Aniversari 27 ianuarie
1756: Wolfgang Amadeus Mozart, compozitor austriac (d. 1791)
Pentru mulţi iubitori ai muzicii, este considerat cel mai mare compozitor din istoria muzicii occidentale. Nascut la Salzburg, Austria, Wolfgang Amadeus Mozart a demonstrat foarte devreme talente excepţionale. Alaturi de Haydn si Beethoven, a fost un reprezentant proeminent al scolii clasice vieneze. A exploatat toate genurile muzicale ale epocii sale si a excelat in fiecare dintre ele.
Avea o ureche muzicala perfecta şi o memorie prodigioasă care i-a permis să transcrie piese complete după ce le asculta doar o singură dată! La varsta de 7 ani, a început impreuna cu tatăl său, Leopold şi sora lui, Maria Anna, un turneu la marile curti europene, unde au fost prezentati regilor şi reginelor Europei.
Ca tanar adult, Mozart s-a mutat la Viena împreună cu soţia sa, Constance, unde au dus o existenta precara. Mozart a compus la Viena, cele mai valoroase opere ale sale: simfonii, concerte, şi în special opere celebre, precum Flautul fermecat.
Wolfgang Amadeus Mozart, 27 ian. 1756 – 5 dec. 1791, compozitor austriac, unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și Germania a fost cunoscut ca „Anul muzical Mozart”.
O figură centrală a școlii clasice vieneze, Mozart este adesea considerat cel mai mare geniu muzical din toate timpurile. Producția sa – mai ales din perspectiva scurtei sale vieți – a fost enormă, incluzând 16 opere, 41 de simfonii, 27 de concerte pentru pian și 5 de vioară, 25 de cvartete de coarde, 19 mise și alte lucrări populare în timpul său în diferite orașe din Europa. Poate că cea mai mare realizare a sa este caracterizarea personajelor sale de operă.
Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756, la Salzburg, Austria, fiul lui Leopold Mozart, compozitor al arhiepiscopului și un cunoscut violonist și autor al unui celebru tratat teoretic. Din 1762 i-a luat pe tânărul Mozart și pe sora sa mai mare, Maria Anna (numită Nannerl) în turnee în toată Europa în care au concertat ca pianiști și claveciniști – atât separat, cât și împreună. Au susținut concerte publice, au interpretat la diferitele curți și s-au întâlnit cu cei mai importanți muzicieni ai zilei.
Copilul minune a cântat și ca violonist și organist și a primit numeroase comenzi. Primele sale lucrări publicate au fost patru sonate pentru vioară, pe care le-a compus la Paris în 1764. La Londra a intrat sub influența lui Johann Christian Bach. În 1768 tânărul Mozart a devenit concertist onorific pentru arhiepiscop.
La primul turneu italian, din 1769 până în 1771, Mozart a studiat contrapunctul cu Giovanni Battista Martini, iar în 1773 a intrat sub influența muzicii lui Franz Joseph Haydn la Viena. Un nou arhiepiscop fusese numit în 1772, încheind ceea ce fusese o relație cordială între angajator și angajat. Până în 1777 situația devenise atât de încordată încât tânărul compozitor a cerut să fie eliberat de îndatoririle sale, iar arhiepiscopul i-a acordat permisiunea cu părere de rău.
Mozart a plecat cu mama sa în 1777 la München și Mannheim, Germania, și la Paris, unde aceasta a murit. În această călătorie a produs șapte sonate pentru vioară, șapte sonate pentru pian, un balet și trei lucrări simfonice, inclusiv Simfonia Parisului. Revenit la Salzburg în 1779, Mozart a compus Misa încoronării, „Missa Solemnis”, două simfonii, Serenada cornului poștal și opera seria „Idomeneo”, prima sa operă de maturitate.
Când a venit ruptura finală între Mozart și arhiepiscop în 1781, muzicianul căutase o poziție de ceva timp, dar fără succes. Abia în 1787 împăratul Iosif al II-lea l-a angajat în cele din urmă în calitate de compozitor de muzică de cameră – și la un salariu mult redus față de cel al predecesorului său, Christoph Willibald Gluck. Situația financiară a lui Mozart a devenit din ce în ce mai gravă și a fost nevoit să suporte datorii din ce în ce mai mari care l-au urmărit până la moarte.
Între timp, opera sa Răpirea din serai a avut un mare succes în 1782. În același an, pe 4 august 1782 s-a căsătorit cu Constanze Weber, fiica unor prieteni și verișoara compozitorului german Carl Maria von Weber. Mozart a compus pentru Constanze marea Misa în do minor, K. 427, iar ea a fost solistă soprano la premiera sa.
În 1785 a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care – până atunci foarte reticent – constată cu satisfacție reușita fiului său. A fost încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: “Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut”. La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif al II-lea – prezent în sală – s-a ridicat în picioare agitându-și pălăria și strigând “Bravo Mozart!”.
În această perioadă Mozart a compus într-un ritm neobișnuit, lucrând cu obstinație la cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Pierre Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.
În ultimii zece ani ai vieții, Mozart a produs majoritatea concertelor sale pentru pian; cele patru concerte pentru corn; simfoniile Haffner, Praga, Linz și Jupiter; cele șase cvartete de coarde dedicate lui Haydn; cinci cvintete de coarde; și operele majore, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi Fan Tutte, La Clemenza di Tito și Flautul fermecat.
Mozart nu a reușit să-și finalizeze ultima lucrare, Requiem, din cauza bolii. A murit la Viena pe 5 decembrie 1791.
1775: Friedrich von Schelling, filozof german (d. 1854)
In prima perioadă a activității sale a fost unul din reprezentanții de seamă ai idealismului german, mai târziu tot mai mult influențat de romantismul în plină dezvoltare. Pentru sistemul său de gândire a elaborat conceptul de filozofie a identității.
Gândirea filozofică a lui Scheling a cunoscut un îndelungat proces de dezvoltare. Pornind de la operele lui Immanuel Kant și Johann Gottlieb Fichte precum și de la filozofia lui Baruch Spinoza, în primele sale opere este caracteristică punerea pe același plan a obiectului și subiectului. Acest punct de vedere stă la baza concepției sale asupra filozofiei identității, concepție impregnată de panteism, în care Dumnezeu se confundă cu forțele și legile universului.
În perioada următoare a creației sale filozofice, Schelling se distanțează de panteism și elaborează un sistem pe care îl denumește filozofie pozitivă. Prin aceasta definește existența omului ca o formă de prezență a conștiinței de sine în absolut, esența umană, dimpotrivă, ca activitate creativă liberă.
1805: Samuel Palmer, peisagist, acvafortist şi gravor romantic englez
A facut parte din grupul The Ancients (sau Shoreham Ancients), un grup de admiratori ai artei arhaice si ai lucrarilor lui William Blake.
Acvafortist: gravor in acvaforte (din italiană acquaforte = apă tare); acvaforte: procedeu de reproducere a unui desen după un clișeu gravat cu acid azotic pe o placă de cupru, fier sau de zinc. Astazi, acidul azotic este inlocuit cu clorura ferica, mai putin toxica.
1829: Isaac Roberts, inginer, om de afaceri englez, astronom amator, pionier in domeniul astrofotografiei nebuloaselor (d. 1904)
A fost membru al Liverpool Astronomical Society din Anglia, membru al Royal Geological Society. A fost distins cu Medalia de Aur a Societatii Astronomice Regale in 1895.
Majoritatea considera ca fiind magnum opus-ul lui Roberts o fotografie care arată structura Marii Nebuloase din Andromeda (acum cunoscuta sub numele de Galaxia Andromeda) realizata pe 29 decembrie 1888. Fotografia, realizata cu o expunere indelungata, a dezvăluit că nebuloasa avea o structura spirală, ceea ce a parut destul de surprinzator la acea vreme. Fotografii ca aceasta au schimbat astronomia prin dezvaluirea adevaratei forme a unei nebuloase, ajutand la dezvoltarea teoriilor asupra galaxiilor.
1832: Lewis Carroll (Charles Lutwidge Dodgson), logician, matematician, scriitor, cleric (diacon) și fotograf englez, conferentiar la Universitatea Oxford. (d. 1898)
Într-o epocă victoriană în care erau la modă povestirile sentimentale, a creat o literatură pentru copii marcată de fantezie, umor absurd și satiră.
Romanul Alice in Tara Minunilor (Alice’s Adventures in Wonerland) are la baza povestirile pe care le spunea pentru a-si amuza tinerele prietene, in special pe Alice Liddell. Continuarea lui, Alice in Tara Oglinzii (Through the Looking Glass) nareaza urmatoarele aventuri ale eroinei. Ambele carti sunt strabatute de un umor straniu, contin glume sofisticate sau ghicitori.
O alta lucrare a sa este poemul fara sens Vanatoarea unui snark (The Hunting of the Snark).
1841: Arkhip Kuindzhi, pictor peisagist rus de origine greco-pontica
S-a născut într-o familie săracă, tatăl său fiind un modest cizmar greco-pontic. A invatat putin sa scrie si sa citeasca (în greacă) si ii placea sa deseneze înca din copilărie. A lucrat ca retusor de fotografii la un fotograf din Mariupol, apoi a lucrat in Odessa şi Sankt Petersburg. In 1868, la o expozitie a Academiei, i s-a acceptat un tablou Casa tatarilor din Crimeea. In 1872, a devenit, in mod oficial, pictor, odata cu tabloul Despartire autumnala şi a primit o medalie de bronz la Expozitia Mondiala de la Londra. In 1874 a participat la expoziţia Pictorilor Ambulanti (Itineranti) unde a devenit membru cu drepturi depline în 1877.
Ambulantii sau Itinerantii este termenul atribuit miscarii realiste aparute în Rusia în 1863 şi a existat până în 1890, ca o reactie impotriva educatiei, subiectelor si metodelor Academiei Imperiale de Arte Frumoase din Sankt Petersburg.
Expozitiile itinerante în marile oraşe din Rusia au avut, de asemenea, un scop pedagogic şi dorinţa de a face arta mai accesibila pentru un public mai larg. Pictorii ambulanti practicau, în primul rând, un gen de pictura cu caracter social si istoric: portretul, peisajul rusesc si putine naturi moarte. Contemporani cu Herzen Cernîşevski, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi, ambulantii se interesau de starea poporului rus şi puneau in evidenţa inegalităţile flagrante ale epocii. Cei mai radicali dintre ei au dezvoltat ceea ce a fost apoi cunoscut sub numele de realism critic.
Două tablouri expuse în 1878, Pădure şi O seara în Mica Rusie, au stârnit discuţii aprinse.
A continuat sa expuna, avand din ce in ce mai mult succes, incepand cu anul 1880, dar din 1882, va refuza orice expozitie publica.
A devenit profesor al Academiei de Arte Frumoase din Sankt-Petersburg intre 1894 – 1897 şi a primit premii importante si sume de bani confortabile.
1841: Alexandru Candiano-Popescu, avocat și ziarist, general al Armatei Române, a fost unul dintre cei care au contribuit la cucerirea Independenței de Stat, în timpul războiului din 1877 (d. 1901 )
1850: Louis-Philippe Hébert, sculptor canadian
1851: Rafael Obligado, poet argentinian (d. 1920)
1859: Wilhelm al II-lea, împărat al Germaniei, rege al Prusiei (d. 1941)
Wilhelm al II-lea provine din familia Hohenzollern, tatăl lui fiind Friedrich al III-lea, iar mama lui, împărăteasa Victoria Adelaide Mary Louisa.
Wilhelm al II-lea a fost ultimul împărat german şi ultimul rege al Prusiei din1888 până în 1918. A devenit împărat în iunie 1888, după domnia foarte scurtă a tatălui său, Frederic al III-lea al Germaniei. În ciuda comportamentului său plin de contradictii in politica interna si externa, este dificil de afirmat ca a provocat – cel puţin el singur – Primul Război Mondial, deşi nu a făcut mare lucru pentru a-l evita.
În timpul războiului, a fost comandantul suprem al armatei, dar a pierdut în curând adevarata autoritate şi popularitatea sa a fost diminuata. După înfrângerea Germaniei, abdicarea sa si intemeiera republicii, s-a refugiat în Doorn, Olanda (protejat de regina, Wilhelm al II-lea nu va fi expulzat pentru a fi judecat, în conformitate cu dorinţele aliaţilor).
1861: Mareșal Constantin Prezan, membru de onoare al Academiei Române (d. 1943)
1891: Ilya Ehrenburg, scriitor și publicist rus (d. 1967)
1892: Theofil Simenschy, filolog, eseist, traducător
1902: Ilie G. Murgulescu chimist român, președinte al Academiei Române (1963 – 1966) (d. 1991)
1922: Giovanni Verga, scriitor italian (n. 1840)
Pasionat de jurnalism și literatură, în 1861-1862 a publicat un roman istoric, Carbonarii muntelui, și, în 1863, un al doilea roman, Pe lagune, a făcut excursii la Florența în 1865 și apoi în 1869, în 1871, unde a frecventat cercul lui Francesco Dall’Ongaro și cercurile în care era susținut „romantismul social”.
După O păcătoasă (1866), care povestește dragostea unui student și a unei contese, Povestea unei pitulice (1870), jurnalul epistolar al unei tinere siciliene îzolată împotriva voinței ei într-o mănăstire, a avut un succes moderat.
Verga s-a stabilit la Milano în 1872, unde s-a împrietenit cu Luigi Capuana și unde a scris Eva (1873), Tigresa regală (1875) și Eros (1875). Nedda, în care eroina este o țărancă siciliană care trăiește din culesul măslinelor, datează din 1874 și marchează aderarea lui Verga la verism.
Dar, din 1878, Verga a schițat proiectul unui vast ciclu de romane, Învinșii, din care va scrie doar primele două volume, al treilea rămânând neterminat sub titlul de Ducesă de Leyra, iar al patrulea și al cincilea urmând să fie intitulate Onorabilul Scipioni și Omul de lux.
Primul roman, Familia Malavoglia, publicat în 1881, povestește tragedia corală a unei familii arhaice de pescari loviți de atâtea nenorociri încât depun eforturi pentru a scăpa de suferința lor strămoșească.
Al doilea, Maestrul Don Gesualdo, publicat în 1889, este drama unui fost muncitor care crede că își încununează ascensiunea socială aliindu-se cu o familie de nobili în ruină: cu averea risipită, moare într-o mansardă a palatului fiicei sale. Originalitatea acestui roman, a cărui intrigă şi personajul central îl evocă pe Moș Goriot al lui Balzac, se datorează în esenţă dimensiunii sale „siciliene”, atât din punct de vedere stilistic, cât şi antropologic: pe de o parte, prin perfecţionarea tehnicii subtile de contaminare care, în Malavoglia, implica vocea naratoare (amestecată cu proverbe și trucuri dialectale) în corul dureros al umiliților; pe de altă parte, prin punerea în scenă a unei concepţii arhaice a contractelor sociale.
Totuși, în nuvelele lui Verga (Primăvara și alte povestiri) se afirmă, nu fără încercări și erori, o adevărată estetică veristă, unde reprezentarea unui fragment de realitate socială îngust circumscrisă eludează orice „înscenare” ( scrisoare către Capuana, februarie 1881), precum și orice perspectivă a „mântuirii” (Nino Borsellino).
De aici și sentimentul tragic de fatalitate care apasă pe personajele „primitive” cele mai defavorizate (Lupoaica, Rosso Malpelo, ciobanul Jeli) din nuvelele din Viața câmpiilor, în timp ce o amară ironie străbate Nuvele sătești (1883), contemporane cu redactarea Meșterului Don Gesualdo.
Verga este și autorul mai multor volume „milaneze” (spre deosebire de precedentele, aflate în întregime în Sicilia), de un populism mai convențional: Pe străzi (1883); Vagabondaj (1887); Amintirile căpitanului Arce (1891); Don Candeloro și trupa lui (1894).
Datorită atât interpretării Eleonorei Duse, în rolul Santuzza, cât și regiei lui Giuseppe Giacosa, succesul adaptării teatrale (1884) al Cavaleriei rusticane și a altor nuvele l-a încurajat pe Verga să reînnoiască experiența cu La închisoare (1885), Lupoaica (1896), Vânătoare de lupi (1901), Vânătoare de vulpi (1901), Mina de sulf (1903), oscilând între comedia moravurilor burgheze și „bozzetto”-ul verist; lucrări de succes inegal, în ciuda reevaluărilor recente încercate de Franco Zeffirelli (punerea în scenă a Lupoaicei, cu Anna Magnani) și a criticii marxiste, datorită interesului reînnoit pentru Milano al nostru (El nost Milan), 1893, de Carlo Bertolazzi
1922: Nicolaie Pascu, sculptor român
1924: Rauf Denktaș, președintele autoproclamat al Republicii Turce a Ciprului de Nord, recunoscută pe plan internațional doar de Turcia
1925: Liviu Ionesi, geolog român, membru al Academiei Române
1926: Ingrid Thulin, actriță suedeză
1935: Vasile Grigore, pictor român
1936: Florin Piersic, actor român de teatru și film
1936: Samuel Ting, fizician american
1939: Sergiu Hanganu, arhitect român, membru de onoare al Academiei Române
1942: Alexandru Mironov, scriitor și politician român
1948: Valeri Brainin, poet, muzicolog, pedagog de muzică, compozitor rus-german