28 August

430: Augustin de Hipona, teolog și filosof, doctor al Bisericii (n. 354)

Augustin de Hipona (latină: Aurelius Augustinus) sau Sfântul  Augustin, la catolici, Fericitul Augustin la ortodocși, s-a născut pe 13 nov. 354 în Thagaste (azi, Souk Ahras, Algeria), un municipiu din provincia Africa și a murit pe 28 august 430 la Hipona (azi Annaba, Algeria).

S-a născut dintr-o mamă profund pioasă și aparținea clasei înstărite a vremii. A fost episcop, filozof, teolog roman creștin, doctor al Bisericii.

Sfântul Augustin este unul din Cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie din Mediolanum (azi, Milano), Ieronim din Stridon și Grigore cel Mare și unul dintre cei treizeci și șase de doctori ai Bisericii latine ai Antichității târzii.

A fost unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au modificat substanțial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia Antichității și cea a Evului Mediu timpuriu.

Pregătirea pe care a primit-o în Cartagina a fost cea a învățaților romani ai vremii, chiar dacă scrierile sale dezvăluie o sensibilitate și trăsături legate de regiunea sa de naștere. Deși era un maestru al limbii și al culturii latine, nu va stăpâni niciodată cu adevărat greaca, ceea ce va tinde să sporească diferențele dintre creștinismul occidental și cel oriental.

În tinerețe, a studiat retorica. Impresionat de “Hortensius” al lui Cicero, s-a profilat pe filosofie, înainte de a deveni adept al maniheismului, una dintre cele mai importante religii practicate în Antichitate, ca „religia luminii”, ce susține dualismul radical ontologic între cele două principii eterne, Binele și Răul, care se opun, în decursul istoriei, într-o confruntare fără sfârșit.

Nu a abandonat maniheismul și nu s-a convertit la creștinism decât târziu, în 386, după întâlnirea cu Ambrozie din Milano. După convertirea sa la creștinism (387), prin episcopul Ambrosius de Milano, a devenit, în 396, episcop de Hippo Regius, în nordul Africii și a condus o serie de controverse, orale și mai ales scrise, mai întâi împotriva maniheiștilor, apoi împotriva donatiștilor (adepți ai Donatismului) și, în sfârșit, împotriva pelagianiștilor (adepți ai Pelagianismului). După maniheism a urmat scepticismul și, în final, neoplatonismul.

A lasat posterității o operă considerabilă atât în ​​cantitate cât și în calitate. Trei cărți ale sale sunt deosebit de cunoscute: Confesiuni, Cetatea lui Dumnezeu („De Civitate Dei”) și Despre Sf. Treime. În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine.

Pe plan teologic și filosofic, urmându-l pe Ambrozie din Milano, a fost principalul gânditor care a permis creștinismului să integreze o parte din moștenirea greacă și romană, prin generalizarea unei lecturi alegorice a Scripturilor legate de neoplatonism.

Mereu pe urmele lui Ambrozie, un fost înalt oficial roman, a încorporat creștinismului o parte din tradiția de forță a Republicii Romane. A fost cel mai influent gânditor din lumea occidentală până la Toma de Aquino care, la opt secole după Augustin, a dat creștinismului o turnură mai aristotelică. Gândirea sa a avut o mare influență în secolul al XVII-lea, fiind una dintre sursele literaturii franceze clasice, inspirând  teodiceele lui Malebranche și Leibniz.

Augustin era un gânditor exigent în toate sensurile cuvântului. Un om cheie în apariția sinelui în Occident, a jucat, de asemenea, un rol principal în evoluția noțiunii de dreptate. Din trecutul său de maniheist, păstrase o distincție puternică între Bine și Rău. Cu toate acestea, neoplatonismul, care a influențat puternic convertirea lui, l-a condus spre o concepție a unui Dumnezeu puternic care, spre deosebire de Dumnezeul slab al maniheiștilor, oferă siguranța că până la urmă Binele triumfă.

În Occident, teologul este cel care insistă cel mai mult asupra transcendenței divine, adică pentru el, gândurile lui Dumnezeu nu sunt, de aproape sau de departe, gândurile oamenilor. Potrivit lui, credința opusă este tocmai păcatul originar.

Dumnezeul lui Augustin este atât deasupra ființelor umane, cât și profund în ele însele, punându-se accentul pe ceea ce el numește trinitatea interioară: memorie, inteligență și voință.

Dacă memoria este importantă, ideea de început, de reînnoire, este de asemenea foarte prezentă. Voința permite să te îndrepți spre Bine, dar nu este suficientă; harul este, de asemenea, necesar.

Augustin pune accent și pe rațiune înțeleasă ca un mijloc de abordare a adevărului lucrurilor – adevărul absolut care nu este al acestei lumi – într-o perspectivă care integrează o anumită dimensiune spirituală.

Ca regulă generală, gândirea augustiniană este animată de o dublă mișcare, de la exterior (lumea) la interior, domeniul unui Dumnezeu-lumină interioară; de la inferior (plăcerile ușoare) la superior (adevărata desăvârșire a sinelui).

Într-un fel, ceea ce stă la baza dinamicii gândirii sale este sintetizat de una dintre cele mai faimoase formule ale sale în Confesiuni: „Tu autem eras interior intimo meo et superior summo meo (Dar Tu erai mai profund decât străfundurile din mine însumi și mai înalt decât preaînaltul din mine) ”.

În teologia sa, greutatea păcatului și obișnuința păcatului sunt astfel încât, fără harul divin, omul nu se poate mântui: este sensul luptei împotriva Pelagianismului, care susține contrariul. În secolele XVI și XVII, protestantismul și jansenismul, care îi vor prelua tezele, se vor adresa, ca și Augustin la vremea sa, mai mult claselor mijlocii active decât aristocrației de obicei mai pelagiene.

În legătură cu teologia sa, Augustin face distincția dintre lume (legată de iubirea de sine) și Cetatea lui Dumnezeu (legată de iubirea lui Dumnezeu), un termen mai apropiat de Republica Romană, pe care îl preferă celui de Împărăția lui Dumnezeu.

388: Magnus Maximus, împărat roman (n. 335)

476: Orestes, general roman

1481: Afonso al V-lea al Portugaliei (n. 1432)

1645: Hugo Grotius, jurist, istoric și diplomat olandez (n. 1583)

1654: Axel Oxenstierna, om politic suedez (n. 1583)

1705: Georg Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg, bunicul regelui George al II-lea al Marii Britanii (n. 1624)

1757: David Hartley, filosof englez (n. 1705)

1839: William Smith, geolog englez (n. 1769)

1880: Charles Thomas Jackson, medic și chimist american (n. 1805)

1917: Calistrat Hogaș, prozator român (n. 1847)

1917: Anton Naum, membru al Academiei Române (n. 1829)

1922: Prințul Gaston, Conte de Eu (n. 1842)

1943: Boris al III-lea al Bulgariei (n. 1894)

1959: Bohuslav Martinu, compozitor ceh (n. 1890)

1972: Prințul William de Gloucester (n. 1941)

1984: Muhammad Naguib, politician egiptean, primul președinte al Egiptului (n. 1901)

1987: John Marcellus Huston, regizor de film și scenarist american (n. 1906)

1993: Gheorghe Mocanu, pictor român (n. 1938)

1995: Michael Ende, scriitor german (n. 1928)

2005: Hans Clarin, actor german (n. 1929)

2006: Melvin Schwartz, fizician american, laureat Nobel (n. 1932)

2017: Mireille Darc, actriță franceză (n. 1938)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.