Comemorari 27 iulie
1841: Mihail Lermontov, poet, prozator și dramaturg rus (n. 1814)
Mihail Iurievici Lermontov, 3 oct. 1814 (15 oct. 1814 în calendarul gregorian) – 15 iul. 1841 (în calendarul gregorian), născut în Moscova, poet, pictor, romancier și dramaturg rus, numit adesea „poetul caucazian”.
În copilărie, actele sale de bravură alternau cu farsele de școlar. Impresiile celor care l-au cunoscut sunt la fel de contrastante. Un erou al timpului nostru și Demonul, eroii celor două capodopere ale sale, sunt, fără îndoială, cei care dezvăluie cel mai bine cine a fost Lermontov: un „copil al secolului”, pe cât de profund romantic, pe atât de rus.
Lermontov s-a născut la Moscova într-o familie nobilă din gubernia Tula, mândrindu-se cu originea sa scoțiană (Lermont, Learmount sau Learmonths). Și-a pierdut mama când avea doar trei ani, iar tatăl, la șaptesprezece ani. Bunica sa, Elisabeta Alexeievna Arseniev (1773-1845), născută Stolipin a fost cea care l-a crescut, ținându-l departe de tatăl său, sub amenințarea de a-l dezmoșteni. Copilăria și-a petrecut-o în satul Tarkani (gubernia Penza).
Lermontov s-a mutat la Moscova în 1827, unde bunica lui l-a crescut după regulile marii aristocrații ruse. Atmosfera în care a crescut adolescentul diferă puţin de cea în care crescuse Alexandru Puşkin cu cincisprezece ani mai devreme. Lermontov a frecventat pensiunea numită Institutul Nobiliar din Moscova (instituție de învățământ secundar din vremea Imperiului Rus deschisă fiilor nobilimii cu scopul de a-i pregăti pentru intrarea la universitate), precum, înaintea lui, Alexandru Griboedov, până când fiind considerată prea liberală, a fost închisă de autorități în 1849.
S-a înscris la Universitatea din Moscova, frecventând-o între 1831 și 1832. Studiile sale s-au încheiat brusc, poate din cauza anumitor acte de insubordonare față de un profesor autoritar.
În 1832, bunica lui s-a mutat la Sankt Petersburg, unde Lermontov a urmat-o și s-a înscris la școala de cadeți pe care a părăsit-o ca stegar al regimentului de husari ai Gărzii.
În această perioadă a vieții a compus primele poezii inspirate de Pușkin și Byron. Cu toate acestea, stilul poetic al lui Lermontov avea să se elibereze în curând. Acest lucru se reflectă în special printr-o schimbare de teme, ca în Vălul, unde este evocată fericirea dobândită în luptă. Lermontov începe și un roman, Vadim (1832-34), în care ia atitudine pentru țăranii asupriți și se ocupă de insurecția lui Pugaciov. Dar acești ani au fost, mai presus de toate, anii marilor lecturi: Pușkin, maestrul incontestabil al literaturii ruse, dar și Friedrich von Schiller, Byron și Victor Hugo.
Lermontov era puternic marcat și de atmosfera înăbușitoare care domnea în Imperiul Rus de la insurecția decabristă (din decembrie) 1825: țara era paralizată politic, social și moral, iar nobilimea era condamnată la o viaţă frivolă şi inactivă. Gândurile și sentimentele lui Lermontov sunt o reflectare perfectă a celor ale studenților vremii sale: indignarea împotriva iobăgiei, ura față de despotism și aspirația pasionată spre libertate.
Tânăr ofițer de husari instalat la Țarskoe Selo, Lermontov a dus o viață mondenă datorită banilor plătiți de bunica lui. Ea l-a inspirat să scrie o dramă în versuri, Mascarada sau Balul Mascat (1835-1836), apoi un roman, rămas neterminat, Prințesa Ligovskaia, în care apărea deja Peceorin, eroul capodoperei sale în proză, Un erou al timpurilor noastre.
Un moment de cotitură intervine în viața lui Lermontov când își exprimă, în 1837, suferința față de anunțul morții tragice a lui Pușkin, într-o poezie înflăcărată adresată țarului Nicolae I. În poezia Moartea poetului, Lermontov îi denunță pe curtenii care au provocat duelul în care Pușkin și-a pierdut viața. Aceste versuri proclamau că, dacă Rusia nu îi pedepsește pe vinovați, nu i se va da un al doilea poet… Moartea poetului i-a adus lui Lermontov faima imediată, precum și simpatia numeroșilor prieteni ai lui Pușkin, precum poetul Vasili Jukovski sau Alexandra Smirnov, doamna de onoare a împărătesei.
Nicolae I, însă, a găsit mai multă impertinență decât inspirație în această scrisoare, fapt pentru care Lermontov a fost trimis imediat în Caucaz ca ofițer al dragonilor. Petrecuse deja ceva timp în copilărie în această regiune, al cărei peisaj montan și locuitori îl încântau. Capodopera sa poetică, Demonul a luat contur în timpul acestui exil. De asemenea, a scris Cântecul țarului Ivan Vasilievici și al îndrăznețului negustor de Kalașnikov, precum și Boier Orșa, inspirat din poveștile tradiționale rusești. În cele din urmă, a început marele său roman în proză, Un erou al timpului nostru.
Datorită intervenției bunicii sale, Lermontov reușește să se întoarcă la Sankt-Petersburg după șase luni de exil. În 1838 și 1839, și-a savurat gloria literară acolo, în timp ce scria Meditație care descria opresiunea întregii sale generații. Încă o dată, a atacat „înalta societate mondenă”, în Anul Nou 1840.
După un duel împotriva lui Ernest de Barante, fiul ambasadorului francez, este trimis înapoi în Caucaz, unde luptă cu vitejie. Lermontov terminase între timp Un erou al timpurilor noastre. Romanul, publicat în primăvara anului 1840, a avut un succes imediat. Scriitorul înfățișează în acest roman tragedia tineretului timpului său: liberal și instruit, nemulțumit de stagnarea societății, conștient de imposibilitatea oricărei revolte și considerând viața ca fiind zadarnică. Această lucrare romantică, primul roman psihologic rus, face ca Lermontov să fie considerat în Rusia drept unul dintre fondatorii realismului.
În 1841, Lermontov a obținut din nou un concediu de două luni la Petersburg, înainte de a se întoarce în Caucaz, unde și-a găsit curând sfârșitul, în timpul unui duel, la vârsta de 26 de ani. Nikolai Martinov a fost ofițerul armatei ruse care l-a împușcat mortal pe poetul Mihail Lermontov într-un duel pe marginea unei stânci din vecinătatea orașului Piatigorsk, în Caucaz, pe 27 iulie 1841, în ciuda faptului că Lermontov îi adusese la cunoștință faptul că avea de gând să tragă în aer. Se pare că dueliștii s-au așezat pe marginea unei prăpăstii, astfel încât cea mai mică rănire s-a soldat cu o cădere fatală, ca în lupta descrisă în Un erou al timpurilor noastre. Ca și în cazul lui Pușkin, împrejurările morții lui Lermontov sunt neclare, ceea ce a dat naștere la diferite teorii, inclusiv cea a asasinatului. Lermontov a fost înmormântat în satul Tarkani, unde și-a petrecut copilăria.
1101: Conrad al II-lea al Italiei (n. 1074)
1675: Henri de la Tour d’Auvergne, Viconte de Turenne, mareșal al Franței (n. 1611)
1759: Pierre Louis Maupertuis, matematician francez (n. 1698)
1844: John Dalton, fizician și chimist englez (n. 1766)
1917: Emil Theodor Kocher, chirurg elvețian, laureat al Premiului Nobel (n. 1841)
1924: Ferruccio Busoni, compozitor, pianist, teoretician și pedagog italian (n. 1866)
1932: Arhiducesa Gisela a Austriei, fiică a împăratului Franz Joseph al Austriei (n. 1856)
1946: Gertrude Stein, scriitoare americană (n. 1874)
Cea mai mică dintr-o familie cu șapte copii, Gertrude Stein s-a născut la Allegheny, Pennsylvania. Tatăl ei, un om de afaceri neobosit și adesea ocolit de șansă, s-a mutat cu familia la Viena pe când Gertrude avea numai un an. Apoi au locuit o vreme la Paris, s-au întors la Baltimore și în cele din urmă s-au stabilit la Oakland, California, unde investițiile tatălui său în proprietăți funciare și pe piața bursieră au asigurat familiei o existență îndestulată.
Crescută mai mult de guvernante și meditatori, Gertrude a fost neglijată din punct de vedere emoțional de ambii părinți, stabilind o primă legătură afectivă cu fratele său mai mare, Leo, pe care l-a urmat la Harvard și la Johns Hopkins, înscrisă la Anexa Harvard, care mai târziu avea să se numeasca Colegiul Radcliffe.
Gertrude a fost o studentă aparte, talentată, dar flegmatică. Sub îndrumarea filozofului William James, Gertrude și-a propus să devină medic și psiholog, dar a eșuat la examene după primii doi ani de studiu, astfel că s-a decis să-l urmeze pe fratele său la Londra și apoi la Paris.
Gertrude Stein nu avea nimic convențional, nici în privința înfățișării, nici a genului, dar semnele invertirii ei erau ascunse. La Paris, Leo intenționase să devină artist plastic, dar avea mai mult talent de colecționar. Gertrude l-a urmat din nou pe fratele său; și-au cultivat împreuna entuziasmul pentru Paul Cezanne, Henri Matisse, Pablo Picasso și s-au stabilit în apartamentul din rue de Fleurus, nr. 27, unul dintre cele mai faimoase saloane ale vremii, kilometrul zero al exploziei moderniste.
Scrierile lui Gertrude intenționau să fie o replică la arta marilor pictori moderni. Prima ei lucrare publicată, Trei vieți (1909), urmărește firul vieții a trei muncitoare americane în care predomină detalii banale, secvența lineară și punctele culminante sunt eliminate, iar tonul și textura se încadrează într-un șablon de repetări care sugerează importanța fiecărui element, ca într-un tablou de Cezanne.
Abordarea ei revoluționară n-a stârnit interesul cititorilor, dar a fost apreciată de numeroși admiratori. Dintre aceștia s-a detașat Alice B. Toklas, o californiană care a venit la Paris în 1908 ca s-o cunoască pe Gertrude și a devenit secretara, menajera și partenera ei pentru următorii treizeci și nouă de ani, până la moartea lui Gertrude.
În 1911, Gertrude Stein a terminat monumentala lucrare Cum devii american și volumul de poezie “cubistă” Nasturi moi, publicat în 1914.
În timpul războiului, Gertrude și Alice au părăsit Parisul și s-au dus în Spania, dar în 1916 s-au întors, când Gertrude a învățat să șofeze și s-a înscris ca voluntară în Fondul american pentru răniții francezi, făcând transporturi cu camionul.
După război, apartamentul lui Gertrude Stein a devenit principala escală a expatriaților americani, printre care Ernest Hemingway și F. Scott Fitzgerald. Gertrude Stein l-a încurajat pe Hemingway să renunțe la poezie în favoarea prozei și să abandoneze ziaristica pentru a se dedica literaturii.
Hemingway a recunoscut că a învățat de la ea ritmul prozei și valoarea repetiției, folosind afirmația ei faimoasă: “Sunteți cu toții o generație pierdută” ca motto pentru Și soarele răsare.
Impactul exercitat de Gertrude Stein în toată perioada postbelică derivă din reputația ei de Sibila din Montparnasse și mai puțin din creația ei literară, care nu s-a bucurat de prea mult succes la public.
Cea mai cunoscută, mai accesibilă lucrare a ei, Autobiografia lui Alice B. Toklas (1933), a devenit un bestseller și a confirmat reputația lui Gertrude Stein care profera modernismul. Popularitatea cărții a avut drept rezultat încheierea unui contract de editare periodică a lucrărilor ei și un turneu triumfal de prelegeri prin America, ce a inclus și un ceai la Casa Albă cu Eleanor Roosevelt.
Gertrude Stein și Alice Toklas au rămas în Franța în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, fiind relativ puțin afectate de regimul de ocupație. Gertrude Stein a devenit un fel de apărător al guvernului de la Vichy, și eul ei impozant a transpus multe dintre ororile războiului în probleme personale.
După raăboi, cele două femei s-au stabilit la Paris, unde au găsit valoroasa colecție de artă a lui Gertrude aproape intactă. În aceeași perioadă, Gertrude Stein a vizitat bazele armatei americane din Germania ocupată și a ținut prelegeri la Bruxelles. În 1946 s-a stins din viață în urma unei operații pentru o boală incurabilă.
În pofida reclamei pe care și-a făcut-o și a proclamării propriului geniu (pretindea că au existat numai “trei evrei autentici – Hristos, Spinoza si Gertrude Stein”), importanța ei constă în faptul că a acceptat toate implicațiile modernismului până la extrema lui logică. Dacă modelele literare ale trecutului și-au pierdut capacitatea lor semantică, artistul modern trebuie să refacă limbajul, să se debaraseze de practicile trecutului și să-l transforme în ceva îndrazneț și nou.
Așa cum a observat Harold Bloom, “cel mai mare maestru al retoricii disociative din literatura modernă este Gertrude Stein”. Prin retorica disociativă, Bloom înțelege “defalcarea modelelor preconcepute în răspunsurile noastre, pentru a ne pregăti în vederea unui discurs vizând toate posibilitățile transcendenței”.
Pentru a atinge desăvârșirea pe care și-o propunea arta sa, Gertrude Stein a lucrat la nivelul atomic al limbajului și al gramaticii ca atare, configurând noi posibilități ale sensului, cu limbajul despuiat de referințele lui în sunet și ritm pur, în timp ce portretele ei explorează misterul ultim al identității.
Lui Gertrude Stein i se atribuie meritul de a fi inventat “cubismul literar”, iar realizarile ei sunt departe de a se limita doar la conducerea unei mișcări literare. Geniul ei consistă în reconceptualizarea limbii și a literaturii însăși, idee care continuă să domine constiința modernă.
1962: Ion Țuculescu, pictor român (n. 1910)
1962: Richard Aldington, scriitor englez (n. 1892)
1966: Ion Mușlea, etnolog român (n. 1899)
1970: Antonio de Oliveira Salazar, politician portughez (n. 1889)
1999: Aleksandr Danilovici Aleksandrov, matematician rus (n. 1912)
2019: Robert Schrieffer, fizician american, laureat Nobel (n. 1931)
2020: Camil Marinescu, dirijor român (n. 1964)