Aniversari 28 ianuarie
1886: Martha Bibescu, principesă și scriitoare română (d. 1973)
Martha Bibescu, Marthe Lucie Lahovari, devenită prin căsătorie prințesa Bibescu, cunoscută și sub pseudonimul Lucile Decaux, 28 ian. 1886 – 28 nov. 1973, născută la București, dar “franţuzoaică de inimă şi sânge”, literată franceză de origine română.
Scrierile sale sunt capodopere ale literaturii anilor 1930, situându-se alături de autorii: Jean Giraudoux, Paul Morand, Marcel Proust, Paul Claudel. A scris cea mai mare parte a operei sale literare în limba franceză, lucrarea sa Papagalul verde, publicată în 1924, fiind urmată de o serie întreagă de romane, povestiri, povești, nuvele, articole și eseuri, precum Viața unei prietenii. Corespondența mea cu abatele Mugnier, 1911-1914, publicată în 1951. În 1955, a fost aleasă ca membru străin al Academiei Regale din Belgia.
Martha Lahovari era al treilea copil al prințesei Emma Mavrocordat și al soțului ei diplomatul Ion Lahovari, ambii aparținând nobilimii române. Și-a petrecut copilăria la moșia familiei din Balotești și vacanțele, la Biarritz.
A debutat în 1900 și a fost prezentată prințului moștenitor Ferdinand al României. După un an de logodnă secretă, s-a căsătorit cu prințul George-Valentin Bibescu (1880-1941), dintr-una din familiile cele mai bogate din România. Au avut o fiică, Valentine, născută pe 27 august 1903.
La fel ca toată nobilimea românească a vremii, vorbea perfect franceza (pe care a învățat-o chiar înainte de limba română, având bone și guvernante franceze). Ca proaspăt căsătorită, se afla sub tutela soacrei sale, Valentine de Riquet de Caraman-Chimay, dintr-una dintre cele mai aristocratice familii franco-belgiene. Prințesă Bibescu prin căsătorie, Martha Lahovari se cultiva intens și era pasionată de istoria franceză și europeană, în special de perioada napoleoniană, fiind în același timp pasionată de cultura populară românească. Pe de altă parte, soțul ei era pasionat de aviație și afaceri, continuând să-și sporească averea.
Martha Bibescu
George-Valentin Bibescu
Înainte de Marele Război
În ciuda nașterii fiicei sale Valentine și a cercului mare de prieteni, prințesa se plictisea în mediul în care a crescut. Soțul ei a fost numit în 1905, de regele Carol I al României, pentru o misiune diplomatică la Mozaffar ad-Din Shah Qajar, șahul Persiei. Martha Bibescu s-a îmbarcat cu bucurie la Constanța și și-a notat toate impresiile într-un Jurnal. A făcut o escală la Ialta, pe Marea Neagră, unde l-a întâlnit pe Maxim Gorki, plasat în arest la domiciliu. Prințesa a publicat însemnările acestei călătorii în 1908, la recomandarea scriitorului Maurice Barrès, iar criticii au fost entuziasmați de acestea. A fost începutul unei fructuoase cariere literare, din care acum se citește mai mult Papagalul verde sau Katia. Prințesa Bibescu frecventa saloanele literare și mondene ale vremii, unde s-a întâlnit și cu Marcel Proust, despre care a scris cartea La bal cu M. Proust, 1928. Martha Bibescu a primit premiul Academiei Franceze.
Revenită la București în 1908, prințesa s-a întâlnit cu prințul moștenitor William al Prusiei, cu care va întreține o corespondență afectuoasă. Kronprinz-ul îi invită personal pe prințul și prințesa Bibescu să viziteze orașele Berlin, Potsdam și Weimar, în toamna următoare, și să participe la regatele (competiții sportive nautice) imperiale din Kiel. Prințesei i s-a acordat onoarea de a sta lângă prințul Prusiei, în limuzina sa, la trecerea pe lângă Poarta Brandenburg, onoare rezervată de obicei familiilor imperiale. De fapt, Kronprinz-ul urmărea să contrabalanseze influența diplomației franceze, preponderentă în România la acea vreme, și intenționa să o folosească pe prințesă ca mediator neoficial între Republica Franceză și Imperiul German în disputele referitoare la Alsacia-Lorena.
Divorțul la acea vreme era sinonim cu moartea socială, atât în înalta societate, cât și în rândul burgheziei. Căsătoria prințului și a prințesei Bibescu a evoluat într-un sprijin reciproc, permițându-le în același timp, după câțiva ani, să își trăiască fiecare propria viață, continuându-și relațiile, prințul mult mai puțin discret decât soția sa, conform uzanțelor din societatea acelei vremi când adulterul era tolerat, dar divorțul era interzis. Prințesa, la rândul ei, s-a îndrăgostit de prințul Charles-Louis de Beauvau-Craon întâlnit la un bal al prințesei Murat, în 1909, dar acesta nu putea divorța pentru a se căsători cu ea, ceea ce religia ei ortodoxă i-ar fi permis, dar nu și obiceiurile din Faubourg Saint-Germain: legătura lor a durat zece ani, până când prințesa s-a căsătorit cu altcineva.
Se întâlnea și cu celebrul stareț Mugnier, supranumit „apostolul foburgului Saint-Germain”, care a reușit, prin argumente, să o detașeze de ortodoxie pentru a o apropia de catolicism: corespondența lor va fi publicată.
Epuizată de dezamăgirile sale sentimentale și simțindu-se singură din cauza înstrăinării soțului ei, s-a refugiat la mătușa ei Jeanne Bibesco, stareță și fondatoare a Carmelului din Alger (ordin feminin al carmelitelor). Se gândea chiar la divorț, dar s-a răzgândit. Înțelegând situația, soțul ei i-a oferit în 1912 castelul familiei sale, palatul Mogoșoaia.
Palatul în stil brâncovenesc de la Mogoșoaia, Balotești
Cu puțin timp înainte de Marele Război, prințesa a făcut o călătorie în Spania și pe urmele lui Chateaubriand, scriitorul ei preferat. S-a întors în România în luna mai, unde a avut onoarea de a-l primi pe împăratul rus Nicolae al II-lea și familia sa, care o vizita pe prințesa Maria, soția lui Ferdinand, care va deveni în curând rege.
Gloria literară
Prințesa Bibescu s-a întâlnit în martie 1915 cu Christopher Thomson, atașat militar la Ambasada Britanică la Paris. Pe atunci, acesta era ocupat să promoveze intrarea României în război alături de Aliați, deși micul regat nu era pregătit nici politic, nici militar. Diplomatul va rămâne atașat de prințesă toată viața și va coresponda cu ea în mod regulat, în timp ce ea i-a dedicat câteva dintre cărțile sale lui „C.B.T” (Christopher Birdwood Thomson).
Lord Thomson
Mai târziu, acesta va deveni membru al Partidului Laburist și Secretar de Stat al Forțelor Aeriene. Ea se va duce împreună cu prietenul lor comun, părintele Mugnier, la locul unde a fost ucis în accidentul aerian al unui R101 în decembrie 1930.
România a intrat în sfârșit în război de partea Aliaților în 1916, iar prințesa Bibescu s-a înrolat ca infirmieră într-un spital din București. Când orașul a fost ocupat de inamic, în timp ce casa ei din Posada (pe valea Prahovei, în Carpați) a fost distrusă de un bombardament german, a fugit de ocupație și s-a alăturat mamei și fiicei sale care se refugiaseră în Elveția, la Geneva, nu fără a face o escală, impusă drept carantină de germanii care o considerau prizonieră de război, în Austro-Ungaria, la Casa Thurn und Taxis în orașul Loučeň (Cehia).
Prințesa scria în fiecare zi, mai ales dimineața, iar Jurnalul ei conține nu mai puțin de șaizeci și cinci de volume. În Elveția, a scris Izvor, țara sălciilor, considerată una dintre cele mai bune cărți ale sale, unde descrie obiceiurile și tradițiile poporului ei, în care, în ciuda renașterii culturale românești, existau încă analfabeți, în special în zonele rurale, cu superstiții ancestrale amestecate cu o credință ortodoxă ferventă, ca în Evul Mediu.
Moartea nu i-a cruțat familia, nu din cauza războiului, ci pentru că sora ei mai mică și mama sa s-au sinucis, prima, în 1918 și a doua, în 1920. Martha a dus o viață pariziană și cosmopolită după război. Printre prietenii apropiați se aflau Jean Cocteau, Francis Jammes, Max Jacob, François Mauriac, Rainer Maria Rilke și Paul Valéry. A fost invitată la nunta vărului ei prin alianță Prințul Antoine Bibescu, prietenul lui Marcel Proust, cu Elizabeth Asquith, fiica prim-ministrului Herbert Henry Asquith. Acesta din urmă va experimenta ulterior o anumită notorietate literară. A fost înmormântată în cripta familiei Bibescu la palatul Mogoșoaia.
Prințesa Bibescu a locuit, până la sfârșitul vieții, într-un apartament pe care i l-a lăsat vărul ei prințul Antoine Bibescu, în conacul său privat de pe 49 Quai de Bourbon, la capătul insulei Île Saint-Louis din Paris, unde deținea un salon literar. Când era în România, se refugia la reședința din Posada, pe care o reconstruise, precum și în palatul ei din Mogoșoaia, pe care îl renovase, respectându-i stilul neobizantin. În timpul unui sejur la Londra, în 1920, l-a cunoscut pe Winston Churchill: au rămas prieteni până la moartea lui Churchill, în 1965.
Reședința de vară de la Castelul Posada sau Castelul Bibescu
Construcția a fost incendiată în repetate rânduri de-a lungul timpului, prima dată de către nemți în timpul Primului Război Mondial cu scopul de a lichida ultimele părți din arhiva Legației Britanice adusă în acest loc de către Lordul Thomson cel care era iubitul Marthei Bibescu.
Fiica ei s-a căsătorit cu prințul Dumitru Ghika în octombrie 1925. Trei regine au participat la nuntă: regina Sofia a Greciei, născută prințesă de Prusia, regina Maria a Iugoslaviei, născută prințesă de România și prințesa Aspasia a Greciei, soția regelui elenilor. La acea vreme, romanele Marthei Bibescu au avut un mare succes, în special Papagalul verde, 1923, – care a devenit film în 1929 -, Catherine-Paris, 1927, sau chiar La bal cu Marcel Proust, 1928.
Era foarte apropiată de regele Alfonso al XIII-lea și a avut o scurtă aventură cu Henry de Jouvenel, care i-a inspirat cartea Egalitate, Jouvenel fiind pe atunci apropiat de ideile socialiste. Când a plecat la Londra, a evoluat în mijlocul unui cerc de admiratori, printre care Ramsay MacDonald; ducele din Devonshire, Edward Cavendish; Philip Sassoon etc. Era, de asemenea, prietenă cu Vita Nicolson, născută Sackville-West, cu Violet Trefusis sau cu Lady Leslie și familia Rothschild.
Pleca adesea din Paris cu avionul privat, împreună cu soțul ei, care pilota uneori, din pasiune, în diferite orașe europene, precum Roma (unde l-a cunoscut pe Benito Mussolini în 1936), Ragusa, Belgrad, Atena, Constantinopol, care tocmai fusese redenumit Istanbul, și în diferite orașe din Belgia și Anglia. Mergea cu avionul chiar în Africa italiană, în Tripolitania (regiune istorică și fostă provincie din Libia, care va da numele de Tripoli capitalei Libiei). A fost invitată în Statele Unite în 1934, unde a fost primită de Franklin Delano Roosevelt și soția sa Eleanor.
Nevoile sale financiare au crescut odată cu restaurarea palatului din Mogoșoaia, așa că a scris, de asemenea, romane și articole mai populare în reviste pentru femei, precum Vogue, sub pseudonimul „Lucile Decaux”. De asemenea, scria pentru rubricile mondene din Paris-Soir și The Saturday Evening Post. Mogoșoaia devenea, în perioada verii, locul de întâlnire pentru politicienii pe care îi invita în anii interbelici, precum Louis Barthou, care îl numea „a doua Ligă a Națiunilor”. Primea acolo miniștri, diplomați și scriitori (de exemplu Paul Morand sau Antoine de Saint-Exupéry) și, de asemenea, pe Gustav al V-lea al Suediei și Regina Greciei, prinții belgieni ai Casei de Ligne, cei ai Casei de Faucigny-Lucinge, familia Churchill sau familia Cahen d’Anvers.
O perioadă de frământări
Când creșterea pericolelor a început să bulverseze Europa, prințesa se pregătea de plecare. A plecat în Olanda, în 1938, pentru a-și vedea prietenul, fostul împărat german William, care nu mai avea nici o influență politică, și i-a fost prezentată lui Hermann Göring, mâna dreaptă a lui Adolf Hitler. În 1939, a plecat în Anglia, unde l-a vizitat pe George Bernard Shaw. Cel mai mare dintre nepoții ei, Jean-Nicolas Ghika, a fost trimis să studieze în Anglia în același an. Nu va mai vedea România înainte de vârsta de 56 de ani.
După ce a fost teatrul unui cvasi-război civil între regimul carlist pro-aliat și Garda de Fier naționalistă și antisemită, România a fost distrusă în vara anului 1940 de pactul de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, pe 23 august 1939, numit Pactul Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Hitler-Stalin) și de Dictatul de la Viena (sau Al doilea arbitraj de la Viena), din 30 august 1940, prin care era silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, de către Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sub titlul de „arbitraj”. Apoi România a intrat în orbita celui de-al Treilea Reich. A intrat în război, în 1941, împotriva URSS. Aliații occidentali i-au declarat război, la rândul lor, în februarie 1942. Prin urmare, s-a trezit alungată de națiuni și va fi tratată ca o țară înfrântă, predată URSS-ului la sfârșitul războiului.
George-Valentin Bibescu, soțul Marthei, a murit în 1941. În ultimii ani, mai ales în timpul bolii prințului, revenise între ei un fel de complicitate afectuoasă. În cea mai mare parte a războiului, Martha a locuit în Parisul ocupat, apoi la Veneția, apoi în secret, în 1943, la Ankara, în Turcia (neutră) cu vărul ei Barbu Știrbei care a încercat să negocieze acolo, încă de la bătălia de la Stalingrad, din 1942–1943, întoarcerea României în tabăra Aliaților, care a avut loc pe 23 august 1944.
Martha se afla atunci la Mogoșoaia. Armata Roșie era acum aliatul României, dar se comporta pe teritoriul ei la fel ca într-o țară inamică ocupată: sosind la Mogoșoaia, pe 7 septembrie 1944, au rechiziționat și au jefuit palatul în timp ce Martha a trebuit să se refugieze la Posada. Pe măsură ce Partidul Comunist Român și poliția sa politică, Securitatea, prelua puterea, nobilimea română, precum și burghezia și chiar clasele de mijloc erau tot mai persecutate; personaje precum Martha Bibescu, considerate „inconsecvente, scriind pentru străinătate și paraziți ai oamenilor muncii” (conform ziarului Scânteia, oficiosul PCR) nu-și mai aveau locul în noua Românie, care a naționalizat toate proprietățile românești în 1948.
Martha s-a întors în Parisul eliberat, unde a stat doi ani la Hotelul Ritz, înainte de a-și renova și ocupa apartamentul de pe Quai de Bourbon. Potrivit scriitorului și biografului francez Ghislain de Diesbach, pe tot parcursul acestei perioade, Martha a avut parte de o primire călduroasă oriunde a mers, datorită agendei de contacte și a averii familiei sale: evitând partis-pris-urile politice, nu era nicăieri îngrijorată din cauza autorităților.
Ultimii ani
În 1958, Martha a reușit să-i elibereze pe fiica ei, prințesa Ghika și pe soțul ei Dumitru, din lagărele de muncă forțată din Bărăgan („Siberia română”) unde au fost deținuți ca aristocrați. Ea i-a instalat în Cornwall într-o casă, Tullimaar, pe care a cumpărat-o pentru ei. Prințesa Bibescu trăia acum din ceea ce scria. A fost aleasă în 1955 membră a Academiei Belgiei, loc deținut anterior de verișoara sa, poeta Anna de Noailles și a fost numită Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare în 1962.
Nimfa Europei, o carte parțial autobiografică, a avut un mare succes în 1960. A devenit apoi o „grande dame” a literaturii franceze, primită de generalul de Gaulle care o aprecia. În 1963, a participat la cina oferită la Palatul Élysée în cinstea regelui și reginei Suediei. Când în 1968 generalul de Gaulle a făcut o vizită de stat în România comunistă, a luat cu el un exemplar al cărții Izvor, țara sălciilor și i-a declarat prințesei: „Tu ești Europa pentru mine”.
Moștenirea
La rândul lor, românii, întrerupți din istoria lor timp de peste patruzeci de ani, i-au descoperit personalitatea la 17 ani de la moartea sa, când au fost eliberați în 1989 și, în același timp, toate personalitățile de pe lista neagră din perioada comunistă „deșeuri dintr-un trecut dispărut pentru totdeauna, bune de aruncat la coșul de gunoi al istoriei”. Dar după o perioadă de curiozitate, interesul a scăzut și nu mai este cunoscută decât în cercuri restrânse, atât în România, cât și în Franța, țara în care a trăit cel mai mult.
Palatul Mogoșoaia, monument istoric catalogat, a fost restaurat și reamenajat de statul român după război, devenind muzeu și un loc folosit ca decor pentru filme.
1600: Papa Clement al IX-lea (d. 1669)
1608: Giovanni Alfonso Borelli, fizician italian (d. 1679)
1768: Frederick al VI-lea, rege al Danemarcei și Norvegiei (d. 1839)
1784: George Hamilton-Gordan, conte de Aberdeen, prim ministru al cărui guvern a implicat Marea Britanie în Războiul Crimeei împotriva Rusiei (d. 1860)
1811: Ioan Maiorescu, filolog român (d. 1864)
1841: Henry Morton Stanley, ziarist și explorator britanic (d. 1904)
1853: Jose Marti scriitor, și om politic cubanez, unul dintre organizatorii și conducătorii răscoalei antispaniole (d. 1895)
1873: Colette, Sidonie Gabrielle Colette, scriitoare franceză, literată, actriță și jurnalistă, nominalizată la Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 1948. A scris un articol elogios, în „Le Matin”, despre regina Maria sosită la Conferința de Pace de la Paris (d. 1954)
Fiică a căpitanului Colette şi a Sidoniei Landoys, Sidonie-Gabrielle Colette s-a căsătorit cu scriitorul și importantul critic al epocii, Henri Gauthier-Villars, (cunoscut sub pseudonimul Willy), la vârsta de douăzeci de ani. Acesta din urmă va publica primele lucrări ale soţiei sale sub pseudonimul său, inclusiv celebra serie a carților Claudine.
Colette, scriitoarea, a devenit în curând faimoasă pentru viața ei de femeie liberă (scandaloasă într-o Franță mult timp decentă) și pentru cărțile ei al căror succes nu a slăbit niciodată de pe vremea când soțul ei Willy le-a semnat în locul său (Claudine la școală, 1900; Claudine la Paris, 1901; Claudine în gospodărie, 1902; Claudine pleacă, 1903; Minne, 1904), până la bătrânețea ei, când imobilizată într-un scaun, a continuat să observe lumea de la fereastra sa din clădirea Palais-Royal, cu aceeași aviditate, aceeași dragoste de cuvinte: Steaua Vecerniei (L’Étoile Vesper), 1946, Felinarul albastru (Le Fanal bleu), 1948.
Dacă a avut dreptul la funeralii naționale și la recunoaștere din partea semenilor săi (Cocteau, Mauriac, Aragon…), posteritatea a întârziat totuși să-i acorde locul pe care-l merita: uneori era redusă la romanciera naturii, a animalelor și a florilor, observatorul incomparabil și inofensiv al păianjenilor care beau ciocolată și a mimozelor înflorite, a providenței profesorilor, alteori la demimonda frivolă, libertină, amorală, la furiile și eșecurile ei, chiar și perversiunile sale, subiectul „romanelor care nu se pun în mâna oricui…”
Biografia primei a dispărut în favoarea scrisului ei, dar escapadele celei de-a doua (de trei ori căsătorită, amanți și amante) păreau, dimpotrivă, materia primă a textelor care aparțineau acestui gen „minor” care este romanul monden.
Publicarea integrală a scrierilor ei în ultimii douăzeci de ani permite realizarea unui bilanț asupra bogăției și coerenței unei opere în care talentele romancierei se îmbină cu cele ale editorialistei care nu a încetat să fie și în care se dezvăluie, mai bună decât un stilist remarcabil, o mare scriitoare și o adevărată poetă. Prin multiplicitatea titlurilor și scrierilor, se ivește un proiect de căutare și autoconstrucție, atât reflectat, cât și pus în scenă în scris. De altfel, opera lui Colette își găsește coerența în unitatea unui proiect existențial pe care l-a construit într-o jumătate de secol. Această ființă în căutarea adevărului și a libertății ei era o femeie, a cărei tinerețe încă aparținea secolului al XIX-lea: promisiune de ucenicie dură.
Intrarea ei în viață (s-a căsătorit pentru prima dată cu genialul jurnalist și bulevardier Willy, în 1893, care i-a devenit și angajator) aproape că a coincis cu debutul ei ca scriitoare: în seria celor patru Claudine (1900-1903), povestește itinerarul ei din perioada copilăriei de provincie și perioada la școala municipală, până la primele aventuri amoroase, descoperirea Parisului monden, dezamăgirile ei conjugale; Willy, care o convinge să scrie, dar îi fură primele lucrări, va ști să adauge ceea ce stârnea micul apetit la scandal menit să asigure succesul acestor romane.
În 1904, și-a câștigat în sfârșit prenumele ca scriitoare prin semnarea primei cărți: Dialogurile animalelor (Dialogues de bêtes), cu o prefață de Francis Jammes. Colette se emancipează, leagă o aventură cu Mathilde de Morny (Missy), se desparte și apoi divorțează de Willy, devenind mim și actriță și încercând să trăiască din condeiul său. Apoi revine la realitatea vieții ei: Retragerea sentimentală, 1907; Hoinara, 1910; Culisele music-hall-ului, 1913; Cârceii de viță, 1913.
Ulterior, vor fi astfel amintite și alte lucrări: cele ale copilăriei (Casa Claudinei, 1922; Nașterea zilei, 1928; Sido, 1930) sau cele ale maturității (Steaua Vecerniei, 1947; Felinarul albastru, 1949). Dar, aceste lucrări nu sunt singurele: Colette este la fel de mult o romancieră care inventează personaje legate de vremea lor: Belle Époque a lui Chéri (1920), a lui Gigi (1943), perioada postbelică din Sfârșitul lui Chéri (1926) sau Julie de Carneilhan (1941) pe cât este o scriitoare în căutarea trecutului său; pe de altă parte și mai presus de toate, nu urmărește proiectul de „a-și povesti”. Lipsește ordinea necesară autobiografiei și cu atât mai mult miza ei: să pună, prin scris, ordine în viața sa.
Se pare că autoarea a făcut exact invers și că scrisul ei a ajutat-o să ajungă în fața lumii. Tânăra fată, senzualitatea ei, primele ei emoții o interesează la fel de mult când e aproape de vârsta eroinelor ei, cât și când le-a părăsit demult: Ingenua libertină (l’Ingénue libertine, 1909; Grâul verde (le Blé en herbe), 1923.
Colette a „experimentat” cu Chéri efectele diferenței de vârstă asupra dragostei, inversând propriul model de bărbat matur căsătorit cu o femeie foarte tânără și constituind cuplul femeii care urmează să renunțe la tânărul pe care l-a inițiat. Adevărata Colette nu atinsese această vârstă a renunțării în 1920. Dar cu Léa, eroina ei, a anticipat ceea ce o așteapta: scrisul îi servea să vadă clar și să trăiască, i-a servit și lui Colette să devină ea însăși, singură, celelalte două căsătorii ale ei (cu Henry de Jouvenel în 1912, cu Maurice Goudeket în 1935) fiind doar episoade din povestea libertății sale (Scrisorile hoinarei, 1961).
Colette și-a folosit instrumentul scrisului în același mod când se uita la o pisică și când se uita la o femeie, când construia portretul imaginar, încă literar, al mamei sale Sido și când inventa monologul interior al Leei ( Chéri) sau al lui Julie (Julie de Carneilhan).
Unitatea esențială a operei sale vine din dragostea pe care a avut-o pentru cuvinte, asupra puterii la care visa cu pasiune: pentru ea însăși, ca și pentru unele dintre personajele sale și mai ales pentru personajele copiilor ei (Bel-Gazou în Casa Claudinei), cuvintele sunt lucruri pe care le poți lua cu tine, cu care te poți juca atâta timp cât adulții, care vor să spună mereu lucrurilor pe nume, nu au fost acolo. Scriitorul aflat în posesia acestor talismane și în munca neobosită a scrierii este atunci capabil să-și arunce plasa magică asupra realității și să rețină în ochiurile sale comorile senzației, vibrațiile vieții, frumusețea lumii.
O mențiune specială pentru Colette: când regina Maria a sosit la Conferința de Pace de la Paris, unde şi-a etalat talentul extraordinar de a trata cu personalitățile celor 5 Mari Puteri (Anglia, Franţa, Statele Unite, Italia, Japonia), jurnalista franceză, Colette, care pe 5 martie 1919 a întâlnit-o înaintea celorlalţi reporteri, scria a doua zi, în „Le Matin”: „Este magnifică!” (Interviul Reginei Maria înaintea participării la Conferința de Pace de la Paris)
1874: George G. Moronescu, jurist și om politic, membru de onoare al Academiei Române (d. 1949)
1880: Camil Ressu, pictor, membru al Academiei Române (d. 1962)
1882: Eugen Petit, jurist român (d. 1959)
1884: Auguste Piccard, fizician elvetian
1887: Arthur Rubinstein, pianist și compozitor american de origine poloneză (d. 1982)
1892: Ernst Lubitsch, regizor german de film (d. 1947)
1901: Teodor Tatos, pictor și scriitor român (d. 1985)
1909: Vasile Vasilachi, teolog și istoric al culturii român
1912: Jackson Pollock, pictor american (d. 1956)
1927: Jean Antoine Villemin, medic francez
Jean Antoine Villemin este descoperitorul transmisibilitatii tuberculozei, ca rezultat al cercetarilor experimentale pe care le-a facut cunoscute in 1865, dar va fi ignorat pentru moment. El a descoperit că unele bacterii ar putea fi atacate de alte bacterii si a inventat termenul de “antibiotic”.
1931: Lucia Bosé, actriță italiană
1936: Ismail Kadare, scriitor albanez
1936: Alan Alda, actor american
1940: Ion H. Ciubotaru, etnolog, folclorist și eseist român
1943: Florina Cercel, actriță româncă de teatru și film
1944: Susan Howard, actriță americană
1955: Nicolas Sarkozy, politician francez, fost președinte al Franței incepand din 2007
Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, cunoscut ca Nicolas Sarkozy, (n. 28 ianuarie 1955, Paris) politician francez, fost președinte al Franței și coprinț al Andorei din 16 mai 2007.
Nicolas Sarkozy s-a născut la Paris, in arondismentul17. De profesie avocat, a ocupat functiile de primar la Neuilly-sur-Seine, deputat, purtător de cuvânt al guvernului, ministru de finante, ministru al comunicaţiilor, ministru de interne, ministru al economiei şi finanţelor şi preşedinte al consiliului general de la Hauts-de-Seine. Preşedinte al UMP, Nicolas Sarkozy a câştigat alegerile prezidenţiale din 2007, cu 53.06% din voturi în al doilea tur, împotriva lui Ségolène Royal (PS). A preluat conducerea în calitate de preşedinte al Republicii pe 16 mai 2007.
Sarkozy a fost de două ori ministru de interne al Franței, din 2002 până în 2004 în cabinetul Raffarin, și din 2005 până la 27 martie 2007 în cabinetul de Villepin. Din 28 noiembrie 2004 este președintele partidului neogaullist (de orientare conservatoare) UMP, formațiunea succesoare a partidului RPR, înființat în 1974 de Jacques Chirac.
1966: Marius Dumitrescu, filosof și eseist român
1974: Liviu Apetroaie, poet, publicist, muzeograf literar român
1981: Elijah Wood, actor american