1681: Pedro Calderón de la Barca, poet si dramaturg spaniol (n. 17 ian. 1600)

Autor extrem de prolific, cu peste două sute de texte dramatice, numele său este cunoscut mai ales pentru piesa Viaţa este vis. Tipic repre­zentant al barocului, a adus în teatru o puternică forţă meditativă, un ascuţit simţ dramatic şi un stil somptuos, încărcat de simboluri şi metafore.

Tatăl său deţinea un post în administraţia financiară, iar mama sa, de origine flamandă, facea parte din mica nobilime. A avut trei surori si doi frati, care au devenit unul, avocat, iar celalalt, ofiţer. Si-a pierdut părinţii de timpuriu: mama, în 1610, iar tatăl, în 1615. In testamentul său, tatal il obliga să urmeze o cariera ecleziastică, pe care Calderón nu o va face decat pentru o scurta perioada.

Intre 1608 şi 1614, a beneficiat de o educaţie excelentă la Colegiul Imperial al Iezuitilor (ordinul iezuit Societatea lui Isus) din Madrid, unde a fost initiat in latină, retorica şi lecturi clasice. A studiat dreptul la Alcala de Henares, apoi la Salamanca, fara a le finaliza. Rigoarea şi logica argumentatiei din scrierile sale, vasta cultură pe care o dezvaluiau sunt trasaturile amprentei lăsate de aceşti ani de formare.

A compus prima sa piesa de teatru la vârsta de 14 ani. Din tinereţea lui, se cunosc şi câteva episoade zbuciumate, demne de una dintre comediile sale de capa şi de spada. Astfel, în 1621, fiind implicat impreuna cu fraţii săi într-un caz de omucidere, a trebuit să vândă postul tatălui său pentru a plati daune familiei victimei. In 1629, unul dintre fraţii săi a fost rănit de un actor care a incercat apoi sa se ascunda într-o mănăstire de maici, dar Pedro l-a urmarit, urmat îndeaproape de poliţie, iar in final a fost acuzat de violarea unei asezamant sacru.

Problemele sale cu legea şi Biserica nu i-au afectat nici vocaţia poetică şi nici favoarea de care se va bucura în scurt timp pe langa suveran. De la vârsta de douăzeci de ani, a participat la concursuri de poezie, apoi a scris primele sale opere dramatice. A abandonat studiile religioase în 1623, pentru a scrie piese de teatru la curtea regelui spaniol Filip IV.

“Amor, honor y poder” (Dragoste, onoare și putere), prima sa comedie, este reprezentata în 1623, la Palatul Regal, la fel ca majoritatea lucrarilor sale ulterioare. Calderón a devenit in curând dramaturgul preferat al curtii regale, mai ales după moartea lui Lope de Vega, în 1635.

Intre 1630 şi 1640, a scris operele sale majore, din care o prima parte a fost publicată în 1636. Filip al IV-lea, remarcandu-i talentul, l-a chemat la curte în 1636, l-a coplesit cu favoruri şi distincţii, asigurandu-i cheltuielile necesare pentru reprezentarea pieselor sale. In anul următor, a devenit Cavaler al Ordinului Saint-Jacques, după unele dificultăţi: ocupatia tatălui său il facea nedemn de a primi hainele de cavaler, si a trebuit să obţină o derogare de la Roma.

Intre 1640 şi 1641, s-a înrolat ca simplu soldat şi a participat la campaniile împotriva rebeliunii catalanilor, unde a fost rănit la mână, iar scurta sa experienţă militară s-a  încheiat cu acest episod.

Insarcinat cu atributii oficiale la Curtea lui Filip al IV-lea şi apoi la cea a lui Carol al II-lea, si-a exercitat cu succes talentul de dramaturg.

In ceea ce priveşte viaţa sa privată, aceasta rămâne puţin cunoscută. Se stie despre un fiu natural, avand, ca si el, numele Pedro, născut in jurul anului 1647, de o mama despre care nu se cunoaste nimic, şi care a murit zece ani mai târziu. In 1651, Calderon s-a reintors spre preotie şi, odata hirotonit, a recunoscut că a avut acest fiu, pe care anterior il prezenta drept nepotul său. Incepand de la acea data dramaturgul a dus o viaţă retrasa.

O perioada a fost preot la Catedrala din Toledo, apoi s-a întors la Madrid din cauza unor probleme de sănătate. A incetat sa mai scrie in mod direct pentru teatrul ramas la fel de popular ca în prima perioada a creatiei sale, dedicandu-se exclusiv compoziţiei de “autos sacramentales” şi pieselor de divertisment pentru curtea regala.

Numit capelan onorific de catre regele Filip al IV-lea, în 1663, s-a bucurat de o popularitate de durată in randul publicului şi i-au fost publicate în mod regulat colecţii ale lucrărilor sale. In 1680, ultima piesa a lui Calderón, este reprezentata la teatrul Buen Retiro, înaintea regelui Carol al II-lea. Un an mai târziu, pe 25 mai, a murit la Madrid, la vârsta de optzeci şi unu de ani.

 Monumentul lui Calderón la Madrid.

Sculptura de Joan Figueras Vila (1878).

 El alcalde de Zalamea.

Detaliu de pe monumentul lui Calderón la Madrid

Bine înrădăcinat, prin cultura sa, în tradiţia dramatică spaniolă, Calderón a reînnoit-o printr-o producţie teatrala considerabilă şi variată, care include circa 200 piese: “autos sacramentales”, comedii şi interludii, piese lirice agrementate cu coregrafii, drame istorice şi morale, comenzile sale pentru festivităţile regale sau religioase sunt toate atatea lucrări în stil baroc, intens poetice, care dezvăluie geniul unui scriitor profund creştin, un maestru al teatrului spaniol. Sigismund, eroul capodoperei sale, Viaţa este vis, a devenit simbolul universal al omului si al conditiei sale.

Printre alte piese ale sale, cele mai cunoscute sunt Heraclius, subiect deja tratat de Corneille; Primarul din Zalamea, imitat de Collot d’Herbois în Ţăranul magistrat; Prinţul credincios, Armele frumusetii, Doctorul onoarei sale, Purgatoriul Sf. Patrick, Devotamentul Crucii.

Calderon a scris mult, fie comedii de capa si spada sau piese cu caracter hagiografic (Magicianul miraculos), istorice (Asediul din Breda), sau mitologice (Echo şi Narcissus). A compus, de asemenea, poezii şi librete pentru piese muzicale scurte, numite “zarzuela”. A abordat, de asemenea, mai multe genuri ale poeziei. Avea multa imaginaţie şi spirit, un talent rar de a lega si dezleaga o intriga, de a scrie o poezie uşoara şi armonioasa.

Se disting in aceasta opera abundenta două perioade. Inainte de 1640, piesele sale prezinta un conflict a carui evolutie este urmărita până la sfarsit. In a doua parte a carierei sale, spectacolul are prioritate faţă de intriga, iar “autos sacramentales ” destinate subiectelor religioase predomină în producţia sa.

Vasta sa operă cuprinde comedii de capa şi spada (Doamna nevăzută), drame profane (Primarul din Zalamea), filozofice şi religioase (Viaţa este vis, Magul făcător de minuni).

Printre piesele sale laice se numără Doctorul onoarei sale (El medico de su honra, 1635), Viaţa este vis (La vida es sueno, 1638) şi capodopera sa, Fiica aerului (La hija del aire, 1635).

Piesele cu subiecte religioase includ Prinţul credincios (El principe constante, 1629) şi Magicianul miraculos (El magico prodigioso, 1637).

Este, de asemenea, cre­atorul a 76 de drame religioase într-un act, cele mai cunoscute fiind Marele teatru al lumii (El gran teatrodelmundo, 1635) şi Păstorul credincios (El pastor fido, 1678).

Cel mai important autor de auto sacramental – autos sacramentales – Marele teatru al lumii.

Considerat urmaşul lui Lope de Vega, s-a impus prin construcţia riguroasă a intrigii si prin abordarea temei deşertăciunii exis­tenţei umane.

***

Auto sacramental desemneaza o piesa de teatru spaniola, alegorică si religioasa, cu unul sau mai multe acte şi cu tema de preferinţă, euharistică, putand fi definita ca o reprezentare dramatică a misterului Euharistiei (de exemplu, Marele teatru al lumii). Cel puţin aceasta este definiţia care se aplica acestor auto pe timpul lui Calderón. Cu toate acestea, ea nu se potriveşte atât de bine celor din secolul precedent, dintre care multe aveau un caracter sacramental numai pentru că erau reprezentate în timpul sărbătorii Corpus Christi. Aceste piese, insotite, in general, de coregrafie, au fost reprezentate intre secolele XVI-XVIII, până la interzicerea lor în 1765.

Auto sacramental consta din reprezentări ale episoadelor biblice, mistere ale religiei sau conflicte morale şi teologice. Iniţial, erau reprezentate în temple sau in porticurile bisericilor, cea mai veche fiind numita Auto de los Reyes Magos. Fiind piese de obicei alegorice, personajele pe care le reprezentau erau, de exemplu, Credinţa, Speranţa, Aerul, Păcatul, Moartea, etc. Intr-unele dintre personaje nu aparea un singur caracter uman, ci personificări ale Virtuţilor, Viciilor, Elementelor, etc.

Auto sacramental a fost iniţial o reprezentatie teatrala cu un conţinut atât religios, cât şi laic; in Evul Mediu, au fost numite mistere sau moralităţi, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au fost numite autos sacramentales. In spaniolă, auto, “act” sau “ritual”; sacramental, “sacramental, referitoare la un sacrament”) o formă de literatură dramatică, care este specifică Spaniei, deşi în anumite privinţe este similara cu vechile piese moraliste din Anglia.

După Conciliul de la Trent, mulţi autori, în special cei ai epocii de aur spaniole, au scris autos destinate sa consolideze idealurile Contrareformei: Calderon de la Barca, Tirso de Molina, Lope de Vega, etc.

Moralitatea este un gen literar, teatral, didactic şi alegoric din Evul Mediu si din secolul al XVI-lea (in perioada timpurie a epocii Tudor, aceste piese erau cunoscute sub numele de “interludii”, un termen mai larg dat dramelor cu sau fără o temă morală). Acesta prezinta figuri alegorice reprezentând virtuţile şi viciile oamenilor, precum şi defecte ale societăţii; tema centrală este conflictul dintre Bine şi Rău.

Zarzuela: gen al operetei spaniole, asemănător operei comice, apărut în sec. XVII prin integrarea unor intermedii muzicale într-o piesă de teatru, cele mai cunoscute fiind cele scrise în secolul al XIX-lea. Este echivalentul genului tradițional francez al vodevilurilor, conținând arii foarte melodioase, cu dialoguri vorbite și cântate.

Interludiu: piesă muzicală scurtă, executată între două piese mai mari (făcând legătura între ele); episod muzical care face legătura între două momente ale unei opere dramatice.

Euharistia: în greaca veche eukharistía, inseamna o atitudine de recunostinta, de multumire, lauda si bucurie fata de Dumnezeu. Aceasta desemneaza în creştinism, celebrarea sau rememorarea morţii şi învierii lui Isus din Nazaret, prin proclamarea Bibliei şi prin atitudinea de recunostinta ce culminează cu impartirea elementelor euharistice – pâine şi vin – care sunt, pentru creştini, trupul şi sângele lui Hristos, sacrificat pe cruce şi înviat din nou. Euharistia este, pentru ortodocşi, catolici, anglicani şi alte biserici creştine, care o recunosc drept sacrament, actualizarea acestui sacrificiu. Ea se bazează pe Cina cea de Taină, ultima masa a lui Isus cu apostolii săi. Primul termen folosit pentru Euharistie a fost “frângerea pâinii”, termen folosit de trei ori în Noul Testament.

709: Aldhelm, Episcop de Sherborne

Abate al Malmesbury Abbey, episcop de Sherborne, poet latin şi cărturar al literaturii anglo-saxone, s-a născut înainte de mijlocul secolului al VII-lea. Se spune că era fiul lui Kenten, care facea parte din casa regalăWessex. Nu a fost cu siguranţă, asa cum afirma biograful timpuriu al lui Aldhelm, Faritius, fratele regelui de Wessex, Ine.

992: Mieszko I al Poloniei, primul domnitor atestat din dinastia Piast si primul duce al Poloniei, considerat creatorul statului polonez (cca. 935)

Mieszko a moştenit de la predecesorii săi un teritoriu vast, care includea voievodatele Polonia Mare, Kuyavian, Mazovia, si a cucerit, de asemenea, Silezia, Polonia Mica, Pomerania, plasand Polonia sub protecţia Bisericii pentru a inlatura suzeranitatea germana.

1085: Papa Grigore al VII-lea

1261: Papa Alexandru al VI-lea

1555: Regele Henric al II-lea de Navara (n. 1503)

A fost rege al Navarrei in perioada 1517 – 1555, sub numele de Henric al II-lea. Era fiul lui Ioan al III-lea d’Albret, regele Navarrei şi al Catherinei de Foix, regina de Navarra. A fost fratele lui Francisc I şi bunicul lui Henric al IV-lea.

1694: Madame de La Fayette, scriitoare franceza (n.18 mar. 1634)

Cunoscuta sub numele de Madame de La Fayette, este autoarea lucrarii La Princesse De Cleves, primul roman istoric francez şi unul dintre primele romane din literatura.

Marie-Madeleine Pioche de La Vergne, contesa de La Fayette (sau Lafayette) s-a nascut  intr-o familie din mica nobilime. După moartea tatălui său în 1650, mama ei s-a recăsătorit cu cavalerul de Sévigné, iar Marie-Madeleine a devenit prietena nepoatei tatalui sau vitreg, Marchiza de Sévigné.

A fost domnisoara de onoare a reginei Ana de Austria. Este pregatita de poetul Ménage, in vederea dobândirii unei educaţii literare, acesta predandu-i latina si greaca. Introdusa in mediul saloanelor literare, le-a frecventat pe Catherine de Rambouillet si Madeleine de Scudéry.

In 1665, s-a casatorit cu François Motier, conte de La Fayette, si va avea doi fii.

Marie-Madeleine isi însoţeşte sotul pe domeniile familiei din Auvergne şi Bourbonnais, dar revine frecvent la Paris, unde si-a deschis propriul ei salon. Il primeşte pe poetul Ménage care se indragosteste de ea. Intretine o prietenie strânsă cu La Rochefoucauld, care a durat până la moartea acestuia in 1680.

In 1678, i se publica romanul Printesa de Cleves, capodopera sa. Romanul este povestea unei pasiuni imposibile, fiind considerat primul roman francez adevarat si modelul romanului psihologic.

Trei dintre lucrarile sale au fost publicate postum: Contesa de Tende (1718), Povestea Henriettei de Anglia (1720) şi Memorii de la Curtea Franţei (1731).

1786: Pedro al III-lea al Portugaliei (n. 1717)

1789: Anders Dahl, botanist suedez, student al lui Carl von Linné (n. 1751)

In onoarea sa, floarea care ii poarta numele este Dahlia.

Pe data de 3 aprilie 1770, Dahl a intrat la Universitatea Uppsala, unde a devenit unul dintre studentii lui Linnaeus. După moartea tatălui sau, în 1771, familia lui Dahl s-a confruntat cu dificultăţi financiare şi acesta a trebuit să părăsească şcoala, încheindu-si prematur educaţia formală. După studiile la Universitatea Uppsala, in timpul carora Dahl a avut mari dificultăţi in a le finaliza la timp din cauza sărăciei, pe 1 mai 1776, a sustinut un examen preliminar pentru medicină, echivalentul unei diplome de licenţă, obţinand un doctorat onorific in medicina, în anul 1786, la Universitatea din Kiel, Germania.

La recomandarea lui Linnaeus, Dahl a fost angajat în calitate de curator la Muzeul privat de stiinte naturale şi la grădina botanică a lui Claes Alströmer, un discipol al lui Linnaeus, la Kristinedal, în Gamlestaden, în afara orasului Göteborg. Profesia dobandita a implicat mai multe călătorii în Suedia şi în străinătate, unde a colectat diverse exemplare din domeniul ştiinţelor naturii, atât pentru Alströmer, cat şi pentru el însuşi. In acest timp, Alströmer a primit mai multe plante de la Linnaeus, iar Dahl a revizuit colectia linneana, care este acum inclusa în colecţiile Muzeului Suedez de Istorie Naturala din Stockholm.

In 1781, Alströmer i-a oferit sprijin financiar fiului lui Linnaeus, Carl Linnaeus cel Tânăr, pentru a călători în Anglia; la moartea fiului sau, în 1783, Linnaeus i-a trimis lui Alströmer micul ierbar (herbarium parvum). Acest ierbar consta din duplicate catalogate, din ierbarul personal al lui Linnaeus şi alte plante colectate de către fiul său.

Dahl catalogase fiecare exemplar din ierbar, scriind la fiecare dacă provenea de la Linné-tatal [“Linné P”(ater)] sau Linné-fiul [“Linné f”(ilius)].” Este clar faptul că si Dahl a primit, de asemenea, astfel de exemplare; unele exemplare sunt etichetate “Dahl lui Linné P.” sau “Dahl lui Linné f.” La moartea lui Alströmer, în 1794, ierbar a fost lasat Academiei Regale Suedeze de Ştiinţe, apoi Muzeului Suedez de Istorie Naturala. Exemplarele lui Dahl şi Alströmer primite de la Linnaeus şi fiul său se afla în ierbarul Linnean de la Stockholm.

Când Alströmer s-a confruntat cu pierderi financiare, in 1785, si s-a mutat la mosia sa de la Gåsevadsholm, în afara Kungsbacka, Dahl l-a urmat.

In 1787, a devenit profesor asociat la Academia din Åbo, în Turku (astazi, Universitatea din Helsinki), unde a predat medicina si botanica.

Dahl a adus ierbarul  personal la Turku, care ulterior a fost distrus în incendiul istoric din 1827. O parte din exemplarele colecţiei lui Dahl au fost conservate în ierbarul din Sahlberg în Muzeul Botanic al Universitatii din Helsinki, şi în ierbarul din Giseke al Gradinii Botanice Regale din Edinburgh.

Denumirea daliei, după numele lui Dahl, a fost mult timp un subiect inconjurat de o oarecare confuzie. Multe surse sustin faptul ca numele acestei flori a fost acordat de Linnaeus. Cu toate acestea, Linnaeus a murit în 1778, cu peste unsprezece ani înainte de introducerea florii în Europa, aşa că nu ar fi putut fi cel care si-a onorat fostul student. Este mult mai probabil că prima încercare de a defini ştiinţific genul a fost făcut de către abatele Jose Antonio Cavanilles, director al Gradinilor Regale din Madrid, care a primit primele exemplare din Mexic în 1789, la doi ani după moartea lui Dahl.

Dahl a fost, de fapt, de două ori onorat în acest mod; în 1780, Carl Peter Thunberg, un prieten de la Uppsala, a denumit o specie de plante din familia Hamamelidaceae după numele sau. Dahlia Crinita este, probabil, o referinţă la aspectul fizic al lui Dahl, care avea o barba mare, deoarece crinita in latina inseamna “par lung”. Thunberg a publicat denumirea plantei în 1792. Planta a fost reclasificata ca Trichocladus crinitus. Exemplarul original al lui Thunberg se afla în Muzeul Suedez de Istorie Naturala.

1805: William Paley, filosof, apologet creştin şi utilitarist englez (n. 1743)

Este cunoscut pentru expunerea argumentului teleologic referitor la existenta lui Dumnezeu, în lucrarea Teologia naturala, in care a făcut uz de asa-zisa “analogie a ceasornicarului”.

Teologia naturală este o ramură a teologiei bazată pe raţiune şi experienţă obişnuită. Astfel, aceasta se deosebeste de teologia revelata (sau religia revelata), care se bazează pe Sfânta Scriptură şi pe diferite tipuri de experienţe religioase, si de teologia transcendentală, teologia raţionamentului a priori.

Lucrarile sale l-au influenţat foarte mult pe Charles Darwin în timpul studiilor sale teologice la Universitatea Cambridge.

1934: Gustav Holst, compozitor englez (n. 1874)

1935: Sir Frank Watson Dyson, astronom si astronom regal britanic (n. 8 ian. 1868)

Este cunoscut in prezent pentru introducerea unor semnale de timp (“bip”) in Greenwich, Anglia, şi pentru rolul pe care l-a avut în testarea teoriei relativităţii generale a lui Einstein.

Dyson s-a născut în Measham, aproape de Ashby-de-la-Zouch, Leicestershire, Anglia, fiind fiul lui Rev Watson Dyson. Curand dupa nasterea sa, familia s-a mutat in comitatul Yorkshire. Acolo a frecventat cursurile Şcolii de Gramatică Heath, Halifax, şi a câştigat ulterior o bursa de studii pentru Şcoala de Gramatică Bradford şi Trinity College din cadrul Universitatii Cambridge, unde a studiat matematica si astronomia, absolvind cu distinctia Second Wrangler, în 1889.

In 1894, a obtinut postul de asistent principal la Observatorul Greenwich şi a lucrat la Catalogul Astrografic, care a fost publicat în 1905.

A fost numit astronomul regal al Scoţiei, intre 1905 – 1910, şi astronom regal (şi director al Observatorul Regal Greenwich), intre 1910 – 1933. In 1915 a fost innobilat cu titlul de Cavaler.

In 1928, a introdus în Observator un nou ceas cu pendul, cel mai precis ceas disponibil la acel moment şi a organizat transmisia regulată fără fir de la staţia General Post Office /GPO la Rugby of Greenwich Mean Time (GMT). In 1924, a introdus distribuţia a şase sunete (“six pips”) scurte difuzate la intervale de o secundă de mai multe staţii de radio BBC (Greenwich Time Signal (GTS), cunoscute ca  “the pips”). A fost preşedinte timp de mai multi ani al British Horological Institute şi a fost premiat cu medalia de aur în 1928.

Dyson s-a remarcat prin studiul său asupra eclipselor solare şi a fost o autoritate in domeniul spectrului coroanei solare si al cromosferei. Este creditat cu organizarea de expediţii pentru a observa eclipsa solara din 1919 in Brazilia şi Principe (Africa), iar  prin observaţiile sale a confirmat teoria lui Einstein referitoare la efectul gravitaţiei asupra luminii.

 Fotografia eclipsei din 1919

Dyson a primit Medalia Bruce în 1922 şi medalia de aur a Societatii Astronomice Regale, în 1925. Un crater de pe Lună este numit in onoarea sa, precum si asteroidul (1241) Dysona.

***

Coroana este un tip de atmosferă formată din plasmă, aflată în jurul Soarelui sau a altor corpuri cerești; se observa cel mai ușor în timpul unei eclipse totale de soare.

Coroana solară este partea din atmosfera Soarelui, situata deasupra cromosferei, care se întinde pe mai multe milioane de kilometri, diluandu-se în spaţiu.

 Coroana solara din timpul eclipsei din 1999

putea fi vazuta cu ochiul liber

Cromosfera este atmosfera joasa a Soarelui. Aceasta este formata dintr-un strat fin de gaze de culoare roz, transparente pentru lumina vizibilă, fiind situata intre fotosfera şi coroana solara. Este vizibilă numai în timpul unei eclipse totale de solare sau cu un coronagraf. Culoarea sa roz se datorează emisiilor luminoase ale hidrogenului ionizat, cu lungimea de undă Hα de 656,3 nm.

 Cromosfera solara din timpul eclipsei din 1999

1940: Joe De Grasse, regizor de film american (n. 1873)

1970: Sándor Asztalos (cel tânăr), scriitor, poet, muzicolog și critic muzical maghiar (n.1919)

1984: Henriette Yvonne Stahl, scriitoare și traducătoare română, sora sociologului H. H. Stahl  (n. 1 sept. 1900)

Scriitoarea s-a născut în Lorena într-o familie franceză. Medicii francezi o decretaseră la naștere “non viable”, mama ei trecând prin mari probleme financiare și depășind o depresie profundă. In 1901, familia ei se stabilește în România, și scriitoarea primește cetățenia română. Tatăl său, Henri Stahl a fost autorul unei celebre metode de stenografie și stenograf șef al Parlamentului, prietenul de o viață al istoricului Nicolae Iorga.

Face liceul în particular, începe școala la vârsta de 9 ani din cauza sănătății ei șubrede. In anul 1918, este trimisă de părinți ca să locuiască la țară în familia ordonanței care-i salvase viața tatălui ei pe front, Iordache Dumitru. Soția acestuia este prototipul eroinei romanului Voica.

Debutează în literatură cu poeme în proză publicate în revista Flacăra, în 1931. Urmează Conservatorul de Artă Dramatică din București între anii 1922 – 1925, unde studiază actoria la clasa actorului Ion Livescu.

In 1931, îl cunoaște pe poetul Ion Vinea alături de care va rămâne 14 ani . Din 1945 îl cunoaște pe romancierul Petru Dumitriu cu ocazia premierii acestuia pentru cea mai bună nuvelă a anului. Acesta se mută la ea acasă din 1946 ( inițial lângă Cișmigiu, ulterior pe Pache Protopopescu nr. 89 , unde se află și acum o plachetă in memoriam a scriitoarei ) . Legătura dintre ei va dura aproximativ 10 ani, în pofida diferenței mari de vârstă ( 24 de ani! ). In 1954 are loc un episod interesant: căsătoria celor doi, urmată aproape imediat de divorț . Explicația probabilă este dorința de a-i asigura scriitoarei un venit decent și statutul de relativă protecție în fața abuzurilor ca fostă soție de nomenclaturist.

Unele dintre romanele ei, tipărite între cele două războaie mondiale, vor fi primite elogios de Garabet Ibrăileanu și Mihail Sadoveanu, mai ales că debutul cu romanul Voica se va produce în paginile “Vieții Românești” (1924). Participă cu acest roman la concursul de debut în proză al ziarului Dimineața și deși nu îl câștigă, va intra în atenția câtorva mari critici sau scriitori din epocă. Romanul, care va fi retipărit după 1944, și apoi, in a treia ediție, abia în 1972, conține o imagine neidealizată a existenței rurale, prezentând faptele în stil naturalist, dar și justficându-le. Romanul Voica obține premiul Societății scriitorilor români în același an. A scris și literatură în limba franceză iar o parte dintre romanele ei au fost publicate în Franța în traducere proprie.

1988: Ernst Ruska, inginer si fizician german, laureat al Premiului Nobel (n. 1906)

A avut contributii semnificative in optica electronica, proiectand si construind primul microscop electronic. A fost fiul profesorului universitar orientalist Julius Ruska.

 Microscopul electronic construit de Ruska

Ernst Ruska a studiat la Universitatea Tehnica din Munchen, intre 1925-1927, înainte de intra la Universitatea Tehnică din Berlin, unde cercetarile sale l-au condus la realizarea unui microscop electronic, cu o lungime de undă de 1 000 de ori mai scurtă decât cea a fotonilor (lumina), ceea ce i-a permis obtinerea unor imagini mai detaliate decat cu un microscop optic, pentru care detalierea este limitată de lungimea de undă a luminii. In 1931, a construit prima lentila electronica şi, combinand mai multe, a realizat primul microscop electronic cu transmisie în 1933.

Ruska, ulterior, a lucrat la Siemens-Reiniger-Werke AG, ca inginer de cercetare, intre 1937 – 1955, şi apoi ca director al Institutului pentru microscopie electronica al Institutului Fritz Haber al Societatii Max Planck, intre 1955 -n 1972. Intre timp, a ocupat postul de profesor la Universitatea Tehnică din Berlin, din 1957 si până la pensionarea sa în 1972.

A câştigat jumătate din Premiul Nobel pentru Fizică în 1986 (cealaltă jumătate a fost acordata lui Gerd Binnig si lui Heinrich Rohrer), “pentru lucrările sale fundamentale în optica electronica, precum şi pentru conceperea primului microscop electronic.”

2001: Alberto Korda, fotograf cubanez celebru mai ales pentru fotografia cunoscuta in intreaga lume, Guerrillero Heroico, a revolutionarului marxist argentinian, Che Guevara (n. 14 sept. 1928)

Fotografia a fost realizata pe 5 mai 1960 si il surprinde pe revolutionarul argentinian avand pe cap o bereta neagra, cu insigna (in forma de stea) de comandant al Revolutiei cubaneze.

2002: Ștefan Augustin Doinaș, poet român (n. 1922)