1925: Serghei Esenin, poet rus (n. 1895)
Serghei Esenin supranumit “ultimul poet al Rusiei de lemn”, a cărui imagine duală – aceea a unui cântăreț, din mediul rural, devotat și simplu și cea a unui exhibiționist zgomotos și blasfemator – reflectă tragica sa inadaptare la lumea în schimbare a erei revoluționare.
Fiul unei familii țărănești de rascolnici sau staroveri (ortodocși Vechi-credincioși), și-a părăsit satul la 17 ani pentru Moscova și, mai târziu, Petrograd (ulterior Leningrad, acum Sankt Petersburg).
În orașe, a făcut cunoștință cu Aleksandr Blok, poetul Nikolai Kliuiev și politica revoluționară.
În 1916, a publicat prima sa carte, intitulată caracteristic pentru o sărbătoare religioasă, Radunița (Ziua pomenirii). Aceasta sărbătorește în imagini de carte bisericească „Rusia de lemn” a copilăriei sale, o lume binecuvântată de sfinți în icoane pictate, unde berzele se cuibăresc în hornuri, iar cerul de deasupra mestecenilor este o eșarfă albastră strălucitoare.
Esenin a salutat Revoluția ca fiind transformarea socială și spirituală care va duce la mileniul țărănesc pe care și l-a imaginat în următoarea sa carte, Inonia, 1918. Viziunea sa roșie, utopică, despre o altă Rusie, se axa pe păstrarea tradițiilor strămoșești, caracterisice culturii ruse – apărarea „lucrurilor de lemn” împotriva lumii ticăloase a fierului, pietrei și oțelului (industrializarea urbană).
În 1920–1921 a compus lunga sa dramă poetică Pugaciov, glorificând rebelul din secolul al XVIII-lea care a condus o revoltă țărănească în masă în timpul domniei Ecaterinei a II-a.
În 1919 a semnat manifestul literar al grupului de poeți ruși numiți Imaginiștii, aparținând mișcării literare și artistice europene (1918-1927), care respinge tradiția estetică și exaltă lumea modernă. În curând a devenit principalul exponent al acestei școli literare.
A devenit un obișnuit al cafenelelor literare din Moscova, unde a susținut recitaluri de poezie și a băut excesiv.
O căsătorie cu Zinaida Reich (mai târziu, soția actorului și regizorului Vsevolod Meyerhold) s-a încheiat cu divorțul.
În 1922 s-a căsătorit cu dansatoarea americană Isadora Duncan și a însoțit-o în turneu, în timpul căruia a spulberat apartamentele din cele mai bune hoteluri din Europa cu dezordini bahice. Au vizitat Statele Unite, iar certurile și scenele publice au fost relatate în mod corespunzător în presa mondială. După separarea lor, Esenin s-a întors în Rusia.
De ceva vreme scria poezie de tavernă, conștient cinică, înverșunată, care a apărut în Spovedania unui huligan, 1921 și Moscova tavernelor, 1924. Versurile sale abia ascundeau sentimentul de depreciere de sine care îl copleșea.
S-a căsătorit din nou, cu nepoata lui Tolstoi, dar a continuat să bea mult și să consume cocaină. În 1924 a încercat să plece din nou acasă, dar când a ajuns acolo, a găsit țăranii satului citând lozinci sovietice, când el însuși nu reușise să citească nici măcar cinci pagini din Marx. Chinuit de vinovăție pentru faptul că nu a putut îndeplini rolul mesianic de poet al poporului, a încercat să intre în pas cu tendința națională.
În poezia Neplăcut de jilav clar de lună, 1925, a mers atât de departe încât a lăudat piatra și oțelul drept secretul forței viitoare a Rusiei. Însă în alt poem, Asprul Octombrie m-a înșelat, și-a exprimat, fără menajamente, înstrăinarea față de Rusia bolșevică.
Ultima sa lucrare majoră, poemul confesional Omul negru, este o autocritică nemiloasă pentru eșecurile sale.
În 1925, a fost spitalizat, pentru scurt timp, pentru o criză nervoasă. Curând după aceea, a murit în camera nr.5 din Hotelul Angleterre, din Leningrad.
Un scriitor prolific și oarecum inegal, Esenin a avut un adevărat dar al cântecului. Versurile sale scurte și tulburătoare sunt pline de imagini izbitoare. A fost foarte popular atât în timpul vieții, cât și după moartea sa.
Blamat de critici și de liderii de partid comunisti, care se temeau de efectul debilitant al „eseninismului” asupra devotamentului civic al tinerilor, a fost mai mult sau mai puțin exclus din favorurile oficiale.
Edițiile operei sale, care au devenit disponibile între anii 1956–1960, atestă popularitatea sa continuă. Operele sale complete au fost publicate în 1966–1968.
1694: Regina Maria a II-a a Angliei (n. 1662)
1706: Pierre Bayle, filosof francez (n. 1647)
1889: Teresa a celor Două Sicilii, soția împăratului Pedro al II-lea al Braziliei (n. 1822)
1916: Eduard Strauss, compozitor si dirijor austriac
Cel mai mic dintre fraţii Strauss, Eduard, s-a născut la Viena, pe 15 martie 1835. A facut studii solide si dorea sa urmeze o carieră diplomatică, dar, în contact cu cei doi fraţi şi muzica lor de divertisment, devine, de asemenea, compozitor. Johann i-a încredinţat conducerea orchestrei sale şi va debuta pe 8 aprilie 1862. Farmecul si eleganta sa naturala pe scena, va face in scurt timp sa fie supranumit de vienezi “frumosul Edi”.
Este prototipul unui veritabil fiu al Vienei, cald şi prietenos. Isi prezintă propriile lucrari printre cele ale fraţilor săi, dar este mai puţin talentat decât Johann si Josef. Pana la desfiintarea Orchestrei Strauss, în 1901, a scris circa trei sute de lucrari, majoritatea fiind polci.
1934: Pablo Emilio Gargallo Catalán, sculptor spaniol, considerat unul dintre cei mai importanti artisti ai avangardei spaniole.
Incepand din 1911, si-a dezvoltat cu adevărat stilul său inovator, sub influenţa prietenului său Julio González: sculpturi de mari dimensiuni, măşti din placi metalice (fier, plumb şi cupru), specii de osaturi stilizate şi fanteziste in care se amesteca primitivismul, cubismul şi expresionismul.
1937: Maurice Ravel, pianist si compozitor francez impresionist, celebru mai ales datorită muzicii de balet pentru orchestră în Do major Boléro, compusă în 1928, una din ultimele piese compuse înainte ca boala să-l condamne la tăcere. (n. 1875)
Compozitorul a fost victima maladiei care l-a afectat incepand din 1933: colapsul congenital al unui lob al creierului. Cele mai importante compozitii ale sale: “Bolero”, una din lucrarile contemporane cele mai populare, muzica de balet “Daphnis şi Chloe”, “Rapsodia spaniola” şi multe lucrări pentru pian.
1945: Theodore Dreiser, scriitor naturalist american, cunoscut pentru modul în care trata realitatea vieții în operele sale (n. 1871)
Primul său succes comercial a fost “O tragedie americana”, An American Tragedy (1925), care a fost ecranizat în 1931 și, din nou, în 1951.
Alte lucrări includ: Trilogy of Desire despre Frank Cowperwood, o versiune romanțată a lui Charles Yerkes: “Financiarul”, The Financier (1912), “Titanul”, The Titan (1914), și “Stoicul”, The Stoic (apărut postum – 1947).
Stilul lui Dreiser este marcat de fraze lungi și atenție deosebita la detalii. Cum lucrările sale privesc statutul social și urmărirea bunurilor și plăcerilor materiale, acest nivel de realism și descriere îi servesc acestui subiect; pe de alta parte, acest stil poate face lucrările sale, în special Sister Carrie, greu de înțeles pentru unii. Ar trebui știut că Dreiser nu este apreciat pentru stilul său, ci pentru realismul lucrărilor sale, dezvoltarea caracterelor și punctele sale de vedere privind viața americană.
1947: Regele Victor Emmanuel III al Italiei (n. 1869)
1952: Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, soția regelui Christian al X-lea al Danemarcei (n. 1879)
1971: Max Steiner, compozitor de muzica de film
Copil minune, Max Steiner compunea deja de la varsta de 14 ani şi a dirijat orchestre la varsta de 16 ani. Plecat din Austria natala în Anglia, în 1905, a emigrat în Statele Unite la declararea Primului Război Mondial. A devenit celebru datorita coloanei sonore a filmului “Gone With The Wind”. A scris, de asemenea, muzica pentru filmele “Casablanca” şi “A Summer Place”.
1989: Hermann Oberth, fizician și inventator german născut la Sibiu (n. 1894)
1997: Corneliu Baba, pictor român (n. 1906)
2007: Clody Bertola, actriță română (n. 1913)
2008: Haralamb Zincă, pseudonimul literar al lui Hary Isac Zilberman, scriitor român (n. 1923)