Aniversari

26 noiembrie

1909: Eugène Ionesco, dramaturg și eseist francez de origine română (d. 1994)

Eugen Ionescu, 26 nov. 1909 – 28 mar. 1994, cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, dramaturg și scriitor de limbă franceză originar din România (născut la Slatina), reprezentant major al teatrului absurdului din Franța și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Și-a petrecut o mare parte din viață călătorind între Franța și România.

A scris numeroase lucrări, dintre care cele mai cunoscute sunt Cântăreața cheală, 1950, Scaunele, 1952, Rinocerii, 1959 și Regele moare, 1962.

Eugène Ionesco era fiul unui avocat român care lucra în administrație. Mama sa, Marie-Thérèse Ipcar, care l-a învățat franceza, era fiica unui inginer feroviar francez care a crescut în România.

În 1913, tânăra familie a emigrat la Paris, unde tatăl a dorit să obțină un doctorat în drept. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924, când avea 15 de ani.

Când, în 1916, România a declarat război Germaniei și Austro-Ungariei, tatăl, mobilizat, s-a întors în România și nu s-a mai aflat nimic despre el. Familia sa, care a rămas la Paris, credea că a murit în război. De fapt, fiind în viață, tatăl său a divorțat și s-a recăsătorit la București cu Eleonora Buruiană (cunoscută sub numele de Lola).

La Paris, Eugène, fratele său și sora lui mai mică Marilina au fost crescuți de mama lor, care supraviețuia din muncă ocazională și cu ajutorul familiei lor franceze. Eugene a fost plasat într-o casă de copii unde domnea agresiunea și cu care nu se putea obișnui. De asemenea, din 1917 până în 1919, el și sora sa, pe atunci de opt ani, au fost încredințați unei familii de țărani din La Chapelle-Anthenaise, un sat de lângă Laval (Mayenne).

Referindu-se la această perioadă, amintită ca fiind o perioadă extrem de nefericită, în discursul său de primire la Academia din Maine, din 8 mai 1965, a declarat că s-a „născut în viața inimii și în cea a spiritului, unde am aflat despre marea comunitate umană, apropiată și îndepărtată, temporală și extra-temporală, vizibilă și invizibilă.”

În 1925, fratele și sora s-au alăturat tatălui lor, împotriva voinței lor, deoarece acesta obținuse custodia dar nu au găsit nici o simpatie la mama vitregă care rămăsese fără copii. La București, vor învăța limba română și își vor face noi prieteni, dar în 1926, Eugene se supără pe tatăl său, aparent foarte autoritar, și care nu are altceva decât dispreț pentru interesul fiului său pentru literatură, întrucât își dorea să devină inginer. Ionesco a întreținut o relație execrabilă cu acest tată magistrat, oportunist și tiran, care va lua parte la putere de-a lungul vieții sale, aderând succesiv la dictaturile carliste, fasciste și apoi comuniste. Ionesco nu va accepta niciodată lipsa de etică, dragoste și deschidere a tatălui său.

S-a întors la mama sa, care se instalase, de asemenea, în România, și a găsit un post de funcționar la Banca de Stat Română. În 1928, a început să studieze franceza la București și i-a cunoscut pe Emil Cioran și Mircea Eliade, precum și pe viitoarea sa soție, Rodica Burileanu (1910-2004), studentă bucureșteană la filozofie și drept. În același timp, a citit și a scris o mulțime de poezii, romane și recenzii literare în limba română. După terminarea studiilor în 1934, a predat franceza în diverse școli și alte instituții de instruire, apoi s-a căsătorit în 1936.

În studiul pe care îl consacră tinereții literare a lui Eugene Ionesco, Ecaterina Cleynen-Serghiev concluzionează „|Cariera viitoare a viitorului academician nu a fost un eșec. Criticul nu a fost ignorat, s-au remarcat contradicțiile articolelor sale și ale cărții sale, Nu, dar și inteligența, umorul și caracterul atașant al criticului.” „Cartea acestui copil teribil, care este Eugen Ionescu – nota un critic pe 28 mai 1934 în Jurnalul său – este scrisă cu clarviziune, cu nerv, vervă și îndrăzneală, care se potrivesc bine – și sunt chiar de dorit – în practica tineretului”, a scris Sașa Pană în cartea sa „ Născut în 1902”, București, 1973, p. 469.

Anii dificili dinaintea, în timpul și după Al Doilea Război Mondial

În 1938, Ionesco a primit o subvenție de la Institutul francez din București pentru a pregăti o teză de doctorat pe tema păcatului și a morții în poezia modernă începând de la Baudelaire, care i-a permis să scape din atmosfera de război civil dintr-o Românie carlistă în conflict armat cu mișcarea Gărzii de Fier. De la Paris, el furnizează informații revistelor românești despre evenimentele literare din capitala Franței.

După înfrângerea Franței din mai-iunie 1940 și prăbușirea regimului carlist din România, cuplul Ionesco a trebuit să se întoarcă la București: cetățean român, Eugene a trebuit să meargă la comisia de recrutare. Sănătatea lui i-a permis să scape de mobilizarea în armată, dar România a devenit fascistă, iar cetățenii considerați francofili erau de acum înainte foarte supravegheați: puterea efectivă aparținea ambasadorilor naziști Wilhelm Fabricius și Manfred von Killinger, într-o țară în care URSS invadase deja o parte (iunie 1940) în timp ce Al Treilea Reich „proteja” restul (octombrie 1940).

Bucureștiul, ca și Parisul, colabora cu Berlinul: România se află în aceeași tabără cu Regimul de la Vichy. Aceasta i-a permis lui Ionesco să obțină, în mai 1942, un post de atașat de presă la Ambasada României în Franța, la Vichy. Singurul său copil, Marie-France, s-a născut la Vichy pe 26 august 1944. Familia Ionesco nu va mai părăsi Franța, după ce a locuit o vreme la Marsilia, apoi la Paris.

La eliberare, Franța gaullistă și România comunistă (din 6 martie 1945) nu mai erau în același lagăr politic și Ionesco și-a pierdut postul de atașat: cuplul a cunoscut atunci o perioadă de mare dificultate financiară și Ionesco, încurajat de Jean Paulhan s-a alăturat unei edituri juridice pariziene în postul de corector până în 1955.

Ascensiunea lentă

În 1947, inspirat de propozițiile exercițiilor din Engleza fără dificultăți a metodei Assimil, o casă de editură de învățare a limbilor străine, Ionesco concepe prima sa piesă Cântăreața cheală (La Cantatrice chauve), care a avut premiera în 1950. Deși nu a reușit să atragă imediat publicul, a reținut atenția mai multor critici, de la Colegiul de Patafizică, și a mai multor iubitori de literatură, precum prietenii săi, cuplul Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.

În 1950, a obținut naționalitatea franceză. A continuat să scrie piese de teatru, precum Lecția (La Leçon),  reprezebtată în 1951, și Jacques sau supunerea, 1955, (Jacques ou la soumission), care l-au consacrat ca scriitor de teatru francez cu drepturi depline și unul dintre cei mai importanți dramaturgi din teatrul absurdului – chiar dacă el nu va înceta să respingă acest termen, prea reductiv în ochii lui.

În 1951, au urmat Scaunele, Maestrul și Viitorul este în ouă. În 1952, a avut ideea pentru Victimele datoriei, una dintre cele mai autobiografice piese ale sale. În același an s-a reluat Cântăreața cheală și Lecția. Anul 1953 a fost anul recunoașterii: piesa Victimele datoriei este interpretată pentru prima dată, însoțită de o serie de șapte schițe și a primit aprecieri favorabile. Este tipărită prima colecție dintr-un volum al pieselor sale. Ionesco scrie în continuare Amadeu sau Cum să scapi de ea și Noul locatar.

Ionesco devine recunoscut ca autor care se joacă spiritual cu absurdul și aproape reușește să trăiască din piesele sale. În 1954, a scris Tabloul et le povestea Oriflamme și a ținut prima sa prelegere în străinătate la Heidelberg. În 1955 a scris Improvizație la Alma (L’Impromptu de l’Alma) și a văzut una dintre piesele sale interpretate pentru prima dată în străinătate, Noul locatar. În 1957, a devenit Satrap al Colegiului de Patafizică (satrap – protector al țării, guvernator – titlul purtat de unii membri ai Colegiului de Patafizică, ca aluzie la satrapii din Imperiul Ahemenid).

Cântăreața cheală și Lecția au fost puse din nou în scenă la micul teatru La Huchette din Paris; de atunci au făcut parte, fără întrerupere, din program în această sală.

Anii de succes

În timpul iernii 1958-1959, Ionesco a dezvoltat piesa Ucigaș fără simbrie (Tueur sans gages) bazată pe povestea Oriflamme.

În toamna anului 1959, a apărut la editura Gallimard, Rinocerii, o nouă piesă în care Ionesco și-a exprimat teama față de toate formele de totalitarism: această piesă preia, cu ușoare modificări, acțiunea și personajele nuvelei cu același nume care fusese scrisă anterior.

Piesa a fost interpretată pentru prima dată într-o traducere germană pe 6 noiembrie 1959 la Schauspielhaus din Düsseldorf, unde publicul a aclamat critica nazismului. A fost premiată în versiunea franceză la Paris, la Odéon-Théâtre de France, pe 22 ianuarie 1960, pusă în scenă de Jean-Louis Barrault și cu decoruri realizate de Jacques Noël: pentru Ionesco, a fost consacrare.

În aprilie 1960, piesa Rinocerii a fost reprezentată la Londra la Royal Court Theatre într-o producție regizată de Orson Welles cu Laurence Olivier în rolul lui Bérenger.

Au urmat, în 1961-1962, Regele moare, o reflecție asupra morții; în 1962, Delir în doi și Pietonul văzduhului.

Tot în 1962, sub titlul Note și contranote, a apărut o colecție de articole și prelegeri ale lui Ionesco despre teatrul său. În 1964, Düsseldorf a asistat din nou la o premieră a lui Ionesco: Setea și foamea. Pentru prima dată în același an, una dintre piesele sale, Rinocerii, a fost pusă în scenă în țara sa natală, România.

Ultimele decenii

Oarecum împotriva voinței sale, Ionesco a intrat în rolul scriitorului consacrat, a fost invitat la conferințe, a plouat cu premii și onoruri și a devenit membru în 1970 la Academia Franceză, ales în fotoliul lui Jean Paulhan, care fusese unul dintre cei mai valoroși susținători ai săi încă din anii 1950. În ultima parte a vieții, a încercat genul romantic și în 1973 a terminat Singuraticul, unde un personaj atât marginal cât și nesemnificativ își revizuiește trecutul fără sens și prezentul.

În calitate de dramaturg, Ionesco a transformat romanul Ce formidabilă harababură!, 1973. În această piesă, el face ca personajul principal să joace un rol complet pasiv, aproape mut și cu toate acestea impresionant. Deoarece piesa nu ezită să-i ironizeze pe bătrâni, aceștia l-au numit autor fascist, el care fusese considerat de mult timp purtătorul de cuvânt al unei critici radicale a societății moderne.

În 1975, a scris ultima sa piesă, Omul cu valize. După care Ionesco a apelat mai mult la alte genuri, în special la cel autobiografic.

În februarie 1978, a fost unul dintre membrii fondatori ai Comitetului intelectualilor pentru Europa libertăților. În același an, el a sprijinit militanții Groupe Union Défense (GUD), o uniune studențească franceză de extremă-dreaptă, nu pentru ideologia lor, ci pentru că a considerat absurde procesele împotriva lor. Dar acest lucru, adăugat denunțării crimelor regimurilor comuniste și orbirii intelectualilor francezi admiratori ai acestor regimuri, începe să-i dea o reputație sulfuroasă de om de extremă-dreaptă (pe care o împarte cu ceilalți români din generașia sa), fiind acuzat că era fascist și antisemit. Această reputație a fost accentuată în februarie 1989, când a deschis sesiunea publică organizată de Parlamentul European pe tema încălcărilor drepturilor omului comise de regimul comunist român.

În mai 1977, a semnat un apel prin care solicita încetarea procedurilor în curs împotriva Groupe Union Défense.

În ultimele decenii ale vieții, în ciuda căderii Cortinei de Fier și a deschiderii arhivelor, s-a instalat competiția pentru amintiri: victimele așa-numitelor regimuri comuniste și compromisurile multor intelectuali cu aceste dictaturi, găseau cu greu ecou în memoria colectivă, în timp ce cel mai mic compromis al oricărui intelectual român de extremă-dreaptă era denunțat cu vigilență.

În plus, sănătatea sa se deteriorase: Ionesco se afundă în depresie și folosește pictura ca terapie. A murit la Paris, la vârsta de 84 de ani, și este înmormântat în cimitirul Montparnasse. În ciuda instrumentalizării politice a memoriei tragediilor pe care le evocă, Ionesco nu este doar „regele neîncoronat” al teatrului absurdului, ci este considerat și unul dintre marii dramaturgi francezi ai secolului XX.

Eugène Ionesco este considerat, alături de irlandezul Samuel Beckett, părintele teatrului absurdului, pentru care este necesar „o piesă dramatică pe un text burlesc și de un joc burlesc pe un text dramatic”.

Dincolo de ridicolul celor mai banale situații, teatrul lui Ionesco reprezintă în mod palpabil singurătatea omului și insignifianța existenței sale. Cu toate acestea, Ionesco însuși a refuzat să-și clasifice operele sub numele de Teatru al absurdului.

1288: Go-Daigo, al 96-lea împărat al Japoniei (d. 1339)

1604: Johann Bach, primul compozitor Bach (d. 1673)

1607: John Harvard, teolog american (d. 1638)

John Harvard este fondatorul englez al universitatii americane cu acelasi nume.

Pastorul John Harvard a fost un donator generos care a lăsat o parte din averea sa instituţiei universitare fondate în 1636 si care îi poartă numele. Această universitate de renume mondial este situata la nord de oraşul Boston. Nu a mai ramas nimic din cladirea originala care a ars în 1674.

1731: William Cowper, poet englez (d. 1800)

1810: William George Armstrong, inginer și inventator englez, care a realizat acumulatorul electric

1827: Ellen G. White, profet al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (d. 1915)

1847: Dagmar a Danemarcei, soția țarului Alexander al III-lea (d. 1928)

1864: Auguste Charlois, astronom francez (d. 1910)

1869: Maud de Wales, regină a Norvegiei, soția regelui Haakon al VII-lea al Norvegiei (d. 1938)

1894: Norbert Wiener, matematician american considerat fondatorul ciberneticii ca o nouă știință (d. 1964)

Norbert Wiener, 26 nov. 1894 – 18 mar. 1964, matematician american care a consacrat cibernetica drept o nouă știință, independentă. A dobândit renume internațional formulând unele dintre cele mai importante contribuții în matematica secolului XX.

Wiener, un copil minune a cărui educație a fost controlată de tatăl său, profesor de limbă și literatură slavonă la Universitatea Harvard, a absolvit matematica la Tufts College (acum Tufts University, Medford, Massachusetts) în 1909 la vârsta de 14 ani.

A petrcut un an la Harvard ca student la zoologie, dar a plecat după ce a constatat că era nepotrivit pentru  activitatea de laborator. La propunerea tatălui său, a început să studieze filosofia și a susținut un doctorat la Harvard, în 1913, cu o disertație despre logica matematică, obținând titlul de doctor la doar 18 ani.

Cu o bursă de la Harvard, Wiener a plecat mai întâi în Anglia, pentru a studia logica matematică la Universitatea din Cambridge sub conducerea lui Bertrand Russell (un adevărat polimat britanic, filosof, logician, matematician, istoric, scriitor, critic social, activist politic și laureat al premiului Nobel), apoi la Universitatea din Göttingen din Germania, pentru a studia cu David Hilbert, matematician german, care a avut contribuții esențiale în matematica și fizica secolului XX.

La sfatul lui Bertrand Russell, Wiener a început, de asemenea, un studiu serios al matematicii generale, în care a fost puternic influențat de Russell, de profesorul de matematică pură, britanicul Godfrey Hardy și, într-o măsură mai mică, de David Hilbert. A publicat prima sa lucrare în revista de matematică Mesagerul matematicii (The Messenger of Mathematics) în 1913 la Cambridge.

Când a izbucnit Primul Război Mondial, a încercat să se înroleze, dar a fost respins din cauza vederii slabe. Timp de cinci ani a încercat o varietate de ocupații. A fost profesor la Universitatea din Maine, scriitor pentru o enciclopedie, inginer începător, un fel de jurnalist și matematician la Aberdeen (Maryland) Proving Grounds.

În cele din urmă, în 1919, a fost angajat ca instructor de către departamentul de matematică de la Massachusetts Institute of Technology (MIT), un departament fără o tradiție reală de învățătură sau cercetare la acel moment. Cu toate acestea, s-a dovedit a fi mișcarea potrivită pentru Wiener, deoarece intrase într-o perioadă extrem de productivă, la fel cum MIT însuși începea să se dezvolte într-un mare centru de învățătură în știință și tehnologie. Wiener a rămas la facultatea MIT până la pensionare.

În anii 1920, Wiener a desfășurat o activitate extrem de inovatoare și fundamentală în ceea ce se numesc acum procese stochastice și, în special, în teoria mișcării browniene și a analizei armonice generalizate, precum și a unor lucrări semnificative asupra altor probleme de analiză matematică. În 1933 Wiener a fost ales membru la Academia Națională de Științe, dar a renunțat curând, considerând respingătoare unele dintre aspectele științei instituționalizate pe care le-a întâlnit acolo.

Lucrarea sa despre analiza armonică generalizată și despre teoremele tauberiene (prin care se deduce convergența unor serii infinite), a câștigat Premiul Booker al Societății Americane de Matematică.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Wiener a lucrat la problema țintirii focurilor de armă către o țintă în mișcare. Ideile care au evoluat l-au condus spre seria Extrapolare, Interpolare și Netezirea seriilor temporale staționare, 1949, care a apărut pentru prima dată ca raport clasificat și l-a stabilit pe Wiener drept codescoperitor, alături de matematicianul rus Andrey Kolmogorov, al Teoriei privind predicția seriilor temporale (de timp) staționare. A introdus anumite metode statistice în ingineria controlului și comunicațiilor și a exercitat o mare influență în aceste domenii. Această lucrare l-a determinat, de asemenea, să formuleze conceptul de cibernetică.

Originea ciberneticii ca știință independentă este datată odată cu publicarea, în 1948, a lucrării Cibernetică sau Control și comunicare la animal și mașină (Control and Communication in the Animal and the Machine). Deși era o carte științifică, a ajuns extrem de populară, iar Wiener a devenit cunoscut într-o comunitate științifică mult mai largă.

Cibernetica are o natură interdisciplinară; bazată pe relații comune între oameni și mașini, este folosită astăzi în teoria controlului, teoria automatizării și programe de calculator pentru a reduce multe calcule care necesită mult timp și procesele de luare a deciziilor care erau făcute anterior de ființe umane. Wiener a lucrat la cibernetică, a filosofat în legătură cu aceasta și a propagat-o tot restul vieții, continuând mereu cercetările sale în alte domenii ale matematicii.

A adus contribuții importante în multe alte domenii:procesele stocastice, teoria cuantelor, iar pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, la controlul armelor de foc.

După război, Wiener a continuat să contribuie cu idei noi la subiecte divergente, inclusiv teoria predicțiilor matematice și teoria cuantică, oferind acesteia din urmă o posibilă soluție la o dificultate dezbătută de fizicienii Niels Bohr și Albert Einstein.

Aplicând propria descriere teoretică a mișcării browniene fenomenelor cuantice, a arătat cum teoria cuantică, în măsura în care se bazează pe probabilitate, este în concordanță cu alte ramuri ale științei. În 1963 Wiener a primit Medalia Națională a Științei; i s-a prezentat medalia cu câteva săptămâni înainte de moartea sa în anul următor.

Wiener a scris multe alte lucrări. El a discutat despre implicațiile matematicii pentru afacerile publice și private în Utilizarea umană a ființelor umane (The Human Use of Human Beings), 1954) și Dumnezeu și Golem, Inc.: Un comentariu asupra anumitor puncte în care cibernetica influențează religia, 1964.

Wiener a scris, de asemenea, două volume autobiografice, Ex-Prodigy (1953) și I Am a Mathematician (1956).. A Comment on Certain Points Where Cybernetics Impinges on Religion (1964). Wiener a completat, de asemenea, două volume de autobiografie, Fost copil-minune: copilăria și tinerețea mea (Ex-Prodigy: My Childhood and Youth), 1953 și Sunt matematician ( I Am a Mathematician), 1956

Norbert Wiener, 26 nov. 1894 – 18 mar. 1964, matematician american, recunoscut ca întemeietorul ciberneticii, principiul de bază fiind descris în opera sa Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine (1948).

1898: Karl Ziegler, chimist german (d. 1973)

1910: Cyril Cusack, actor american (d. 1993)

1911: Samuel Reshevsky, șahist american de origine poloneză (d. 1992)

1914: Liviu Constantinescu, geofizician român (d. 1997)

1918: Patricio Aylwin, președinte al Republicii Chile

1919: Ryszard Kaczorowski, președinte polonez în exil

1920: Daniel Petrie, regizor canadian

1922: Charles M. Schulz, creatorul lui Snoopy, personajul de desene animate

1925: Annemarie Düringer, actriță elvețiană

1925: Eugene Istomin, pianist american

1926: Ralf Wolter, actor german

1928: Stelian Olaru, dirijor român de cor

1929: Slavko Avsenik, compozitor slovac

1931: Adolfo Maria Pérez Esquivel, argentinian

1931: Adrianus Johannes Simonis, cardinal

1939: Tina Turner, cântăreață americană

1940: Quentin Skinner, istoric britanic

1943: Vladimir Fârșirotu, politician român

1945: John McVie, muzician britanic (Fleetwood Mac și John Mayall)

1948: Elizabeth Blackburn, laureată a premiului Nobel pentru medicină în 2009

1952: Eva Brunner, scriitoare elvețiană

1962: Mircea Man, politician român

1981: Natasha Bedingfield, cântăreață britanică