig Charaktere (1974), o carte de schițe de personaje.
Canetti a publicat trei volume autobiografice: Limba eliberată, Die gerettete Zunge (1977), Facla în ureche, Die Fackel im Ohr (1980) și Jocul ochilor, Das Augenspiel (1985)
Un al patrulea volum, scris la începutul anilor 1990, a fost publicat postum sub numele Petrecere în Blitz, Party im Blitz (2003).
1797: Prințesa Augusta de Hesse-Cassel (d. 1889)
1818: Ignazio Paoli, primul arhiepiscop romano-catolic de București (d. 1885)
1848: Arthur James Balfour, filosof și politician britanic (d. 1930)
1860: Prințesa Luise Margarete a Prusiei (d. 1917)
1864: Ioan Bogdan, istoric și filolog român, membru și vicepreședinte al Academiei Române (d. 1919)
1867: Max Dauthendey, scriitor și pictor impresionist german (d. 1918)
1869: Prințul Ferdinand Pius, Duce de Calabria, șeful Casei de Bourbon-Două Sicilii (d. 1960)
1876: Elisabeta de Bavaria, regină consort a Belgiei (d. 1965)
1876: Mihai Codreanu, poet român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1957)
Mihai Codreanu s-a născut la laşi, la 25 iulie, 1876. Toată viaţa, poetul a rămas credincios oraşului de pe şapte coline. Şi Iaşul, la fel, i-a fost credincios sonetistului. Dacă M. Codreanu nu s-ar fi născut, n-ar fi trăit printre statuile care evocă un trecut de glorie, printre teii Copoului cu atâtea aduceri aminte, printre oamenii aceia blajini, cu vorbă dulce, in literatura română ar fi rămas un gol destul de greu de recuperat.
Căci poetul care era “discret ca un suiş de munte şi ascuns ca o candelă de aur” a fost şi a rămas tot timpul vieţii legat de Iaşi, ca un stejar care îşi înfige adânc rădăcinile în pământul de la poala codrului. A-l muta în altă parte, el se usucă şi moare în grea suferinţă. De aceea, sonetistul n-a răspuns niciodată pozitiv la invitaţiile prietenilor din cercul “Vieţii româneşti” care se mutaseră la Bucureşti. El le spunea calm, cu nostalgie în suflet. “Eu am să rămân aicea, la laşi, fiindcă uint prea legat de acest târg”. Dintre cele două drumuri pe care le avea laşul, drumul către gară şi drumul către “Eternitatea”, sonetistul l-a ales pe ultimul.
La laşi, după plecarea lui Sadoveanu, a fraţilor Teodoreanu, a lui Demostene Botez, M. Codreanu a rămas ca un decan de vîrstă al scriitorilor şi oamenilor de teatru. În str. Bucşinescu mai era Otilia Cazimir, pe undeva, pe Lăpuşneanu, se întâlnea cu George Lesnea sau Sandu Teleajen, la “Eternitatea” avea doi buni prieteni pe Ibrăileanu şi Topârceanu. Sonetistul era troienit de amintiri scumpe şi numai Iaşul ştia să i le păstreze ca pe o comoară, să i le respecte cu evlavie. Pentru toţi ieşenii, M. Codreanu era maestrul sau creatorul sonetului românesc. Trecea pe stradă încet, meditativ, părea o statuie din ale vremi şi oamenii cu respect îi făceau loc. Trecea doar maestrul Codreanu…
De undeva se auzea câteodatA un glas ca un sunet de zurgalău : “Să trăieşti Coane Mihai, salutare scumpe maestre!” Poetul răspundea sobru ca un vers dintr-un sonet: “Ce mai faci, bre Miluţă!?…”
Toată viaţa poetul de la Iaşi şi-a consacrat-o sonetului care constituia pentru el un summum, şi pe care “l-a iubit ca un fanatic”, şi i-a dat ca tribut “stropi de lacrimi pe jăratec”. Peste rana sufletului adâncă, peste durerile vieţii, poetul şi-a pus mereu “olimpica sonetului măsură” şi din durerea lui, din veghea şi suspinele nopţilor, “şi-a făurit cântările senine”.
Mediul familial în care a crescut şi s-a format poetul i-a influenţat într-o mare măsură opera. Din fragedă tinereţe, copilul pribeag, “in veci cu sufletul fugar spre stele”, din care “şi-a brodat a viselor dantele” a fost pregnant sub influenţa marii poezii româneşti, şi mai ales, a lui Mihai Eminescu. În familia cu vechi tradiţii de epocă, unde bunica “îşi flutură batista ei uşoară / Şi-n şold i-atârnă liliacul mov”, se păstrau, cu mult respect, albume cu pozele şi poeziile unor mari personalităţi culturale româneşti şi universale.
La Institutul germanului Schenek, elevul Codreanu învaţă limba în care s-a scris capodopera “Faust”, în familie se vorbea franţuzeşte şi se citeau cu respect poeziile lui Baudelaire. Liceanul care era refractar disciplinei şi canoanelor şcolare, devine o perioadă un fel de “călător grăbit”, dornic de a cunoaşte noi limanuri şi schimbări de decor. El frecventează cu regularitate toate spectacolele Teatrului Naţional, rămânându-i adânc întipărite în memorie rolurile interpretate de Grigore Manolescu şi Aristizza Romanescu.
Iaşul îi oferă viitorului poet cadrul plin de poezie, cu parfumul discret al unui mare trecut. De aceea, de prin clasa a IV-a, liceanul scrie versuri. Cum era şi normal, modelul după care se inspiră sunt poeziile lui Eminescu:
Cu ale amurgului suspine
Vine sprintenul copil,
Paj al viselor senine
Şi-al speranţelor de-april.
După ce-şi trece bacalaureatul, în 1896, se înscrie la Facultatea de drept din Iaşi. Dar pasiunea pentru artă care îi intrase în suflet din anii copilăriei nu se stinge. Ea ardea ca un foc mocnit şi a izbucnit pe neaşteptate. Demonul din tinereţe îl determină să se înscrie la secţia de dramă a· conservatorului, clasa profesorului Galino sub îndrumarea căruia pregăteşte cu mare grijă rolul lui Horaţlu din “Fântâna Blanduziei”. De asemenea, la Paris, viitorul poet ia lecţii de la marele actor Sylvain.
Debutul în teatru al poetului avea să se facă cu traducerea dramei în versuri “Martira” de Jean Richepin care avea să fie jucată la 22 octombrie 1901, având în rolurile principale pe State Dragomir, Aglae Pruteanu şi Vlad Cuzinschl.
În anul 1901, M. Codreanu debutează cu volumul de poezii ,,Diafane”. Poetul este remarcat în presa vremii, volumul fiind elogiat pentru stilul său curat, pentru frumuseţea clasică a versurilor. Aproape în fiecare poezie din acest volum sunt pregnante influenţele din Eminescu şi pe alocuri din Macedonski şi Baudelaire:
Spun poeţii că Amorul
E un tinerel monarc
Ce-şi săgeată veşnic dorul
De pe coarda unui arc.
De fapt, poetul a recunoscut toată viaţa, că cei doi mari dascăli de la care a învăţat arta versului sunt Eminescu şi Baudelaire. Într-un sonet “Statuii lui Eminescu”, M. Codreanu aduce elogii Luceafărului subliniind că:
“Nu-ţi trebuie statui, nici osanale,
Căci versul tău cel ferecat în zale
Mai tare-i decât bronzul şi granitul.”
Deasupra biroului de lucru din “Vila Sonet” poetul a aşezat cu respect două portrete, pe care oricând, le avea în faţă şi în ceasuri de răgaz, în nopţile târzii, recita prea frumos din cei doi titani: Eminescu şi Baudelaire.
Cu cele câteva sonete din volumele “Diafane” (1901) şi “Din când în când” (1903), M. Codreanu îşi anunţă o intrare temeinică în literatura română. Cu apariţia volumului de sonete care poartă simbolicul titlu de “Statui” (1914), culegătorul de vise, se înscrie cu cinste printre clasicii literaturii române. Sonetele lui M. Codreanu sunt repede remarcate de Ibrăileanu, Sadoveanu, Iorga, Al. Philippide, E. Lovinescu, Tudor Arghezi ş.a. Criticul de la “Viaţa românească” nota că “dacă D-l. Codreanu n-ar fi existat, literatura română ar fi mai puţin diversă”.
Sonetele lui M. Codreanu sunt perfecţiunea pură, multe din ele, sublinia N. Iorga, “Sunt mai bune, mai pline decât modelul Hérédia pe care-l plânge poetul român. Iar cântecele de iubire se apropie de ale lui Eminescu.”
Pentru a pătrunde în poezia lui M. Codreanu, pentru a-i inţelege sensul, îţi trebuie o pregătire minuţioasă, sonetele lui, cum remarca C. Ciopraga, sunt ca nişte “mici piese instrumentale lăsate de un Schubert”. Sonetistul îmbină cu măiestrie deosebită două elemente esenţiale, muzica şi sculptura:
“El pune în vers o muzică mai lină,
Ca de zefir când printre flori s-alină
Smulgând petale una după alta:
Statui aş vrea sonetele să fie,
Căci nu le-a scris cu pana pe hârtie,
Ci le-a sculptat în marmoră cu dalta.”
În sonetul din prefaţa volumului găsim tot crezul poetic al lui M. Codreanu. Muzicalitatea deplină, armonia fină îl apropie de simbolişti şi ca un mare componist poetul îşi fixează cu rigoare, cu eforturi aproape supraomeneşti imaginile în memorie şi numai în momente de sublimă inspiraţie le dă întruchipare. Aşa cum remarca Tudor Arghezi, “Materia poetică a maestrului Codreanu nu-i supusă nici unui suspin omenesc de rând şi-i pură şi incoruptibilă ca diamantul. O asprime aristocratică şi religiozitatea cuvântului scris. Versul, evident, e lucrat cu atenţie sacră”. În toate sonetele maestrului nu se poate admite nici un fel de retuşare, fiindcă totul este încremenit în bronz, versul are sunetul lin, de clopot vechi, care bate într-o dungă şi pe care trebuie să-l asculţi numai în tonalitatea lui M. Codreanu.
În sonetul “laşul” găsim această atmosferă de încremenire, uitare, de linişte deplină, în care doarme “Mica Romă”. Doar Saturn, cu nemiloasa lui bătaie, cu dangăte în surdină, “vibrează încet să nu trezească Iaşul”.
Ciclul de sonete din “Statui” închinate gloriei şi măreţiei oraşului natal au frumuseţea frescelor Voroneţului, care dăinuie peste veacuri, păstrându-şi razele strălucitoare. Marele cronicar Miron Costin apărător al datinei române, stă peste secole şi milenii “încremenit în bronz ca o icoană”, el îşi flutură mereu, sub razele de lună, mantia-i triumfală. Ştefan cel Mare apare mereu însufleţit în bronzul nemuririi, strângându-şi în mantia voievodală faldurile nimbului strălucirii. Razele coroanei domnitoare, iau sub soare tonuri de rubin, când “S-aprinde-n zări o Roşie Dumbravă”.
În toate aceste sonete, M. Codreanu este un sculptor de imagini desăvârșite, oricare din aceste lucrări putând fi reale modele pentru dalta unor maeştri. Pe drept, E. Lovinescu nota că “D-l. Codreanu este un sculptor, şi, pot adăuga un sculptor foarte dibaci al versului românesc. Fiecare sonet este lucrat de o mână de artist iscusit, dacă nu pornit totdeauna şi dintr-o inspiraţie de poet; fiecare sonet este o operă de artă desăvârşită sub raportul formei, tăiată în cele mai mici amănunte într-o marmoră cu grăuntele des şi strălucitor”.
În acest gen literar se poate vorbi de poetul de la laşi ca fiind un creator de şcoală. Căci e foarte greu ca să pronunţi cuvântul sonet, fără ca în minte să nu-ţi apară numele lui M. Eminescu şi M. Codreanu. După Luceafărul poeziei noastre, în acest gen literar sonetistul şi-a exercitat cum spunea Al. Philippide “o tiranică obsesie asupra generaţiilor de poeţi”.
Codreanu este un Petrarca care a înrădăcinat temeinic sonetul în spaţiul mioritic românesc.
Încercările poetului de a “evada din sonet”, de a crea o poezie liberă nu au dat rezultatele aşteptate. M. Codreanu nu avea structura fizică şi psihică necesară. Pentru el numai conciziunea acestui gen îi era caracteristică. Această preferinţă pentru sonet a fost determinată şi de infirmitatea tragică care l-a lovit chiar din anii tinereţii. Poetul îşi crea operele în gând, le aşeza cadenţa pe stradă, sau în nopţile de veghe, în casă. Făcea eforturi supraomeneşti pentru a le memora, ca apoi în zorii zilei, să le dicteze pentru a rămâne posterităţii.
Am avut norocul să-l cunosc pe marele sonetist, să-I urmăresc pe străzile Iaşului, să stau cu el la un pahar de vorbă. În toate era pura perfecţiune, rece, sobră, ca un sonet.
Cuvintele dintr-o poezie le cântărea, le suna ca să nu fie false, ca un zaraf de o mare zgârcenie. Pentru traducerea unui cuvânt dintr-o cunoscută poezie a lui Baudelaire a prezentat câteva forme ca: hoitul, cadavru!, stârvul. Pe fiecare le-a analizat cu profunzime, opinând până la urmă pentru ultimul cuvânt. Citea minunat sonetele lui Eminescu.
Dintre tinerii poeţi, Labiş era o mare slăbiciune a maestrului. Într-o zi de primăvară, tânărului care îi mijea sub nas un spic de mustaţă, zvelt în mişcări ca o ciută, a trecut pragul vilei Sonet. Din sumăeşul de lână a scos un carnet cu versuri. Maestrul a auzit foşnetul hârtiilor şi a poftit repede a cere cafele; s-a aşezat mai tare în fotoliu, şi-a potrivit şi mai bine pipa în colţul gurii şi cu vocea blândă, dătătoare de curaj a grăit într-o dulce limbă a Ţării Moldovei :
“Ia să auzim, Labiş băiete, o poezie de-a matale.”
Labiş s-a sucit de câteva ori în scaun, a tuşit încet, şi cu emoţie în glas a început să citească. În cameră se auzeau nişte fragmente sublime dintr-o simfonie a Carpaţilor:
Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschişi,
Era o apă de cleştar şi de stele
Peşti alburii, pâlpâind ca într-un vis
Lunecau lângă genele mele.
Maestrul tăcea homeric, monumental. Încerca să memoreze, să închidă în suflet aceste frumuseţi rare. Şi iar a grăit ca un vers dintr-un sonet: “Minunat! Mare viitor ai în faţă ! Am să-i spun şi lui Conu Mihai Sadoveanu, şi lui Demostene Botez”.
Colaborator permanent al prestigioasei reviste “Viaţa românească”, poetul se bucura de multă stimă printre confraţi. Sonetele lui erau ascultate cu admiraţie, şi nu rare erau cazurile, când şedinţele cenaclului se deschideau cu o mică operă de M. Codreanu. Era un omagiu adus frumuseţii.
Director al Teatrului Naţional din Iaşi, rector al Conservatorului, numele poetului care aşa cum remarca T. Arghezi “a putut să dea limbii româneşti în dar, cele mai lapidare stihuri” avea să treacă repede şi peste hotare. După excepţionala traducere a piesei “Cyrano de Bergerac” de Rostand, în anul 1921, Ministerul Instrucţiunii Publice din Franţa il numeşte pe ieşeanul M. Codreanu Cavaler al Academiei franceze. În anul 1925, sonetistului i se atribuie marele premiu naţional de poezie. Raportul de premiere a fost alcătuit de O. Goga şi M. Sadoveanu care i-au adus calde elogii. Pe scena Naţionalului ieşean s-a repetat ani în şir, cu un mare succes “Cyrano de Bergerac”, într-o scrisoare autorul francez i-a adus numai laude lui M. Codreanu pentru excelenta traducere în româneşte. În anul 1929, sonetistul este distins cu Ordinul Naţional al Legiunii de onoare din Franţa. Literatura română înscrie la loc de cinste numele lui M. Codreanu.
Maestru al versului de o rară eleganţă, pătimaşul culegător de visuri n-a ţinut de nici o şcoală literară, ci, a creat cum se exprima prietenul său Al. O. Teodoreanu “o tonalitate M. Codreanu, care plasată în imponderabil, scapă analizei şi contrafacerii”.
Cu structura lui sufletească, cu sobrietatea ce-i caracterizează versurile, era şi normal ca din tinereţe M. Codreanu să cultive aforismul. La sfârşitul volumului “Diafane” (1901) poetul anunţă că are în pregătire pe lîngă o dramă în şase acte (“Venena”), un roman istoric în două volume (“Scorpii”) şi nişte studii filozofice ce purtau titlul “Filosofia nimicului”. Toate aceste studii filozofice au devenit cu timpul aforisme şi comentarii, fiind publicate în ziarele ieşene “Opinia”, “Evenimentul” şi .,Adevărul” din Bucureşti.
Ca şi sonetele, aforisme!e lui M. Codreanu sunt scrise într-o formă concisă, ele închid ca într-un ghioc gîndurile, sufletul poetului, concepţiile lui despre lume şi viaţă. Fondul – cum remarca C. Ciopraga “este grav, sceptic adesea şi arată contacte cu Schopenhauer.
Multe din aceste maxime, sau cugetări, poetul avea să le folosească şi în sonete, mai ales, pentru a da o sentinţă:
“Amici, acestei scorpii îi spun poeţii: “Visul”;
“Aşa mor înţelepţii – în tăcere”;
“Eternul Sfinx şi-acum surâde încă…”;
“Aşa insultă moartea toate cele”;
“În lume eşti, sau lumea e în tine”?…
“Că nu mai râd de când te ştiu pe tine”;
“Şi te urăsc că-mi eşti atât de dragă”;
“Iar din Olimp se prăbuşesc Titanii”.
Că M. Codreanu iubea atât de mult acest gen, e o caracteristică a structurii sale sufleteşti. Dialogurile lui cu confraţii, cu prietenii, erau maxime, aforisme. De aceea era ascultat cu atenţie, respectat şi stimat.
Pe treptele de la intrarea în casa-muzeu, unde a trăit şi a creat M. Codreanu stau şi acuma de veghe doi buldogi de bronz care nu permit lui Cronos ca să şteargă inscripţia “Vila Sonet”. Pe aceste trepte, a urcat domol în amurgurile de toamnă violete cel mai mare scriitor al vremurilor noastre – M. Sadoveanu. După ce poftea la toţi “sară bună” îşi aşeza cu grijă pălăria cu borurile mari şi cu ochii lui albaştri şi frumoşi ca două petale de miozot căuta un scaun, se aşeza cu grijă şi apoi tăcea monumental. La insistenţele repetate ale gazdei trăgea încet din buzunar nişte fiţuici şcolăreşti, scrise tare mărunţel şi după ce-şi oţăra figura ca să imite vorbele unei femei cicălitoare, îşi domolea lin glasul ca o blândă adiere de vânt şi cuvintele sunau într-o rezonanţă sublimă, ca freamătul codrului de argint, sau ca murmurul cristalin al izvoarelor :
“Mergeam departe, spre podgoriile de la Băiceni, pe o vreme frumoasă de toamnă. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, şi vântul abia-abia adia, ici cu miros tare de pădure, dincolo cu parfumul uscat al miriştilor.”
Sonetistul tăcea şi-l asculta înmărmurit şi sufletul i se troienea de frumuseţi rare. Cu tâmplele îngropate în palme, cu veşnica pipă în colţul gurii, M. Codreanu căuta să prindă în corsetul sonetului, să dăltuiască în marmoră cuvintele: “Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur”.
Pe adresa Vilei Sonet soseau din ţară scrisori de la C. Antoniu, V. I. Popa, C. Ramadan, Şt. Ciubotăraşu ş.a. În rândurie emoţionante, elevii profesorului de la Conservatorul din Iaşi îşi aminteau cu emoţie de lecţiile profesorului lor, de sfaturile acelui om blând şi drept care le-a îndrumat primii paşi în viaţă.
Pe stradă, în lume, poetul înainta cu o mare prudenţă, era absent şi parcă totul se închidea numai în el, totul mocnea ca un cărbune acoperit de cenuşă, fiind dominat de un calm olimpic. În schimb, acasă, în cercul prietenilor, Codreanu era un amfitrion desăvârşit, “cel mai sclipitor causeur era el, cel mai bătrân dintre toţi”, aşa şi-l amintea poeta sufletelor simple, buna prietenă Otilia Cazimir.
A plecat dintre prieteni discret, într-o zi de toamnă, în octombrie 23, a anului 1957. A plecat pe cel de al doilea drum al Iaşului spre Eternitate, unde-l aşteptau Ibrăileanu, Topârceanu, D. Anghel, Delavrancea. Acolo, printre tei şi castani şi-a durat casă veşnică şi în zile frumoase, în nopţile târzii, când susură vântul dinspre Ciric se aude, cum sonetul cântă.
(Omagiu sonetistului Mihai Codreanu, Ion Arhip, 1928-2022, istoric literar, publicist şi muzeograf)
1893: Imre Nagy, pictor român de etnie maghiară (d. 1976)
1894: Andrei Oțetea, istoric român, membru al Academiei Române (d. 1977)
1911: George Ivașcu, gazetar și critic literar român (d. 1988)
1911: Isao Yamagata, actor japonez (d. 1996)
1926: Theodor Grigori, compozitor român
1932: Vasile Boghiță, actor român (d. 1999)
1935: Monique Wittig, romancieră și eseistă franceză (d. 2003)
1941: Mircea Druc, politician român din Republica Moldova
1948: Nelu Bălășoiu, cântăreț român de muzică populară (d. 2020)
1958: Varujan Vosganian, economist, scriitor și politician român de etnie armeană
1967: Matt LeBlanc, actor american