1976: Martin Heidegger, filosof german, reprezentant al existențialismului (n. 26 sept. 1889)
Cunoscut pentru explorările sale existenţiale şi fenomenologice asupra “problemei Fiintei”.
Initial discipol al lui Edmund Husserl şi al fenomenologiei, s-a îndreptat in scurt timp spre problematica existentei sau a ontologiei. După ceea ce a numit el însuşi “punctul de cotitură” al gândirii sale (1930), s-a interesat în mod special de presocratici şi a dezvoltat, impreuna cu Gadamer, bazele a ceea ce va deveni hermeneutica.
Neokantianismul si fenomenologia au fost reperele fundamentale in formarea lui Heidegger, doua scoli ale gandirii completate de influenta altor ganditori, precum W. Dilthey, S. Kierkegaard, F. Dostoievski si F. Nietzsche.
Autor al lucrarii Fiinţă şi timp (Sein und Zeit), Heidegger este considerat unul dintre cei mai influenţi filosofi ai secolului XX: abordarea sa a influenţat în special filozofia existenţialistă, fenomenologia de mai târziu, filosofia postmodernă, hermeneutica germană, şi alte ştiinţe sociale, precum teologia şi psihanaliza.
Si-a facut studiile la Freiburg, cu A. Schneider si H. Rickert, a colaborat cu Husserl si a predat la Universităţile din Marburg (1923-1927) şi Freiburg (1927-1944).
In 1927, a publicat monumentala lucrare Fiinţă şi Timp (Sein und Zeit), care a avut o influenţă puternică asupra lui Jean-Paul Sartre şi a altor existenţialişti. In ciuda protestelor sale, Heidegger a fost considerat un existenţialist ateu. Scopul său declarat a fost acela de a pune, încă o dată, problema sensului existenţei. Analiza preliminară a existenţei umane (în germană, Dasein, existenţă) se fundamentează pe metoda fenomenologiei.
La începutul anilor 1930, şi-a schimbat concepţiile, moment pe care unii l-au considerat un abandon al problematicii ridicate în Fiinţă si Timp. Heidegger s-a înscris în Partidul Naţional-Socialist în 1933 şi a susţinut ideile lui Hitler, în calitate de rector al Universitatii din Freiburg (1933-1934), dar a devenit mai puţin activ către sfarsitul razboiului. La Universitatea din Freiburg, a sustinut discursul Afirmarea universitatii germane, interpretat ca o “inregimentare vremelnica in miscarea national-socialista”.
Ca membru al NSDAP (Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani), relaţia lui Heidegger cu nazismul face obiectul controverselor. Pe de o parte, există apologeţii Maestrului, unii cochetand cu revizionismul, pe de alta parte detractorii sai şi, la mijloc, istoria sub Germania nazista – al cărei studiu este absolut necesar pentru a citi în cunoştinţă de cauză opera filosofului.
Din punct de vedere al studiului politicii, se pare că ontologia lui Heidegger ar trebui astfel reconsiderata din perspectiva unei “ontologii politice”, şi nu doar al unei “ontologii metafizice”, în sensul lui Aristotel sau Kant. Acest lucru este deosebit de evident, atunci când, în prelegerile sale, Heidegger asocia Fiintarea cu poporul şi Fiinta cu Statul, departe de discretia politică de care a facut dovada în Fiinţă şi Timp, şi cu toata dimensiunea anti-democratica şi anti-umanista pe care aceasta o implica. Ontologia politică a lui Heidegger fusese deja semnalata de Bourdieu.
Dupa mai putin de un an s-a indepartat de partidul nazist. Simpatia faţă de nazişti, pe care nu a dezavuat-o niciodată în mod public, a pus problema dacă filozofia lui este in mod inerent „totalitară” sau nu.
Intre 1945-11951, a fost suspendat din invatamant de autoritatile aliate, apoi a fost reprimit la catedra universitara, unde a depus o activitate didactica intensa de seminarii si conferinte.
Heidegger a susţinut că filosofia este preocupata de ceea ce există şi a uitat problema de baza a Fiintei. Ne gasim “întotdeauna gata” căzuti într-o lume care exista deja; dar Heidegger insistă asupra faptului că am uitat întrebarea esentiala despre ceea ce este Fiinta în sine. Această întrebare defineşte natura noastră esentiala.
El susţine că suntem practic niste agenţi, avand grija şi preocupandu-ne de proiectele noastre în lume, şi permiţându-i acesteia să se dezvăluie, sau “se ascunda” de noi. Lumea devine cadrul proiectelor si al actiunilor omului, locul in care el are un comert cu lucrurile – folosindu-le, intelegandu-le, interpretandu-le – si cu ceilalti oameni. Omul poate decide pentru o forma inautentica, un simplu a-sta-impreuna cu altii, printr-o existenta anonima, prada palavragelii, curiozitatii, echivocului, sau poate alege o forma autentica a fiintarii, in care co-fiinteaza cu ceilalti.
De asemenea, afirma că manipularea realitatii de catre oameni este adesea dăunătoare şi ascunde adevărata noastră fiinţă în calitate de participanţi, în esenţă, limitati, si nu maestri ai lumii pe care o descoperim.
Heidegger a scris despre aceste probleme în lucrarea sa cea mai cunoscută, Fiinţă şi Timp (1927), care este considerată a fi una dintre cele mai importante lucrari filozofice ale secolului XX. Influenţa lui Heidegger ajunge departe, de la filosofie la deconstructivism şi teorie literară, teologie, arhitectura şi inteligenţă artificială.
Influenţa sa în Franţa a fost considerabila in special prin intermediul lui Sartre si Levinas. Dar trebuie precizat faptul că autori precum Jürgen Habermas, sau mai recent E. Faye, au semnalat faptul că aceasta perspectiva existenţialist-umanista asupra lui Heidegger a contribuit la mascarea ideologiei politice a “Maestrului”.
De altfel, un autor precum Adorno a denunţat demersul discriminatoriu din Fiinţă şi timp, în care “autenticitatea”, apare ca fiind rezervata celor ce sunt adeptii ferventi ai “Dasein-ului”, în drum spre sine insusi, precum şi utilizarea excesiva a jargonului.
Opera lui Heidegger a avut o mare influenta asupra hermeneuticii şi poststructuralismului.
Heidegger ramane un filozof foarte controversat, nu numai pentru interpretarea sa a conceptului Fiinţei, dar mai ales din cauza afilierii sale cu naziştii, pentru care nu si-a cerut scuze şi nici nu si-a exprimat regretul, decat in particular, atunci când a numit-o “cea mai mare prostie a vieţii sale “(die größte Dummheit plase Lebens). Aşa-numita controversă Heidegger ridică întrebări generale despre relaţia dintre gîndirea sa şi legatura cu naţional-socialismul.
***
Dasein este un termen german care literal înseamnă “a fi aici” sau “prezență” (germ. Sein, a fi; da, aici) adesea tradus cu sensul de existență. Este un concept fundamental în filosofia existențială a lui Martin Heidegger în opera sa, Ființă și Timp.
La Heidegger, Dasein-ul (sau a-fi-aici) reprezintă existența umană în sensul de prezență și deschidere către lume. Dasein-ul, din momentul în care este, este “aici”, adică este “prezență intențională” – deschidere sau, mai mult, disponibilitate – către ființă, pe care o percepe, o înțelege, o respinge etc.
Dasein înseamnă „Ființa în lume”, este modul de fiintare propriu omului, a carui esenta consta in fiinta sa; viata ca experienta traita sau viata ca traire, raportarea la sine, fiinta din experienta traita.
604: Augustin de Canterbury, primul episcop de Canterbury, fondatorul Bisericii Angliei
Augustin era conducatorul (prior) unei manastiri benedictine din Roma, cand Papa Grigore cel Mare l-a ales, in anul 595, in fruntea unei misiuni, cunoscuta sub numele de misiune gregoriana, pentru a re-evangheliza Anglia (convertirea regelui Æthelberht din Regatul Kent de la păgânismul anglo-saxon la crestinism). A devenit primul episcop şi apoi arhiepiscop de Canterbury.
735: Bede, călugăr cărturar si istoric anglo-saxon (n. 672/673)
Bede a fost supranumit Venerabilul (in latină Beda Venerabilis). Cea mai faimoasa lucrare a sa, Istoria bisericească a poporului englez, i-a atras supranumele de “părintele istoriei engleze”. Era, de asemenea, lingvist şi traducător, iar traducerile din operele greceşti şi latine ale primilor părinţi ai bisericii au jucat un rol important în dezvoltarea creştinismului în Anglia. In 1899, Bede a fost proclamat Doctor al Bisericii de către Papa Leon al XIII-lea; în prezent este singurul nativ al Marii Britanii care a fost onorat astfel.
1648: Antoine Le Nain, pictor (n. cca.1588)
Familia pictorilor Le Nain era formata din trei fraţi Antoine, Louis şi Mathieu. Fratii Le Nain, pictau acelaşi subiect, şi anume scene din viaţa rurală, colaborau la realizarea tablourilor fiecaruia, aveau stiluri de a picta asemanatoare si isi semnau tablourile doar cu numele de familie, sub forma Lenain. Din aceste motive, este dificil să se poata stabili cu precizie care dintre cei trei fraţi este autorul unor lucrari.
Unele surse afirma ca Antoine si Louis au murit in aceeasi zi (23 mai 1648), iar altele sustin ca Antoine a murit trei zile mai tarziu, pe 26 mai 1648.
Antoine apare, în pofida unui anumit arhaism, ca un mic maestru plin de farmec, foarte liber în alegerea culorii şi a tusei sale, cu o predilectie fata de subiectele cu copii. Paleta este luminoasa, observatia proaspăta şi spirituala, iar personajele sunt prezentate într-o lumină egală, în care lipseşte orice urma de clar-obscur.
Primit ca maestru in pictura, în foburgul Saint-Germain-des-Prés, în 1629, artistul a locuit în mijlocul coloniei flamande de la Paris. I se datoreaza o serie de miniaturi gravate in cupru şi portrete in raccourci; Le Bénédicité – Binecuvantarea (colecţie privată, Paris) este un tablou format din patru figuri, tablou a cărui unitate este data de distribuirea fericita a luminii, reflectand aceasta tehnica remarcabil de ampla şi îndrăzneaţa, din care Louis şi Mathieu au trebuit să înveţe.
Antoine Le Nain – Binecuvantarea
Din contra, La Réunion de famille – Reuniunea familiei (1642, Muzeul Luvru), este o compoziţie fără profunzime, care prezinta niste burghezi în jurul unei femei în rochie galbenă. Există o trăsătură comună a celor trei fraţi, mantaua roşie a unui barbat, care aduce o notă mai stridentă. Această caracteristică se regăseşte în Les Trois Jeunes Musiciens din muzeul din Los Angeles.
Antoine Le Nain – Reuniune de familie
Daca aceste atribute sunt corecte, Antoine se defineste ca un pictor onest şi un portretist conştiincios, cu un realism instinctiv, bine simtit, bine făcut, dar putin pus în aplicare. Este artistul scenelor de familie, precum La Danse d’enfants – Dansul copiilor (1643, coectie privata) si Portraits dans un intérieur – Portrete intr-un interior (1647, Muzeul Luvru).
1707: Madame de Montespan, favorita regelui Ludovic al XIV-lea (n. 1641)
Françoise Athénaïs de Rochechouart de Mortemart, numita Athénaïs sau Mademoiselle de Tonnay-Charente. Cand s-a casatorit cu Louis Henri de Pardaillan de Gondrin în februarie 1663, a devenit Marchiza de Montespan – de unde supranumele de “Madame de Montespan”, la curtea de la Versailles, unde a fost una dintre favoritele lui Ludovic al XIV-lea.
Născuta într-una dintre cele mai vechi familii nobile din Franta, Casa de Rochechouart, Madame de Montespan a fost numita de unii “adevărata regina a Franţei”, în timpul relaţiei sale romantice cu Ludovic, datorita omniprezentei sale influenţe la curtea regala, în acea perioadă.
Aşa-zisa ei “domnie” a durat din jurul anului 1667, atunci când a dansat pentru prima data cu Ludovic al XIV-lea, la un bal găzduit de fratele mai mic al regelui, Filip I, duce de Orléans, la Luvru, si până la presupusa ei implicare în notoria Afacere a otravurilor (Affaire des Poisons), intre anii 1670-1680. Devenita iubita semi-oficiala a regelui (maîtresse-en-titre) Ludovic al XIV-lea al Franţei, a avut sapte copii cu acesta. Contemporana ei imediată a fost Barbara Villiers, iubita regelui Carol al II-lea al Angliei.
Madame de Montespan este stramoasa mai multor case regale din Europa, inclusiv cele din Spania, Italia, Bulgaria şi Portugalia.
***
Affaire des Poisons (afacerea otravurilor): serie de scandaluri, implicand otrăvirile ce au avut loc între 1679 şi 1682, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, si care au zguduit Parisul şi Curtea regala. Mai multe personalităţi proeminente ale aristocraţiei, inclusiv membri ai familiei regale, au fost implicate, acuzate si condamnate, iar aceste cazuri au instalat un climat isteric de “vânătoare de vrăjitoare” şi otrăvitori. In aceasta perioada au fost executate 36 de persoane.
1883: Abd el-Kader, învățat arab, lider al luptei algeriene de eliberare națională (n. 1808)
1995: Fritz Freleng, desenator de desene animate, regizor şi producător american (n. 21 aug. 1906)
Este cel mai bine cunoscut pentru serialele de desene animate Looney Tunes şi Merrie Melodies de la Warner Bros. A lucrat, incepand din anii 1920, pentru Walt Disney şi, mai târziu, pentru studiourile de animatie ale companiilor de film Warner Bros. şi MGM.
A introdus şi / sau a dezvoltat cateva dintre cele mai mari staruri ale studioului de film, inclusiv Bugs Bunny (1938), The Pink Panther (1963), Daffy Duck, Porky Pig ( in filmul I Haven’t Got a Hat, 1935) Tweety Bird, Sylvester the cat, Yosemite Sam şi Speedy Gonzales.
Ca senior director al studioului Warners’ Termite Terrace, Freleng a regizat mai multe filme de desene animate decât orice alt regizor din studio (dintr-un total de 266), şi, de asemenea, a fost cel mai onorat dintre directorii de la Warner, câştigand patru premii Oscar.
Dupa ce Warner Bros. a închis studioul de animaţie în 1963, Freleng şi partenerul sau de afaceri David H. DePatie au fondat DePatie-Freleng Enterprises, care a produs filme de animatie remarcabile The Pink Panther Show si Saturday morning cartoons, prin anii 1980.
Supranumele “Friz”, provine din cuvantul “frizzy” (“creţ”), ce face referire la aspectul parului sau la un moment dat.
1995: Ștefan Bănică, actor român (n. 1933)
1996: Ovidiu Papadima, istoric și critic literar român (n. 1909)
1999: Waldo Semon, specialist in chimie organica si inventator american (n. 10 sept. 1898)
A avut contributii deosebite in crearea de mase plastice si a descoperit o metoda de sinteza a policlorurii de vinil (PVC).
Waldo Lonsbury Semon a absolvit la Universitatea din Washington, obtinand o diploma de licenta si un doctorat in inginerie chimica.
Semon a intrat în cărţile de istorie pentru inventarea vinilului, al doilea dintre cele mai folosite materiale plastice din lume. Formula vinilului a fost descoperita de Semon din intamplare, incercand sa obtina un adeziv pentru imbinarea cauciucului cu metalul. Amestecand cativa polimeri sintetici, rezultatul a fost o substanţă care era elastica, fara a fi adeziva. Semon a constatat mai tarziu că materialul era ieftin, durabil, ignifug şi putea fi uşor de modelat. Rezultatul? Vinilul a cunoscut un mare succes in randul consumatorilor, fiind folosit, o lungă perioadă de timp, ca material de acoperire a mobilei.
Semon a lucrat la îmbunătăţirea cauciucului şi, în cele din urmă, a dezvoltat un substitut sintetic. Pe 11 decembrie 1935, a creat substanta numita Koreosol din sare, cocs şi calcar, un polimer caruia i se putea da orice consistenţă. A realizat peste 5.000 de alţi compuşi sintetici ai cauciucului, obtinand succesul cu Ameripol (American polimer), în 1940, pentru compania B. F. Goodrich.
In total, Semon a detinut 116 patente, şi a fost inclus in National Inventors Hall of Fame în 1995, la vârsta de 97 de ani.
Lui Semon i se atribuie uneori inventarea gumei de mestecat, dar acest lucru este inexact. El a inventat o substanţă nedigerabila, din cauciuc sintetic, care ar putea fi folosita ca guma de mestecat (produce bule extrem de mari), dar produsul a rămas doar o curiozitate şi nu a fost niciodată vândut.
A fost decorat cu Medalia Elliott Cresson în 1964.
1997: Cezar Baltag, poet român (n. 1939)
2006: Édouard Michelin, industriaş francez, co-manager executiv al Grupului Michelin, fiul lui François Michelin si stranepotul lui Édouard Michelin, co-fondator al grupului (n. 13 aug. 1963)
Marele patron al fabricii de anvelope Michelin, Edouard Michelin, s-a înecat vineri, în cursul unei călătorii cu pescadorul Liberté, in largul insulei Sein, în Franţa.
Pescadorul a naufragiat în condiţii care rămân inexplicabile, iar corpul lui Edouard Michelin, in varsta de 43 de ani, a fost gasit in largul insulei. Barbatul care il însoţea, Guillaume Normant, s-a înecat, de asemenea. Ambarcatiunea a fost găsita a două zi, la 70 de metri adancime, aparent fără a fi afectata.
Edouard Michelin a fost numărul unu intre producatorii mondiali de anvelope, avand 125.000 de angajati in intreaga lume.
2008: Sydney Pollack, actor, regizor si producător american (n. 1934)
A regizat filmul Tootsie, în 1982, Out of Africa, în 1985, The Firm, în 1993, si The Talented Mr. Ripley, în 1999.
Pollack a regizat peste 21 de filme şi 10 emisiuni de televiziune, a jucat în peste 30 de filme sau spectacole, şi a produs peste 44 de filme. Printre filmele sale cele mai cunoscute se numără Jeremiah Johnson (1972), The Way We Were (1973), Three Days of the Condor (1975) and Absence of Malice (1981).
Filmul sau din 1985, Out of Africa, a fost nominalizat cu 11 premii Oscar, din care ii vor fi atribuite 7 statuete, inclusiv pentru cel mai bun film si cea mai buna regie.
A fost, de asemenea, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun regizor pentru They Shoot Horses, Don’t They? (Si caii se împuşcă, nu-i asa?) şi Tootsie, în aceasta din urmă jucand, de asemenea. Filmele sale ulterioare au fost Havana (1990), The Firm (1993), Sabrina (1995), The Interpreter (2005), şi ca producător şi actor in Michael Clayton (2007).
2010: Jean Constantin, actor român de teatru și film (n. 1928)
