1802: Victor Hugo, poet, romancier si dramaturg francez (d. 1885)
Victor Marie Hugo a fost scriitor, și uneori pictor, politician şi intelectual angajat al secolului al XIX-lea francez, considerat cel mai important dintre scriitorii romantici de limba franceza. Desi in Franta a fost si este considerat unul dintre cei mai mari poeti ai acestei tari, in afara ei este cel mai bine cunoscut pentru romanele Notre-Dame de Paris si Mizerabilii.
A fost “pair” al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze incepand din 1841. Simpatizant al Republicii, a fost exilat, din 1851 până în 1870, pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea “trădător”. În decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamfletele sale cele mai renumite la adresa lui Napoleon al III-lea : “Napoleon cel mic” și “Istoria unei crime”. Deși au fost interzise în Franța, pamfletele sale au avut o puternică influență în țările învecinate. Hugo a scris în exil și Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut roman al său.
Opera lui este foarte diversă: romane, poezii lirice, piese de teatru în versuri şi proză, discursuri politice în Camera superioara a Parlamentului din Paris (La Chambre des Pairs), o vasta corespondenţă. Productia literara enorma a lui Hugo este unica in literatura franceza. Se spune ca scria in fiecare dimineata 100 de versuri sau 20 de pagini de proza. In 1830, era descris drept “cea mai puternica minte a miscarii romantice”, fiind poetul care si-a dat numele cate unei strazi din fiecare oras al Frantei.
Din vasta sa productie literara:
Poeme, ode și balade: Ode și poezii diverse, Orientalele, Frunze de toamnă, Cântecele crepusculului,Vocile lăuntrice, Razele și umbrele, Pedepsele – capodoperă a poeziei satirice franceze, Contemplațiile, Legenda secolelor, două volume – capodoperă a poeziei franceze.
Drame și tragedii: Cromwell – cu celebra-i Prefață, Hernani, Marion Delorme, Regele petrece, Angelo, Ruy Blas – capodopera sa dramatică, Burgravii.
Hugo a scris noua romane, primul fiind Han din Islanda, în 1823, la numai 21 de ani. Alte romane: Bug-Jargal, Ultima zi a unui condamnat la moarte, un adevărat rechizitoriu pentru abolirea pedepsei capitale, Notre-Dame de Paris, Claude Gueux, Mizerabilii, Oamenii mării, dedicat locuitorilor insulei Guernsey, Omul care râde, roman filozofic ce condamnă aristocrația și monarhia, Anul ’93.
Romanele sale se aseamănă cu romanele istorice, în voga la inceputul secolului al XIX-lea, dar sunt mai mult de atat, fiind in acelasi timp, atât romane istorice, cat şi sociale si, mai ales, angajate în lupta pentru abolirea pedepsei capitale care depăşeşte cu mult cadrul ficţiunii. Succesul popular fenomenal al acestora va pune in dificultate criticii, deoarece Hugo a oscilat mereu între melodrama populara, tabloul realist si eseul didactic…
Pamflete: Napoleon cel mic, Istoria unei crime, Legenda secolelor, ciclu de poeme in care este înfățișată istoria omenirii
Studii: William Shakespeare
1564: Christopher Marlowe, traducator, poet și dramaturg englez din epoca elisabetană (d. 1593)
Christopher Marlowe a fost un poet și dramaturg aflat în fruntea renașterii dramatice engleze din secolul al XVI-lea. Lucrările sale l-au influențat pe William Shakespeare și generații de scriitori care au urmat.
Deși cariera literară a lui Christopher Marlowe a durat mai puțin de șase ani, iar viața sa doar 29 de ani, realizările sale, în special piesa Istoria tragică a doctorului Faust, i-au asigurat faima postumă de durată.
Christopher Marlowe s-a născut în Canterbury în jurul datei de 26 februarie 1564 (aceasta a fost ziua în care a fost botezat).
A fost elev la King’s School și a primit o bursă care i-a permis să studieze la Corpus Christi College, Cambridge, de la sfârșitul anului 1580 până în 1587. Marlowe și-a obținut diploma de licență în arte în 1584, dar în 1587 universitatea a ezitat să-i acorde diploma de master, probabil din cauza absențelor frecvente sau speculațiilor că s-a convertit la romano-catolicism și în curând va merge la facultate în altă parte. Motivelor invocate de universitate li s-a pus capăt, sau cel puțin au fost respinse, când Consiliul Privat a trimis o scrisoare în care declara că acum lucrează ” în chestiuni care țin de binele țării sale”, și i s-a acordat masterul în timp util.
Marlowe, agent secret?
Natura serviciului lui Marlowe în Anglia nu a fost specificată de consiliu, dar scrisoarea trimisă la Cambridge a provocat speculații abundente, în special teoria conform căreia Marlowe ar fi devenit un agent secret care lucra pentru serviciul de informații al lui Sir Francis Walsingham. Nicio dovadă directă nu susține această teorie, dar scrisoarea consiliului sugerează în mod clar că Marlowe slujea guvernul într-o anumită calitate secretă. Supraviețuirea înregistrărilor de la Cambridge, din acea perioadă, arată că Marlowe a avut mai multe absențe îndelungate de la universitate, mult mai lungi decât sunt permise de regulamentele școlii. Iar evidențele contabile existente în sala de mese indică faptul că a cheltuit din belșug pe mâncare și băutură cât a fost acolo, sume mai mari decât și-ar fi putut permite din venitul încasat din bursă. Ambele ar putea indica o sursă secundară de venit, cum ar fi activitatea secretă în guvern. Dar, cu puține dovezi concrete și speculații extravagante, misterul care înconjoară serviciul lui Marlowe față de regină este probabil să rămână nedezlegat. Spion sau nu, după ce și-a obținut diploma de master, Marlowe s-a mutat la Londra și s-a dedicat exclusiv scrisului.
Cariera timpurie de scriitor
După 1587, Christopher Marlowe se afla la Londra, scriind pentru teatru și probabil angajându-se ocazional în serviciul guvernamental. Ceea ce se crede este că prima sa piesă, Dido, regina Cartaginei, nu a fost publicată decât în 1594 și că a fost scrisă în timp ce era încă student la Cambridge. Potrivit înregistrărilor, piesa a fost interpretată de Copiii Capelei, o companie de actori cu băieți, între 1587 și 1593.
A doua piesă a lui Marlowe a fost Tamerlan cel Mare în două părți (c. 1587; publicată în 1590), povestea despre cuceritorul Tamerlan (Timur), care se ridică de la condiția de păstor umil pentru a purta război cu regii lumii. Aceasta a fost prima piesă a lui Marlowe care a fost interpretată pe scena din Londra și este printre primele piese englezești în versuri albe. Este considerată începutul fazei de maturitate a teatrului elisabetan și a fost ultima dintre piesele lui Marlowe care a fost publicată înainte de moartea sa prematură.
Există un dezacord între exegeții lui Marlowe cu privire la ordinea în care au fost scrise piesele ulterioare lui Tamerlan. Unii susțin că Doctorul Faust a urmat rapid după Tamerlan și că Marlowe a început apoi să scrie Edward al II-lea, Masacrul din Paris și, în sfârșit, Evreul din Malta. Conform cronologiei Societății Marlowe, ordinea a fost astfel: Evreul din Malta, Doctorul Faust, Edward al II-lea și Masacrul din Paris, Doctorul Faust fiind reprezentat primul (1604), iar ultimul, Evreul din Malta (1633). Ceea ce nu este contestat este că a scris doar aceste patru piese după Tamerlan, din c. 1589 până în 1592 și că acestea i-au consacrat faima și s-au dovedit extrem de influente.
Remarcabilele sale scrieri il fac cel mai important contemporan al lui William Shakespeare din dramaturgia engleză. Marlowe este cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă, înainte de Shakespeare, fiind cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru protagoniștii săi care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte. Date fiind inconsistențele de nepătruns cu privire la povestea morții lui Marlowe, a apărut continuu în prim-plan o teorie a conspirației centrată pe faptul că Marlowe ar fi putut să-și însceneze moartea și apoi să continue să scrie sub pseudonimul de William Shakespeare.
Lucrările lui Christopher Marlowe
În cea mai timpurie piesă a lui Marlowe, Tamerlan cel Mare în două părți (c. 1587; publicată în 1590), „linia puternică” caracteristică a lui Marlowe (cum a numit-o actorul, poetul și dramaturgul Ben Jonson) a stabilit versurile albe ca mediu de bază pentru scrierea dramatică elisabetană și iacobiană de mai târziu. Se pare că inițial Marlowe a intenționat să scrie doar prima parte, încheindu-se cu căsătoria lui Tamerlan cu Zenocrate și cu un „armistițiu cu toată lumea”. Dar popularitatea primei părți l-a încurajat pe Marlowe să continue povestea până la moartea lui Tamerlan. Acest lucru i-a creat unele dificultăți, deoarece aproape că își epuizase sursele istorice în partea I; în consecință, continuarea are, la prima vedere, un aspect de “umplutură”. Totuși, efortul cerut de a scrie continuarea l-a făcut pe tânărul dramaturg să privească mai rece și mai cercetător eroul pe care l-a ales și astfel partea a II-a explică anumite noțiuni care erau de suprafață și insuficient recunoscute de dramaturgul din partea I.
Piesa se bazează pe viața și realizările lui Timur (Timurlenk), sângerosul cuceritor al Asiei Centrale și al Indiei din secolul al XIV-lea. Tamerlan este un om pasionat de putere și lux și de posesia frumuseții: la începutul părții I, el este doar un păstor scit obscur, dar câștigă coroana Persiei prin elocvență și vitejie și prin disponibilitatea de a renunța la loialitate. Îl cucerește apoi pe Bajazeth, împăratul Turciei, pune sub sabie orașul Damasc și îl cucerește pe sultanul Egiptului; dar, la rugămintea fiicei sultanului, Zenocrate, captiva pe care o iubește, îl cruță și face armistițiu. În partea a II-a, cuceririle lui Tamerlan se extind în continuare; ori de câte ori duce o bătălie, Tamerlan trebuie să învingă, chiar și atunci când ultima lui boală îl cuprinde. Dar Zenocrate moare, iar cei trei fii ai lor oferă un mijloc vădit imperfect pentru a asigura păstrarea stăpânirilor sale vaste; Tamerlan îl ucide pe Calyphas, unul dintre acești fii, când refuză să-și urmeze tatăl în luptă. Întotdeauna sunt mai multe bătălii de dus: când pentru moment nu are un adversar imediat pe pământ, Tamerlan visează să-și conducă armata împotriva puterilor cerului, deși alteori se laudă că se vede pe sine ca „biciul lui Dumnezeu. ”; Tamerlan arde Coranul, pentru că nu are niciun intermediar între Dumnezeu și el însuși și exista îndoiala dacă chiar și lui Dumnezeu i-ar acorda recunoaștere. Cu siguranță, Marlowe simte simpatie față de eroul său, oferindu-i versuri magnifice de rostit, bucurându-se de visele sale de putere și de posesia frumuseții.
Dar, mai ales în partea a II-a, există și alte tensiuni: eroul poate fi absurd în efortul său continuu pentru mai multe demonstrații ale puterii sale; cruzimea lui, care este extremă, devine bolnăvicioasă; slăbiciunea sa umană este din ce în ce mai accentuată, mai ales în debutul bolii sale fatale, imediat după arderea sa arogantă a Coranului. În această piesă timpurie, Marlowe arată deja capacitatea de a vedea un erou tragic din mai multe unghiuri, realizând o viziune simultană a măreției și a impotenței.
Cea mai faimoasă piesă a lui Marlowe este Istoria tragică a Doctorului Faust, dar a supraviețuit doar într-o formă coruptă, iar data compoziției sale este contestată. A fost publicată pentru prima dată în 1604, iar o altă versiune a apărut în 1616. Faust preia cadrul dramatic al pieselor de moralitate prin prezentarea unei povești despre ispită, cădere și condamnare și utilizarea liberă a figurilor moralității precum îngerul bun și îngerul cel rău și cele șapte păcate de moarte, împreună cu diavolii Lucifer și Mefistofel. În Faust, Marlowe spune povestea doctorului devenit necromantul (care invocă morții pentru aflarea viitorului) Faust, care își vinde sufletul diavolului în schimbul cunoașterii și puterii. Intermediarul diavolului în piesă, Mefistofel, atinge măreția tragică de sine stătătoare ca înger căzut, sfâșiat între mândria satanică și disperarea întunecată. Piesa dă o expresie elocventă acestei idei de condamnare în plânsul lui Mefistofel pentru un rai pierdut și în ultimele rugăciuni disperate ale lui Faust de a fi mântuit de Hristos înainte ca sufletul său să fie revendicat de diavol:
Așa cum în Tamerlan Marlowe văzuse atât cruzimea și absurditatea eroului său, cât și măreția sa, tot aici el poate intra în ambiția intelectuală grandioasă a lui Faust, considerând în același timp acele ambiții ca fiind zadarnice, autodistructive și absurde. Textul este problematic în scenele comice false introduse de scriitorii falși de mai târziu, dar momentele sale mai sobre și mai consistente sunt cu siguranță opera necoruptă a lui Marlowe.
În celebra tragedie a evreului bogat din Malta, Marlowe înfățișează o altă figură însetată de putere prin evreul Baraba, care în societatea ticăloasă a Maltei creștine nu dă dovadă de niciun scrupul în ascensiunea sa. Dar această figură este mai strâns încorporată în societatea sa decât fie Tamerlan, cuceritorul suprem, fie Faust, aventurierul singuratic împotriva lui Dumnezeu. În cele din urmă, Baraba este învins, nu de o lovitură divină, ci de acțiunea concertată a dușmanilor săi umani. Există o dificultate în a decide cât din textul existent din Evreul din Malta reprezintă piesa originală a lui Marlowe, deoarece nu a fost publicată până în 1633. Dar Evreul poate fi strâns asociat cu Masacrul din Paris (1593), o prezentare dramatică a incidentelor din istoria contemporană franceză, inclusiv masacrul de ziua Sf. Bartolomeu și cu Dificila domnie și moartea lamentabilă a lui Eduard al II-lea (publicată în 1594), marea contribuție a lui Marlowe la piesele elisabetane pe teme istorice.
Așa cum Masacrul introduce prin ducele de Guise o figură avidă de putere, fără scrupule, așa în mai tânărul Mortimer din Eduard al II-lea, Marlowe arată un bărbat care își dezvoltă apetitul pentru putere tot mai corupt pe măsură ce puterea ajunge la el. În fiecare caz, dramaturgul participă la entuziasmul căutării gloriei, dar toate cele trei piese prezintă astfel de figuri într-un cadru social: noțiunea de responsabilitate socială, noțiunea de corupție prin putere și noțiunea de suferință pe care o exercită puterea implică, toate, în mod proeminent, preocuparea dramaturgului.
În afară de Tamerlan și lucrarea minoră Dido, regina Cartaginei (de dată incertă, publicată în 1594 și scrisă în colaborare cu Thomas Nashe), Eduard al II-lea este singura dintre piesele lui Marlowe pe al cărei text existent se poate baza ca reprezentând în mod adecvat manuscrisul autorului. Și cu siguranță Eduard al II-lea este o lucrare majoră, nu doar una dintre primele piese elisabetane pe o temă istorică engleză. Relațiile care leagă regele, regina lui neglijată, favoritul regelui, Gaveston și ambițiosul Mortimer sunt studiate cu o simpatie detașată și o înțelegere remarcabilă: niciun personaj de aici nu este eliminat ușor, iar abdicarea și uciderea brutală a lui Eduard arată aceeași imaginație întunecată și violentă ce a apărut în prezentarea lui Marlowe despre ultima oră a lui Faust.
Această piesă, împreună cu Evreul și Masacrul, arată răspunsul fascinat al lui Marlowe la ideea elisabetană distorsionată a lui Machiavelli, dar mai important, arată conștientizarea profund sugestivă a lui Marlowe cu privire la natura dezastrului, puterea societății și amploarea întunecată a suferinței unui individ.
Pe lângă traduceri (Iubirile lui Ovidiu și prima carte din Pharsalia lui Lucan), opera nondramatică a lui Marlowe include lungul poem neterminat Hero și Leandru. Această lucrare a fost incompletă la moartea sa și a fost extinsă de George Chapman: lucrarea comună a celor doi poeți a fost publicată în 1598.
1587: Stefano Landi, compozitor italian (d. 1639)
1715: Claude Adrien Helvétius, polemist si filosof francez, reprezentant de seamă al materialismului și senzualismului. (d. 1771)
S-a remarcat printr-o atitudine hedonista, prin negarea bazelor religioase ale eticii si prin teoria educatiei.
Lucrarea Despre spirit a devenit cunoscuta datorita atacului lansat asupra tuturor formelor de moralitate bazate pe religie. A afirmat ca toti oamenii au in aceeasi masura capacitatea de a invata, teza opusa celei exprimate de Jean-Jacques Rousseau in lucrarea sa didactica Emile si a sustinut ca posibilitatile de a rezolva problemele umane prin educatie sunt nelimitate.
Helvétius a fost atât materialist, cât și senzualist, fiind puternic influențat de John Locke. Concepția sa fundamentală era că toate cunoștințele și reprezentările decurg din senzațiile pe care obiectele le produc asupra simțurilor.
1808: Honoré Daumier, pictor, sculptor, caricaturist politic şi litograf francez
Nascut intr-o familie de artisti, si-a castigat singur existenta de la 13 ani, lucrand pentru un aprod la tribunal, apoi ca muncitor intr-o librarie, unde a observat si a analizat tinuta si comportamentul oamenilor provenind din diferite clase sociale. Dupa ce a studiat litografia, a publicat in diverse periodice caricaturi si desene in care satiriza politica si societatea franceza a secolului al XIX-lea, ajungand sa se bucure de o mare reputatie. A realizat peste 4000 de litografii si 4000 de ilustratii. Tablourile sale, inspirate de teme literare ce descriu viata si obiceiurile contemporane, erau executate intr-un stil viguros, asemenea schitelor. In sculptura, s-a specializat in caricaturi de capete si figuri.
În 1828, Daumier a realizat primele sale litografii, pentru ziarul “Silhouette”. Geniul lui Daumier în domeniul litografiei se relevă cu adevărat abia după revoluția din iulie 1830 când, o dată cu abdicarea regelui Carol al X-lea, sub guvernarea lui Ludovic-Filip, înflorește activitatea caricaturiștilor. Epoca este caracterizată de mari frământări politice și sociale, situație care generează un câmp de creație deosebit de fertil pentru satirici.
În 1830, a desenat primele caricaturi pentru “La Caricature”. În anul 1831, Daumier este angajat de polemistul Charles Philipon, directorul și fondatorul săptămânalului “La Caricature”, cel mai renumit jurnal satiric al vremii. La cererea lui Philipon, execută o serie de busturi caricaturale sculptate și colorate. Această serie, care îi înfățișează pe câțiva dintre cei mai cunoscuți reprezentanți politici de dreapta, va fi expusă în vitrina revistei începând din luna aprilie a anului 1832 și va avea un imens succes la public.
Sarcasmul, combinat cu arta desăvârşită a desenului, ii aduc caricaturilor lui Daumier o celebritate imediată. Acest succes reaprinde scandalul iscat de caricatura publicată de Daumier cu trei luni în urmă, care-l reprezintă pe regele francez, Ludovic-Filip, intitulată Gargantua. Pentru aceasta litografie, în 1832, Daumier este condamnat la șase luni de închisoare și o amendă de 500 de franci. Artistul va fi inițial închis la Sainte-Pélage, iar apoi va fi transferat într-o instituție de bolnavi mintal. Eliberat în anul 1833, își reia activitatea de caricaturist.
În timpul vieții, cariera de grafician și caricaturist va umbri creația sa în domeniul picturii și al sculpturii. După moartea sa, va fi recunoscut ca unul dintre marii pictori ai secolului al XIX-lea.
1829: Levi Strauss, creatorul jeans–ilor (d. 1902)
Loeb Strauss s-a născut pe 26 februarie 1829, la Buttenheim în Bavaria, Germania, într-o familie de negustori evrei. La moartea lui Jakob, tatăl său, afacerile din comerţ ale familiei se prăbuşesc, iar mama lui, Rebecca, decide să vândă proprietatea şi să se alăture celor doi fii mai mari care se stabilisera în New York. In 1853, la 18 ani, Loeb devine cetăţean american, isi “americanizeaza” numele din Loeb in Levi şi pleaca la San Francisco, în tânărul stat California.
Levi se gandeste sa profite de oportunitatea pe care o ofereau cautatorii de aur din acea epoca a goanei dupa aur (Gold Rush) prin vânzarea de ustensile de bucătărie, şei, haine de blană, corturi şi prelate pentru camioanele acestora. Curând, a realizat faptul că minerii nu aveau pantaloni rezistenti şi că stocul său de panza groasa ar fi mai bine valorificat dacă l-ar folosi pentru îmbrăcăminte. Acest material a fost vopsit in albastru de Genova (in engleza: blue Genua sau Genua), cuvant pe care minerii il pronuntau atunci blue jeen’s sau jeen’s. Foarte repede, imbracamintea Levi’s a capatat reputaţia de a fi indestructibila. Levi a fondat o companie mica de textile care a devenit o afacere înfloritoare în următorii douăzeci de ani.
1842: Camille Flammarion, astronom francez
Nicolas Camille Flammarion s-a născut pe 26 februarie 1842 la Montigny-le-Roi in Franţa. A fost un membru foarte activ al multor societăţi de savanţi şi asociaţii pentru popularizarea ştiinţelor pozitive. Descoperirile sale stiintifice l-au plasat şi il mentin si in secolul XXI în fruntea propagatorilor de cultura din Franta. Astfel, el a pus la dispozitia publicului larg, facandu-le accesibile, problemele referitoare la astronomie, atmosfera terestra si schimbarile climatice.
Camille Flammarion a scris cincizeci de cărţi, printre care: Locuitorii celeilalte lumi, Pluralitatea lumilor, Lumile imaginare si lumile reale, 1864, Necunoscutele forte ale naturii.
1861: Nadejda Krupskaia, revoluționară marxistă, soția lui Lenin (d. 1939)
1877: Carel Steven Adama van Scheltema, poet olandez (d. 1924)
1880: Apcar Baltazar, pictor român de etnie armeană (d. 1909)
1889: Mariska Ady, poetă maghiară (d. 1977)
1930: Lazar Berman, pianist rus (d. 2005)
1932: Johnny Cash, actor si cantaret de muzica country
Dintre piesele sale muzicale: A Boy Named Sue, The Ring Of Fire, I Walk the Line.
Din filmografia sa: A Gunfight, The Last Days Of Frank and Jesse James.
A primit 9 premii Grammy între 1968 şi 2000; Hall of Fame pentru muzica country, in 1980 şi pentru rock and roll, in 1992.
1940: Alexandru Repan, actor român de teatru și film
1947: Irina Gărdescu, actriță română
1955: Virgil Popescu, compozitor român
1958: Michel Houellebecq, scriitor francez
1962: Liviu Nedelcu, pictor român
1962: Elena Cârstea, compozitoare, textieră și interpretă română de muzică ușoară
1973: André Tanneberger, producător și DJ german