1840: Niccolo Paganini, violonist și compozitor italian (n. 27 oct. 1782)
Paganini a fost un compozitor al unei perioade extrem de bogate, perioada de tranzitie dintre sfârşitul clasicismului şi debutul romantismului de la începutul secolului al XIX-lea. A fost contemporan cu Beethoven, Schubert, Rossini, Chopin, Liszt, Berlioz, iar unii dintre acestia au devenit prietenii săi: Berlioz a compus pentru el Harold în Italia, Liszt s-a inspirat din Capriciile sale, scriind, de exemplu, diverse lucrări pentru pian solo. Dar Paganini nu a fost un simplu spectator la apariţia romantismului, ci unul dintre primii lui creatori. Asa cum lucrarile lui Chopin şi Liszt au introdus pianul în universul romantic, asa cum cele ale lui Berlioz şi Beethoven au transformat arta simfonica, Paganini a revolutionat modul de a canta la vioara.
Vioara lui Paganini, supranumita Il Cannone,
expusa la Palazzo Doria-Tursi din Genova
Niccolò Paganini s-a nascut in Genova, Italia, fiind al treilea dintre cei şase copii ai lui Antonio şi ai Teresei (născută Bocciardo) Paganini. Tatăl lui Paganini era un comerciant care esuase in afaceri, dar care reuşea să-si completeze veniturile cantand la mandolina. La vârsta de cinci ani, Paganini a inceput sa invete mandolina de la tatăl său, apoi a trecut la vioara, la vârsta de şapte ani. La noua ani, a debutat ca muzician intr-o orchestra.
Talentul sau muzical a fost repede remarcat, primind numeroase burse pentru studii de vioară. Mulţi profesori s-au succedat in decursul educaţiei lui Paganini pentru ca tanarul fiind prea dotat, mulţi profesori nu se simteau la înălţimea lui. Astfel, a studiat cu diversi violonişti locali, inclusiv cu Giovanni Servetto (capelmaistru) şi Costa Giacomo (prim-violonist al principalelor biserici din Genova), dar progresele sale au depăşit rapid abilităţile acestora.
Alţii considerau că nu au ce să-l înveţe mai mult in tehnica viorii, precum Alessandro Rolla din Parma, care a fost recomandat familiei virtuozului de catre marchizul di Negro, uimit de performanţele muzicale ale lui Niccolò. Astfel, cand Paganini şi tatăl său, au plecat la Parma pentru a solicita îndrumări suplimentare lui Alessandro Rolla, acesta, dupa ce a ascultat interpretarea lui Paganini, l-a indrumat catre profesorul său, Ferdinando Paer, şi, mai târziu, catre profesorul lui Paer, Gasparo Ghiretti. In afara de vioara, Paganini a primit, in special de la Gasparo Ghiretti şi de la discipolul sau, Ferdinando Paër, lecţii de compoziţie: armonie, contrapunct şi instrumentatie care i-au fost predate de trei ori pe săptămână de către Paër timp de şase luni. Deşi Paganini nu a stat mult timp cu Paer sau Ghiretti, cei doi au avut o influenţă considerabilă asupra stilului compoziţiilor sale.
Cand francezii au invadat nordul Italiei, in martie 1796, nici Genova nu a fost cruţată. Familia Paganini s-a refugiat pe proprietatea de la ţara, în Romairone, în apropiere de Bolzaneto. In jurul anului 1800, Paganini şi tatăl său au plecat la Livorno. Aici, Paganini a sustinut concerte, iar tatăl său si-a reluat activitatea maritima.
A încercat să păstreze un anumit mister cu privire la tehnicile sale interpretative şi a fost printre primii muzicieni care si-a gestionat cariera cu un anumit fler pentru publicitate. In 1801, Paganini, in varsta de 18 ani la acea vreme, a fost numit prim-violonist al Republicii Lucca, dar o parte substanţială a veniturilor sale proveneau din activitatea de liber profesionist.
In 1805, Lucca a fost anexată Franţei de către Napoleon, iar regiunea a fost cedata surorii lui Napoleon, Elisa Baciocchi. Paganini a devenit violonistul curtii Baciocchi, oferind, în acelasi timp, lecţii private soţului ei, Felice. In 1807, Elisa Baciocchi a devenit Marea Ducesă de Toscana, iar curtea ei a fost transferata la Florenţa. Paganini facea parte din anturaj, dar, spre sfârşitul anului 1809, a plecat de la curtea Baciocchi pentru a-şi relua cariera pe cont propriu.
Pentru următorii câţiva ani, Paganini a revenit la concertele din zonele limitrofe ale Parmei şi Genovei. Intre 1810-1828 a intreprins un turneu in Italia, dar, deşi era foarte popular pentru publicul local, nu era încă foarte bine cunoscut în Europa.
Prima sa perioada de repaus a survenit dupa un concert din anul 1813, care a avut loc la La Scala din Milano. Concertul a fost un mare succes şi, prin urmare, Paganini a început să atragă atenţia unor muzicieni din întreaga Europa, figuri proeminente, deşi mai conservatoare. Primele sale intalniri cu Charles Philippe Lafont şi Louis Spohr au creat o rivalitate intensă. Cu toate acestea, pentru următorii câţiva ani, activitatea sa concertistica se va limita doar la Italia.
Faima lui Paganini s-a răspândit în toată Europa, odata cu un concert început la Viena în luna august, 1828 – cand a concertat în fiecare oraş european important, în Germania, Polonia, Boemia – şi incheiat în februarie 1831, la Strasbourg. Acesta a fost urmat de turnee in Paris şi Marea Britanie. Abilitatea sa tehnică şi dorinţa de a o afişa au primit multe aprecieri critice. In plus, faţă de propriile sale compozitii, temă şi variaţiuni, care au fost cele mai populare, Paganini a prezentat, de asemenea, versiuni modificate ale unor lucrări scrise de contemporani ai săi, precum Rodolphe Kreutzer şi Giovanni Battista Viotti.
De-a lungul vieţii sale, Paganini s-a confruntat cu o serie de boli cronice. Deşi nu există o dovadă medicala certă, se pare ca suferea de o boala genetică, sindromul Marfan. In plus, programul său incarcat de concerte, precum şi stilul de viaţă extravagant, si-au lăsat amprenta asupra sănătăţii sale. Alte probleme de sanatate, survenite încă din 1822, si remediile acestora, i-au agravat starea prin efectele psihologice adverse, imprimandu-i un aer romantic.
Pana la organizarea turneului sau international, care a fost mult timp amanat (1830-1834), expresivitatea sa artistica ajunsese sa-i egaleze tehnica interpretativa. Turneul a produs o adevarata frenezie in randul audientei. In 1834, în timp ce se afla încă în Paris, era tratat de tuberculoză. Desi recuperarea a avut loc intr-un interval de timp rezonabil, cariera lui viitoare a fost marcată de anulări frecvente din cauza unor probleme de sanatate diverse, de la raceala la depresie, care au durat de la zile la luni.
In septembrie 1834, Paganini a pus capăt carierei concertistice şi s-a întors la Genova. Contrar zvonurilor conform carora Paganini dorea să-si păstreze secretele tehnicii sale muzicale, si-a dedicat timp si pentru publicarea compozitiilor proprii şi a metodelor de vioara. A acceptat studenti, dintre care doi s-au bucurat de un succes moderat: violonistul Camillo Sivori şi violoncelistul Gaetano Ciandelli.
In 1835, Paganini a revenit la Parma, de data aceasta in serviciul arhiducesei Marie Louise de Austria, a doua soţie a lui Napoleon, fiind responsabil cu reorganizarea orchestrei de la curte. Din păcate, în cele din urmă, a ajuns să intre în contradicţie cu instrumentistii şi curtea, astfel încât viziunile lui privind reorganizarea nu au fost finalizate.
In 1836, Paganini a revenit la Paris pentru a fonda un cazinou. Eşecul imediat al acestei actiuni l-au adus în pragul ruinei financiare. A trebuit sa scoata la licitaţie efectele sale personale, inclusiv instrumentele muzicale, pentru a-si recupera pierderile. De Crăciun, in 1838, a plecat din Paris spre Marsilia şi, după o scurtă şedere, s-a indreptat spre Nisa, unde starea lui s-a agravat. In mai 1840, episcopul din Nisa i-a trimis un preot paroh local pentru a-l impartasi. Paganini, presupunând că împărtăşania era prematură, a refuzat ritualul preotului. O saptamana mai tarziu, pe 27 mai 1840, Paganini a murit de hemoragie internă înainte de sosirea vreunui preot. Din aceste motiv, au aparut unele legende conform carora Paganini ar fi incheiat un pact cu diavolul pentru talentul extraordinar pe care il avea.
Paganini a fost unul dintre cei mai faimosi virtuozi ai viorii din timpul său si, adesea, este evocat drept cel mai mare violonist cunoscut vreodată. A avut un rol semnificativ in dezvoltarea tehnicilor interpretative moderne la vioara. Compozitiile sale se caracterizeaza printr-un stil foarte personal si forma eleganta, idei originale si armonie bogata, colorit instrumental foarte variat si incarcatura emotionala: 24 de Capricii pentru vioara solo Op.1, sase concerte pentru vioara, variatiuni, sonate, cvartete pentru doua viori si doua chitare.
Pe langa talentul sau ca violonist, a fost si un chitarist talentat şi a scris mai multe piese pentru vioara si chitara, precum şi pentru chitara solo, fiind chiar în măsură să sustina concerte în care a interpretat alternativ la cele două instrumente.
Creator al concertului de vioara de tip romantic si unul dintre cei mai mari inovatori ai tehnicii violonistice (un nou gen de manuire a arcusului, introducerea procedeului scordatura, reintroducerea acompanierii in pizzicato), care i-a adus o faima legendara. Concertele sustinute in toate marile orase ale Europei au fost audiate de cele mai mari personalitati ale epocii.
O versiune romantata a ultimei parti a vieţii sale a fost adaptata pentru marele ecran, în 1989, de către actorul german Klaus Kinski sub titlul Kinski Paganini.
In memoria sa, din 1954 are loc, anual, la Genova, un concurs international de vioara.
1564: Jean Calvin, lider si reformator religios, teolog protestant, polemist si scriitor francez (n. 10 iul. 1509)
Jehan Cauvin, supranumit Calvin, a fost, probabil, cel mai mare teolog al protestantismului francez si initiatorul calvinismului. Fondator si conducator al republicii teocratice dinGeneva(1541), dupa al carei model s-au constituit numeroase alte biserici reformate.
Impreuna cu Martin Luther, Ulrich Zwingli şi Martin Bucer, Jean Calvin a fost unul dintre principalii artizani ai Reformei protestante, dezvoltand-o ca doctrina la Geneva. Calvinismul s-a dezvoltat ca reactie împotriva anumitor dogme, ritualuri şi practici ale Bisericii Romano-Catolice, precum autoritatea Papei şi a conciliilor, confesiunea auriculara şi indulgenţele, fiind considerat o radicalizare a luteranismului.
A fost cel mai important reformator protestant francez şi personalitatea cea mai marcanta a celei de-a doua generaţii protestante. De asemenea, a fost un influent teolog şi pastor în timpul Reformei protestante, contribuind la dezvoltarea sistemului teologiei creştine, numit mai târziu calvinism.
Instruit, iniţial, ca avocat umanist, s-a desprins de Biserica Romano-Catolică în jurul anului 1530. După ce tensiunile religioase au provocat o revoltă violentă împotriva protestanţilor din Franţa, Calvin a fugit la Basel, Elvetia, unde a publicat prima ediţie a operei sale majore l’Institution de la religion chrétienne (Instituţia religiei creştine), în 1536.
In acel an, Calvin a fost recrutat de către William Farel pentru a ajuta la reformarea bisericii din Geneva. Conciliul local s-a impotrivit insa punerii în aplicare a ideilor lui Calvin şi Farel şi amandoi au fost expulzaţi. La invitaţia lui Martin Bucer, Calvin a plecat la Strasbourg, unde a devenit pastor al unei biserici de refugiaţi francezi. A continuat să sprijine mişcarea ce promova reforma în Geneva, şi a fost în cele din urmă chemat înapoi pentru a pelua conducerea bisericii.
După întoarcerea în Geneva, Calvin a introdus noi forme de conducere a bisericii şi a liturghiei, în ciuda opoziţiei puternice a mai multor familii din oraş, care au încercat să-i diminueze autoritatea. In acest timp, procesul intentat lui Miguel Servet a fost prelungit în încercarea de a-l hartui pe Calvin. Cu toate acestea, din momentul in care Servet a fost denuntat de Inchiziţie Marelui Consiliu din Geneva pentru erezie, din toată Europa s-au exercitat presiuni, forţand procesul sa continue. In urma unui aflux de susţinatori refugiaţi şi a noilor alegeri pentru Consiliul local (Marele Consiliu din Geneva), adversarii lui Calvin au fost forţati sa plece. Calvin si-a petrecut ultimii ani promovand Reforma, atât la Geneva, cat şi în întreaga Europă.
Jean Calvin a dezvoltat o doctrină, care prezinta cateva diferenţe teologice şi de ceremonial fata de cea a lui Luther, doctrină pe care a expus-o în lucrarea sa majoră, Instituţia religiei creştine (scrisă în latină, apoi tradusa de el în limba franceză), similara unei tratat de teologie. Calvin a fost primul care a oferit o versiune sistematică a teologiei reformate, spre deosebire de Luther, care a scris o serie de comentarii, pamflete, scrisori, predici şi opuscule.
Opera teologică “Instituţia religiei creştine”, devenita baza cultului crestin reformat, denumit ulterior calvinism, conţine esenta ideilor sale despre drept, credinţă, predică, sacramente şi relaţiile dintre creştini şi autoritatea civilă.
Interpretarea pe care a adus-o creştinismului, exemplificată cel mai bine în lucrarea Instituţia religiei crestine (Institutio Christianae Religionis, 1536, însă elaborată în ediţiile ulterioare) si modelele instituţionale şi sociale pe care le-a schiţat pentruGenevaau influenţat profund protestantismul din Europa şi America de Nord. Forma calvinista a protestantismului a avut un impact important asupra formării lumii moderne.
Calvin a fost un neobosit scriitor polemic şi apologetic care a generat multe controverse. A corespondat prin scrisori cordiale şi de susţinere, cu mulţi reformişti, inclusiv cu Philipp Melanchton şi Heinrich Bullinger. Scrierile sale au fost influenţate de tradiţia augustiniană care l-a condus să-şi expună doctrina predestinării şi suveranitatii absolute a lui Dumnezeu în mântuirea sufletului uman de la moarte şi de la pedeapsa veşnică.
Prozator preclasic, este renumit pentru rigoarea stilului sau, dovedită in lucrarile Catehism, Tratat asupra eternei predestinari. A scris, de asemenea, multe predici, pamflete şi comentarii ale Bibliei în limba locală, documente confesionale şi tratate teologice promovand dezvoltarea literaturii de limba franceză, alaturi de alţi autori umanisti ca François Rabelais, Louise Labé si Michel de Montaigne.
Scrierile şi predicile lui Calvin au furnizat ideile fondatoare ale ramurii teologiei, care ii poartă numele, calvinism. Bisericile reformate şi presbiteriene, l-au considerat pe Calvin un lider ce le explica propriile convingeri ce s-au răspândit în întreaga lume.
***
Miguel Servet: teolog, medic, cartograf si umanist spaniol, a participat la Reforma protestanta, iar mai tarziu a dezvoltat o hristologie nontrinitariana. Condamnat, deopotrivă, de catolici şi protestanţi, a fost arestat în Geneva şi ars pe rug ca eretic din ordinul Consiliul guvernatorilor protestanti din Geneva (Marele Consiliu de la Geneva). A dezvoltat un protestantism radical, refuzand mai ales dogma trinitatii.
1615: Margareta de Valois, regină a Franței și Navarrei, soția lui Henric al IV-lea (n. 1553)
1766: Ivan Polzunov, inginer si inventator rus (n. 1728)
Motorul cu abur cu doi cilindri
A proiectat si a realizat primul model original de masina cu abur, inzestrata cu un regulator automat al apei din cazan (1763), experimentat in 1766, in Rusia, şi primul motor cu doi cilindri din lume.
1821: Tudor Vladimirescu, lider revoluționar român (n. 1780)
1910: Robert Koch, medic si savant german, fondatorul bacteriologiei, laureat al Premiului Nobel (n. 1843)
A fost profesor universitar la Berlin si unul dintre intemeietorii bacteriologiei si epidemiologiei moderne, descoperind in 1882, bacilul tuberculozei (bacilul Koch) si, in 1883, vibrionul holerei.
A fost primul om de stiinta care a izolat bacilul antraxului, a observat ciclul de viata si a conceput un vaccin preventiv impotriva acestuia. De asemenea, a fost primul care a dovedit relatia dintre un bacil si o boala. A perfectionat tehnicile de distilare fina in laborator, bazate pe conceptul lui Louis Pasteur. A izolat bacilul tuberculozei si a stabilit rolul acestuia in boala (1882).
In 1883, a descoperit vibrionul holerei, modul in care aceasta se transmite si a produs un vaccin impotriva pestei bovine. A preparat tuberculina (1890), si a demonstrat rolul sporilor microbieni ca forma de rezistenta a microorganismelor. Premiul Nobel pentru Fiziologie si Medicina (1905).
1958: Anton I. Davidoglu, matematician român (n. 1876)
1964: Jawaharlal Nehru, politician indian (n. 1889)
Jawaharlal Nehru a fost primul premier al Indiei de când aceasta a devenit stat independent, mandatul sau desfasurandu-se în perioada 15 august 1947 – 27 mai 1964. A fost unul dintre principalii fondatori ai Mișcării de Nealiniere și a devenit o personalitate marcantă pe plan internațional.
Cunoscut, de asemenea, sub numele de Pandit Nehru, a fost una dintre figurile de frunte în lupta pentru independenţa Indiei şi a Partidul Congresului, înainte de a deveni primul ministru al Indiei pe 15 august 1947. A fost tatăl Indirei Gandhi, prima femeie care a deţinut postul de prim-ministru în India, soţia lui Feroze Gandhi. Nu a avut nici o relaţie de familie cu Mohandas Gandhi.
1965: Evgheni Pavlovski, zoolog, entomolog si savant rus
A fost academician al Academiei de Stiinte a URSS (1939), al Academiei de Stiinte Medicale a URSS (1944), membru de onoare al Academiei de Stiinte din Tadjikistan.
A activat în domeniile zoologiei si parazitologiei. In 1966, Evgeniy Pavlovsky a introdus conceptul de focalizare naturala a bolilor umane, definit de ideea că focarele de boli microscopice sunt determinate de către întregul ecosistem. Acest concept a pus bazele elaborarii unui set de măsuri preventive şi a promovat dezvoltarea tendinţei mediului în parazitologie (împreună cu lucrările parazitologului Valentin Dogel).
1972: Vasile Grecu, filolog român (n. 1885)
1973: Constantin Daicoviciu, istoric și arheolog român (n. 1898)
1976: Alexandru Frumkin, savant electro-chimist, originar din Chișinău
1978: Vintilă Mihăilescu, geograf român (n. 1890)
1988: Ernst Ruska, inginer și fizician german, laureat al Premiului Nobel (n. 1906)
2001: Corneliu Buzinschi, scriitor român (n. 1937)
2005: Liviu Tudan, solist și basist român
