27 Februarie

1902: John Steinbeck, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, 1962 (d. 1968)

John Steinbeck, pe numele complet John Ernst Steinbeck, 27 febr. 1902 – 20 dec. 1968, romancier american, cunoscut pentru romanul Fructele mâniei, The Grapes of Wrath, 1939, care rezumă amărăciunea deceniului Marii Depresiuni și a stârnit o largă simpatie pentru situația dificilă a muncitorilor agricoli migranți. Unul dintre cei mai mari scriitori americani ai epocii sale, a primit Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 1962.

Steinbeck s-a născut în Salinas, California, SUA, fiind de origine germană și irlandeză pe linie paternă. A frecventat cu intermitențe cursurile Universității Stanford, din Stanford, California, între 1920 și 1926, întrucât trebuia să-și plătească singur studiile, dar fără a obține o diplomă.

Înainte de a atinge succesul, a petrecut un timp considerabil susținându-se ca muncitor necalificat în timp ce scria, iar experiențele sale au dat autenticitate descrierilor despre viața lucrătorilor din poveștile sale. John Steinbeck a lucrat ca fermier şi muncitor în livezile din Grand Valley. Astfel, îi cunoștea atât pe fermieri, cât și pe lucrătorii agricoli, călăreţii de rodeo, pescarii italieni, peisajele şi toate nuanţele climatului californian. Și-a petrecut o mare parte din viață în comitatul Monterey, California, care mai târziu a fost decorul unora dintre ficțiunile sale.

Primul roman al lui Steinbeck, Cupa de aur, Cup of Gold, 1929, a fost urmat de Pășunile Raiului, The Pastures of Heaven, 1932 și Către un zeu necunoscut, To a God Unknown, 1933, dar nici unul nu a avut succes.

A obținut popularitate mai întâi cu Cartierul Tortilla, Tortilla Flat, 1935, o poveste relatată cu afecțiune a mexicanilor americani. Tonul de umor blând s-a transformat într-unul aspru și necruțător în următorul său roman Nehotărâții sorți ai bătăliei / Bătălie îndoielnică, In Dubious Battle, 1936, o relatare clasică a unei greve a muncitorilor agricoli și a unei perechi de organizatori marxiști.

Romanul Oameni și șoareci, Of Mice and Men, 1937, care a apărut și în versiuni pentru piese de teatru și filme, este o poveste tragică despre legătura stranie și complexă dintre doi muncitori migranți. Fructele mâniei a câștigat un premiu Pulitzer și un premiu național pentru carte și a fost transformat într-un film notabil în 1940. Romanul este despre migrarea unei familii deposedate din Oklahoma Dust Bowl în California și descrie exploatarea lor ulterioară printr-un sistem nemilos de economie agricolă.

Fructele mâniei, 1939, probabil cea mai cunoscută carte a lui Steinbeck, a stârnit o largă simpatie, pentru viața grea a lucrătorilor agricoli sezonieri. Este odiseea unei familii de agricultori care, ruinată de furtunile de praf, epuizarea solului şi Marea Depresiune din anii 1930, a fost forţată să părăsească Oklahoma şi să caute de lucru în California. Încetul cu încetul, înfometați, vânați, exploatați de către proprietarii de terenuri mari, emigranţii văd pământul californian promis transformându-se într-o mare închisoare.

După succesul celui mai bine vândut roman al său, Fructele mâniei, The Grapes of Wrath, Steinbeck a plecat în Mexic pentru a colecta vietăți marine alături de biologul independent Edward F. Ricketts, iar cei doi bărbați au colaborat la scrierea lucrării Marea lui Cortez, Sea of ​​Cortez, 1941, un studiu al faunei din Golful California.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Steinbeck a scris câteva piese de efect despre propaganda guvernamentală, printre care Luna a căzut, The Moon Is Down, 1942, un roman despre norvegieni sub ocupația naziștilor și a servit în calitate de corespondent de război.

Opera sa postbelică imediată – Strada Sardinelor, Cannery Row, 1945, Perla, The Pearl, 1947 și Autobuzul capricios / Autobuzul rătăcit, The Wayward Bus, 1947 – conțineau elementele familiare ale criticii sale sociale, dar erau mai relaxate în abordare și sentimentale în ton.

Scrierile ulterioare ale lui Steinbeck – care includ Eu și Charley descoperim America, Travels with Charley: In Search of America, 1962, despre experiențele lui Steinbeck în timp ce traversa Statele Unite – au fost intercalate cu trei încercări conștiincioase de a-și reafirma statura de romancier major:

Lumină arzătoare, Burning Bright, 1950, La răsărit de Eden, East of Eden, 1952 și Iarna vrajbei noastre, The Winter of Our Discontent, 1961. În opinia criticilor, nimeni nu a egalat realizările sale anterioare. La răsărit de Eden, East of Eden, o epopeea ambițioasă despre relațiile morale dintre un fermier din California și cei doi fii ai săi, a fost transformată într-un film în 1955. Însuși Steinbeck a scris scenariile pentru versiunile cinematografice ale romanelor sale Perla, The Pearl, 1948 și Poneiul roșu, The Red Pony, 1949. Printre scenariile pe care le-a scris direct pentru filme s-au remarcat Satul uitat, Forgotten Village (1941) și Viva Zapata! (1952).

Reputația lui Steinbeck se bazează mai ales pe romanele naturaliste cu teme proletare, care oglindesc viața muncitorilor pe care i-a cunoscut îndeaproape, scrise în anii 1930; în aceste lucrări construirea de structuri simbolice bogate și încercările sale de a transmite calități mitice și arhetipale personajelor sale sunt cele mai impresionante.

Mai mult…

272 Constantin cel Mare, împărat roman (d. 337)

Primul imparat roman care a adoptat crestinismul. Fiul cel mare al lui Constantius I Chlorus, Constantin si-a petrecut tineretea la curtea lui Diocletian. Intrucat nu era vizat ca succesor la tron, a devenit conducatorul Imperiului Roman de Apus in urma victoriei de la Podul Milvius, de langa Roma. Conform legendei, in acel loc ar fi avut o viziune cu o cruce si cuvintele “In hoc signo vinces” (Cu acest semn vei invinge), iar dupa ce a castigat batalia, s-a convertit la crestinism. Dupa o alta versiune a legendei, Constantin ar fi spus că a văzut pe cer un semn luminos, compus din două litere greceşti Chi (Χ) şi Rho (Ρ), iniţialele lui Hristos (XP = primele 2 litere ale numelui grec Hristos, in transcriptie latina devenind HR (lb.greaca: X = Chi = H, P = Rho = R). Acest semn a devenit o emblemă a luptatorilor crestini, în special în Imperiul de Rasarit.

Spre deosebire de Diocleţian, Constantin a fost primul imparat roman care s-a  convertit la creştinism. Impreuna cu Licinius, conducatorul Imperiului Roman de Rasarit, a dat Edictul de la Milano, prin care oferea libertate de cult crestinilor. A acordat pamanturi si privilegii speciale bisericii, s-a opus ereziilor (mai ales donatismului si arianismului) si a convocat Conciliul de la Niceea. Nu numai ca a marcat sfarsitul unei epoci a persecutiilor crestinilor, dar a ajutat Biserica creştină sa se dezvolte, l-a plasat pe Dumnezeul creştin deasupra rolului său ca împărat, ca Sol Invictus (Soarele de Neinvins).

Pentru a încuraja creştinismul, a abrogat legile lui Augustus asupra celibatului, a impus repausul duminical, a permis eliberarea sclavilor printr-o declaraţie în biserica,  a interzis separarea familiilor în timpul vânzări (găsind o dispoziţie in Codul de legi al lui Hammurabi), a permis bisericii sa primeasca donatii si a acordat pentru justiţiabili dreptul de a alege între instanţa civilă şi medierea de catre episcop.

Dupa infrangerea si executarea lui Lucinius, a devenit imparat unic al Imperiului Roman. A mutat capitala de la Roma pe locul unde se afla Bizantul si a numit-o Constantinopol. Sub patronajul sau, crestinismul a inceput sa se dezvolte ca religie universala. A fost sanctificat de Biserica Ortodoxa, ca şi mama sa, Elena. Prin promovarea creştinismului, a promovat stingerea cultului Mithra.

1711: Constantin Mavrocordat, domnitor al Țării Românești și al Moldovei (d. 1769)

1799: Frederick Catherwood, ilustrator si arhitect britanic.

Este cunoscut pentru ilustrarea descoperirii ruinelor civilizaţiei maya în timpul expediţiilor facute impreuna cu John Lloyd Stephens. Desi Catherwood nu a fost primul occidental care a explorat unele oraşe mayase, totusi a fost primul care a ilustrat cu precizie ceea ce au văzut predecesorii săi, în special Jean-Frédéric Waldeck care, uneori, avea o imaginaţie debordanta. Desenele sale au nu numai o mare valoare arheologică, pentru ca ca unele situri s-au deteriorat ulterior, dar şi artistica.

1807: Henry Wadsworth Longfellow, poet american (d. 1882)

Henry Wadsworth Longfellow, 27 febr. 1807 – 24 mar. 1882, cel mai popular poet american din secolul al XIX-lea, cunoscut pentru lucrări precum Cântecul lui Hiawatha, cea mai populară operă a sa (scrisă în metrii Kalevalei finice), 1855 și Plimbarea lui Paul Revere, 1863.

Longfellow s-a născut în Portland, Massachusetts (acum în Maine), SUA, a urmat școli private și Academia Portland. A absolvit Colegiul Bowdoin în 1825. La colegiu a fost atras în special de povestirile lui Sir Walter Scott și de Cartea de schițe a lui Washington Irving, iar versurile sale au apărut în revistele naționale. A tradus atât de fluent încât, la absolvire, i s-a oferit un post de profesor de limbi moderne, cu condiția să studieze mai întâi în Europa.

A călătorit pe continentul european unde a învățat franceza, spaniola și italiana, dar a refuzat un regim de bursier la vreo universitate. În 1829, s-a întors în Statele Unite pentru a fi profesor și bibliotecar la Bowdoin (1829-1835) și Harvard (1836-1854).

A scris și a editat manuale, a tradus poezie și proză și a scris eseuri despre literatura franceză, spaniolă și italiană, dar se simțea izolat. Când i s-a oferit un post de profesor la Harvard și o altă ocazie de a pleca în străinătate, a acceptat și a plecat în Germania în 1835. În această călătorie a vizitat Anglia, Suedia și Olanda. În 1835, întristat de moartea primei sale soții, cu care se căsătorise în 1831, s-a stabilit la Heidelberg, unde a trecut sub influența romantismului german.

În 1836 Longfellow s-a întors la Harvard și s-a stabilit în faimoasa Casă Craigie, care i-a fost oferită ulterior drept cadou de nuntă când s-a recăsătorit în 1843. Schițele sale de călătorie, Peste mări, 1835, nu au avut succes. În 1839 a publicat Vocile nopții, care conținea poeziile Imn închinat nopții, Psalmul vieții și Lumina stelelor și a cunoscut o popularitate imediată. În același an, Longfellow a publicat Hyperion, un roman romantic în care își idealizează călătoriile în Europa.

În 1842, lucrarea Balade și alte poezii, care conțineau poezii favorite precum Epava Hesperus și Fierarul satului, au devenit cunoscute în întreaga țară. Sentimentele antisclavagiste pe care le-a exprimat în Poeme despre sclavie în același an, nu aveau, însă,umanitatea și puterea denunțurilor lui John Greenleaf Whittier pe aceeași temă.

Longfellow stătea mai mult acasă când a scris poemul epic Evangeline, 1847, un poem narativ care a ajuns aproape în fiecare casă de literați din Statele Unite. Este o poveste mitică și sentimentală despre doi îndrăgostiți din Acadia, Evangeline şi Gabriel, care au fost despărțiți când soldații britanici i-au alungat pe acadieni (coloniști francezi) din ceea ce este acum Noua Scoție, în timpul călătoriei lor spre Luisiana şi care nu se vor regăsi decât după mulți ani, atunci când Gabriel era pe moarte).

Longfellow a prezidat programul de limbă modernă de la Harvard timp de 18 ani și apoi a părăsit postul de profesor în 1854. În 1855, folosind cele două cărți ale lui Henry Rowe Schoolcraft despre triburile indiene din America de Nord ca bază și metricele trohaice ale epopeii finlandeze Kalevala ca mediu, a creat Cântecul lui Hiawatha, 1855. Succesul său la public a fost imediat. Hiawatha este un indian Ojibwa care, după diferite fapte mitice, devine liderul poporului său și se căsătorește cu Minnehaha înainte de a pleca spre Insulele Binecuvântaților. Atât poemul, cât și metrul cântecului său au fost obiecte frecvente ale parodiei.

Lungul poem al lui Longfellow Pețitul lui Miles Standish, 1858, a fost un alt mare succes popular. Dar moartea celei de-a doua soții, în 1861, după ce rochia i-a luat foc accidental, l-a cufundat în melancolie. Din nevoia de alinare spirituală, a tradus Divina comedie de Dante, producând una dintre cele mai notabile traduceri din acea vreme, și a scris șase sonete despre Dante care se numără printre cele mai bune poezii ale sale.

Povestiri din hanul de la marginea drumului, modelat aproximativ după Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer și publicat în 1863, dezvăluie darul său narativ. Primul poem, Plimbarea lui Paul Revere, a devenit un favorit național. Scris într-un tetrametru anapestic menit să sugereze galopul unui cal, această baladă populară amintește de un erou al Revoluției Americane și faimoasa sa „plimbare la miezul nopții” pentru a-i avertiza pe americani despre iminentul raid britanic de la Concord, Massachusetts. Deși relatarea sa despre călătoria lui Revere este inexactă din punct de vedere istoric, poemul a creat o legendă americană.

Odată cu apariția lucrărilor Hiawatha, Pețitul lui Miles Standish și Povestiri din hanul de la marginea drumului, autorul a devenit cel mai iubit poet american al secolului XIX.

Longfellow a publicat în 1872 ceea ce intenționa să fie capodopera sa, Christus: un mister, o trilogie care tratează creștinismul de la începuturile sale. După această lucrare au urmat două poezii dramatice fragmentare, „Judas Maccabaeus” și „Michael Angelo”. Dar geniul său nu era dramatic, așa cum demonstrase mai devreme în Studentul spaniol, 1843. La mult după moartea sa din 1882, aceste lucrări neglijate au fost reconsiderate ulterior și s-a constatat că ele conțin unele dintre cele mai de efect scrieri ale sale.

În timpul vieții sale, Longfellow a fost iubit și admirat atât în țară, cât și în străinătate. În 1884 a fost onorat prin plasarea unui bust memorial în Colțul Poeților din Catedrala Westminster din Londra, primul american care a fost astfel recunoscut. Dulceața, blândețea, simplitatea și o viziune romantică umbrită de melancolie sunt trăsăturile caracteristice ale poeziei lui Longfellow. Deținea o mare abilitate metrică, dar nu a reușit să surprindă spiritul american ca marele său contemporan Walt Whitman, iar opera sa nu avea, în general, profunzime emoțională și putere de imaginație. Versurile sale sunt caracterizate de blândețe, simplitate și o viziune idealizată asupra lumii.

La câțiva ani după moartea lui Longfellow, a apărut o reacție violentă împotriva poeziilor sale, în timp ce criticii i-au respins sentimentele convenționale înalte și filonul blând al romantismului care l-au făcut atât de popular. Această dură evaluare critică, care a încercat să-l reducă la statutul de simplu versificator al căminului, a fost poate la fel de dezechilibrată ca adulația pe care a primit-o în timpul vieții sale. Unele dintre sonetele lui Longfellow și alte versuri sunt încă printre cele mai bune din poezia americană, iar Hiawatha, Epava Hesperus, Evangeline și Plimbarea lui Paul Revere au devenit părți inseparabile ale patrimoniului american. Imensa popularitate a lui Longfellow a contribuit la ridicarea statutului poeziei în țara sa și a jucat un rol important în aducerea tradițiilor culturale europene către publicul american.

Mai mult…

1840: Fiodor Șvedov, fizician rus (d. 1905)

1872: Alexandru Vaida-Voievod, politician român (d. 1950)

1899: Charles Herbert Best, fiziolog canadian, co-descoperitor al insulinei, impreuna cu  Frederick Banting, pe 11 februarie 1922

1903: Ion Irimescu, sculptor român, membru al Academiei Române (d. 2005)

1912: Lawrence Durrell, romancier, poet, eseist, dramaturg, peripatetician, și autor de cărți de călătorie britanic, de origine indiana. (d. 1990)

Se considera a fi doar un cosmopolit englez, intrucat si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in tarile mediteraneene, datorita functiilor sale diplomatice. Mare admirator al  romancierul american Henry Miller, autor al faimoaselor romane Tropicul Racului si Tropicul Capricornului.

Este celebru pentru tetralogia Cvartetul din Alexandria (compusa din romanele Justine, Balthazar, Mountolive si Clea), despre un grup de personaje exotice din Alexandria si Egipt. A scris si poezii, Orase, Campii si oameni si romane inspirate din intamplari locale Celula lui Prospero, Reflectii despre o Venus a marii, Lamai amare, care descriu insulele grecesti.

1913: Irvin Shaw, dramaturg, scenarist, romancier, autor de povestiri american (d. 1984)

Tinerii Lei, primul roman al lui Shaw, publicat în 1949, bazat pe experienţele sale în  timpul războiului, a avut foarte mare succes şi a fost adaptat pentru marele ecran în 1958

Alte romane: Om bogat, om sarac, Lucy Crown, Vocile unei zile de vara, Seara in Bizant.

1913: Paul Ricoeur, filosof francez (d. 2005)

Unul dintre cei mai importanți filozofi francezi contemporani. A fost profesor la mai multe universități din Franța (Strasbourg, Sorbona, Nanterre) și din America de Nord (Montreal, Yale, Chicago).

Situat în descendența fenomenologiei lui Edmund Husserl și a filosofiei lui Karl Jaspers, Paul Ricoeur s-a dedicat unei filozofii de tip academic, situându-se departe de modele ce au populat periodic peisajul gândirii franceze. Studiile sale abordeaza, din perspectiva hermeneuticii, deopotrivă limbajul, literatura, religia și fenomenele sociale.

Este, poate, gânditorul francez cel mai bine plasat pentru a realiza o confruntare mutual profitabilă și țintind la o sinteză superioară între gândirea continentală franceză și germană, de o parte, și filozofia analitică anglo-americană, de cealalta parte.

Există in opera sa și legaturi cu metoda psihanalitica a lui Sigmund Freud. Metoda psihanalitica este, pentru Ricoeur o metoda de interpretare si prin intermediul ei putem ajunge la descifrarea subiectului. Conceptia asupra rolului psihanalizei ca metoda de interpretare in demersul interpretativ al subiectului o gasim in special in lucrarea intitulata ” Despre interpretare- Eseu asupra lui Freud”.

Unicitatea operei filosofice a lui Paul Ricoeur constă în multitudinea de concepții asupra interpretării pe care le pune în discuție, le interpretează și critică, păstrând din fiecare câte ceva, interpretat însă într-un mod propriu. Un subiect important în întreaga sa operă îl constituie interpretarea subiectului.

1925: Marin Constantin, dirijor român

1927: Guy Mitchell, cantaret american foarte popular in anii ’50 ai secolului XX.

1928: Ariel Sharon, politician israelian

1930: Joanne Woodward, actriță, regizoare si producatoare de film americană

Atrasa de la o vârstă fragedă de teatru, a urmat cursuri la Actor’s Studio. A jucat in prima sa piesa pe Broadway, Picnic, alaturi de Paul Newman care a devenit sotul ei. În 1955, a fost distribuita in primul sau rol in filmul Count three and pray. Pentru rolul din filmul care a marcat acea epoca, The Three Faces Of Eve (Cele trei fete ale Evei) a obtinut Oscarul pentru cea mai buna actrita.

1932: Elisabeth Taylor, actriță americana de origine britanică

Nascuta Rosemond Taylor Elizabeth, la Londra. În 1956, Elizabeth Taylor a avut o aparitie care a facut-o remarcata in filmul Giant, cu James Dean. În 1963, a jucat rolul principal în filmul Cleopatra. Pe 15 martie 1964, s-a casatorit cu actorul Richard Burton, în Montreal, aceasta fiind a cincea casatorie pentru ea si a doua pentru Burton. Au divorţat pe 31 iulie 1973. In 1966, a interpretat rolul Marthei in filmul Cui i-e frică de Virginia Woolf? In 1961, va primi Oscarul pentru cea mai buna actrita pentru rolul din filmul Butterfield 8, iar in anul 1967, pentru rolul din Cui i-e frică de Virginia Woolf? În 1994, va juca in ultimul sau film, The Flintstones.

1935: Mirella Freni, soprană italiană

1945: Daniel Olbrychski, actor polonez

1957: Adrian Smith, muzician englez (Iron Maiden)

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.