Aniversari 27 iulie
1835: Giosuè Carducci, poet, prozator și eseist italian, laureat al Premiului Nobel (d. 1907)
Giosuè Carducci, 27 iul. 1835 -16 febr. 1907, poet italian, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1906 și unul dintre cele mai influente figuri literare ale epocii sale.
S-a născut în Val di Castello, lângă Lucca, Toscana, Italia. Fiul unui medic de țară republican, Carducci și-a petrecut copilăria în regiunea sălbatică a Maremmei din sudul Toscanei. A studiat la Universitatea din Pisa și în 1860 a devenit profesor de literatură italiană la Bologna, unde a ținut prelegeri timp de peste 40 de ani. A fost numit senator pe viață în 1890 și a fost venerat de italieni ca poet național.
În tinerețe, Carducci a fost centrul unui grup de tineri hotărâți să răstoarne romantismul dominant și să revină la modelele clasice. Giuseppe Parini, Vincenzo Monti și Ugo Foscolo au fost maeștrii săi, iar influența lor este evidentă în primele sale cărți de poezii (Rime, 1857; mai târziu colectate în Juvenilia, 1880 și Levia gravia (1868; „Poezii ușoare și serioase”) .
A dovedit atât marea sa forță de poet, cât și puterea sentimentului său republican, anticlerical, în imnul său Către Satana, „Inno a Satana” (1863), și în Giambi ed epodi (1867–69; „Iambi și epode”) , inspirat în principal de politica contemporană. Limbajul său impulsiv, amar reflectă caracterul viril, rebel al poetului.
Rime nuove (1887; Rime noi) și Odi barbare (1877; Ode barbare) conțin cele mai bune poezii ale lui Carducci: evocările peisajului Maremmei și amintirile copilăriei; lamentațiile pentru pierderea singurului său fiu; reprezentarea marilor evenimente istorice; și încercările ambițioase de a aminti gloria istoriei romane și fericirea păgână a civilizației clasice.
Entuziasmul lui Carducci pentru clasic în artă l-a determinat să adapteze prosodia latină la versurile italiene, iar Ode barbare sunt scrise într-o metrică ce îi imită pe Horațiu și Virgiliu. Cercetările sale în literatura italiană au fost însuflețite de imaginația și stilul său poetic, iar cele mai bune lucrări de proză egalează poezia sa.
1452: Ludovico Sforza, duce al Milano (d. 1508)
1667: Johann Bernoulli, matematician elvețian (d. 1748)
1734: Sophie-Philippine a Franței, Ducesă de Louvois (d. 1782)
1773: Prințesa Luisa a celor Două Sicilii, Mare Ducesă de Toscana (d. 1802)
1824: Alexandre Dumas-fiul, scriitor francez (d. 1895)
Alexandre Dumas-fiul, 27 iul. 1824 – 27 nov. 1895, dramaturg și romancier francez, unul dintre fondatorii „piesei cu problematică (socială)” sau “piesei cu teză“ (vezi romanul cu teză) – adică a dramei realiste a clasei mijlocii, tratând unele tare contemporane și oferind sugestii pentru remedierea acestora. A fost fiul dramaturgului și romancierului Alexandre Dumas-tatăl.
Dumas-fiul poseda într-o mare măsură fecunditatea literară a tatălui său, dar operele celor doi scriitori cu greu ar putea fi mai diferite.
Primul său succes a fost un roman, Dama cu camelii (La Dame aux camélias), 1848, dar și-a găsit vocația atunci când a adaptat povestea într-o piesă de teatru, cunoscută sub titlul Camille, reprezentată pentru prima dată în 1852. Această piesă i-a inspirat lui Giuseppe Verdi opera La Traviata, reprezentată în 1853.
Deși Dumas-tatăl scrisese piese de teatru și romane istorice pline de culoare, Dumas-fiul s-a specializat în dramaturgia prezentului, cu piese de teatru plasate în prezent.
Martorul nefericit al ruinei provocate tatălui său de relațiile amoroase ilicite, Dumas-fiul – el însuși copilul uneia dintre aceste aventuri – și-a dedicat piesele pledoariei pentru sfințenia familiei și a căsătoriei.
Demimondena (Le Demi-Monde), reprezentată în 1855, de exemplu, s-a ocupat de amenințarea la adresa instituției căsătoriei reprezentată de femeile de moravuri ușoare.
Publicul modern găsește de obicei drama lui Dumas-fiul plicticoasă, cu multă vorbărie și sentențioasă, dar la sfârșitul secolului al XIX-lea critici eminenți i-au lăudat piesele pentru seriozitatea lor morală. A fost admis în Academia Franceză în 1875.
Printre cele mai interesante piese ale sale se numără Le Fils naturel (1858; „Fiul natural”) și Un Père Prodigue (1859; Un tată risipitor), o dramatizare a interpretării date de Dumas-fiul personajului tatălui său.
1831: Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei, fiu al țarului Nicolae I al Rusiei (d. 1891)
1848: Loránd Eötvös, fizician maghiar (d. 1919)
1848: Friedrich Ernst Dorn, fizician german (d. 1916)
1867: Enrique Grenados, pianist, compozitor și dirijor spaniol (d. 1916)
1888: Prințul Oskar al Prusiei, fiu al kaiserului Wilhelm al II-lea (d. 1958)
1900: Prințul Knud al Danemarcei (d. 1976)
1917: Bourvil (Andre Rainbourg), actor francez (d. 1970)
1921: Eugen Coșeriu, lingvist român, stabilit în Germania (d. 2002)
1930: Gheorghe Scripcă, scriitor român (d. 2001)
1940: Pina Bausch, balerină și coregrafă germană (d. 2009)
1941: Mircea Druc, economist și politician român din Republica Moldova
1946: Alexandru Tocilescu, regizor român de teatru (d. 2011)
1975: Dan Coman, poet român
1983: Iulia Lumânare, actriță română
1990: Indiana Evans, actriță australiană