1912: Patrick White (Victor Martindale), scriitor australian, laureat al Premiului Nobel (d.1990)
Este considerat unul dintre cei mai importanti romancieri de limbă engleză ai secolului XX. Din 1935 si până la sfarsitul vietii, a publicat 12 romane, doua colecţii de povestiri scurte şi opt piese de teatru.
Proza de ficţiune a lui White foloseste umorul, stilul inflorit, schimbarea punctelor de vedere narative (omniscient, intern sau extern) şi tehnica fluxului constiintei. In 1973, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatura, singurul australian caruia i-a fost acordat acest premiu.
Patrick White s-a născut la Londra, în 1912, în timpul lunii de miere a parintilor sai, tatal sau fiind anglo-australian, iar mama, englezoaica. Ambii parinti proveneau din mediul proprietarilor de terenuri din Valea Hunter. Astmatic, si-a petrecut copilăria în Blue Mountains, înainte de a intra la colegiul Cheltenham, la vârsta de 13 ani. La intoarcerea acasă, a lucrat la cresterea animalelor, apoi a scris poezii şi povestiri, în timp ce se pregătea pentru intrarea la universitate. A studiat la Colegiul King, Cambridge, unde a absolvit în 1935. A început apoi o carieră literară, în Londra, cu o colecţie de poezie, Plugarul şi alte poezii, apoi cu un roman şi o piesă de teatru.
S-a înrolat în aviaţie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, servind ca ofiţer de informaţii în Egipt, Palestina şi Grecia. După întoarcerea în Australia, s-a angajat ca horticultor la o fermă din Castle Hill, o suburbie din Sydney. In 1964, s-a mutat stabilit la Centennial Park, în centrul oraşului. In aceasta perioada, Australia era vazuta de White ca o tara intr-un proces continuu de dezvoltare si autodefinire.
Romanele sale, oarecum mizantrope, inspirate de natura salbatica a peisajului australian cu vaste spatii nelocuite, in care prezinta personaje (in special femei), dominate de pasiuni puternice, in cautarea propriei identitati si a sensului profund al existentei, exploreaza adesea posibilitatile vietii salbatice: Valea fericirii, Viii si mortii, Copacul omului, Bila vrajita, Umbre pe oglinda: un autoportret.
Primul său roman, Valea fericirii (Happy Valley, 1939) avea drept fundal mediul rural din Australia, ca si lucrarile sale ulterioare, precum Copacul omului (Tree of Man, 1955), capodopera sa, care trateaza urbanizarea zonelor rurale şi lupta unui agricultor cu spatiile vaste. The Living and the Dead, 1941, analizează transformarile din societate, prin relaţiile schimbătoare dintre membrii unei familiei, prietenii şi vecinii lor.
Scris în timpul războiului, romanul Povestea matusii (The Aunt’s story, 1948), se doreste o lucrare experimentală. Autor a 27 de romane, White s-a considerat întotdeauna reprezentantul unei anumite modernităţi literare. Romanele şi piesele sale de teatru au drept tema intimitatea şi parcursul iniţiatic. Acestea folosesc de obicei fluxurile conştiinţei şi sunt inspirate de psihologia modernă pentru a exprima interioritatea protagonistilor şi sentimentele lor.
Opera sa trădează, de asemenea, influenţa lui James Joyce, a Virginiei Woolf, T. S. Eliot şi D. H. Lawrence. Scrierile sale, bogate şi conştiente de efectele sale, privilegiază umorul şi sarcasmul. Mai multe dintre lucrările sale, precum Calatorii din car (Riders in the Chariot, 1961), The Solid Mandala, 1966, si Ochiul furtunii (The Eye of the Storm, 1973), descriu eroi obisnuiti, inzestrati cu o mare forta de caracter, luptand împotriva adversităţilor şi luandu-si destinul in propriile maini.
Afacerea Twyborn (The Twyborn Affair, 1979), nareaza tulburarile sexuale şi existenţiale ale unui barbat înainte de a se încheia bombardamentele din Londra, in 1940. Bogat în metafore şi alegorii, stilul autorului, bogat ornamentat şi baroc, este apreciat de mulţi critici pentru originalitatea şi puterea sa de sugestie. Considerat un scriitor anglofon major al secolului XX, White a fost primul australian (şi în prezent este singurul) care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1973. Academia Suedeză si-a motivat astfel acordarea premiului: “pentru arta lui narativa, preponderent epica si psihologica, prin care un nou continent s-a inserat în lumea literaturii”. Autobiografia sa, Defecte in oglinda ( Flaws in the Glass) a fost publicata în 1981.
A scris si piese de teatru si povestiri, adunate in volumele Cei arsi (The Burnt Ones, 1964) si Cacadu (Cockatoos, 1974).
In mod paradoxal, luarile de poziţie politice ale autorului, in special împotriva Războiului din Vietnam, originile sale rurale, critica sa acerba a unei societăţi australiene violente, ipocrite şi fruste, apoi refuzul conservatorismului l-au privat în ţara sa şi in timpul vieţii de succes, de stima si de imensa popularitate de care s-a bucurat în întreaga lume.
***
Punctul de vedere narativ:
Există trei puncte de vedere narative:
– punctul de vedere omniscient: naratorul ştie toate personajele şi poate vedea toate faptele si gesturile lor. El le cunoaşte trecutul, viitorul lor, sentimentele, emoţiile, etc. Acest punct de vedere se referă la un narator implicat absent;
– punctul de vedere intern: naratorul este un personaj al povestirii, spunand ceea ce acesta percepe şi ştie, naratorul cunoaşte tot atât de mult ca si acest personaj. Acest punct de vedere se referă la un narator din trecut;
– punctul de vedere extern: naratorul nu este un personaj al povestirii, el rămâne neutru, nu informează cititorul despre gândurile personajelor, nu îşi spune parerea. El povesteşte scena (la persoana a treia), ca si cand a fost filmata. Acest punct de vedere se referă la un narator neutru absent.
1660: George I al Marii Britanii, din 1714 primul rege al Marii Britanii din Casa de Hanovra (d. 1727)
1738: Joseph Ignace Guillotin medic şi politician francez
Este cunoscut pentru faptul ca, în timpul Revoluţiei Franceze, pe 10 octombrie 1789, a propus utilizarea unui dispozitiv, ghilotina, ca mod unic de executie in Franta. Desi Guillotin nu a inventat ghilotina si, de fapt, s-a opus pedepsei capitale, numele sau a devenit eponimul acesteia. Inventatorul real al prototipului a fost Antoine Louis.
Utilizarea unui dispozitiv mecanic pentru executarea pedepsei capitale i se parea o garanţie a egalitatii pentru toţi deţinuţii, sperand ca aceasta va conduce in viitor la abolirea pedepsei capitale. Pana atunci, executarea pedepsei capitale era diferita în funcţie de incadrarea si statutul social al condamnatului: nobilimea era decapitata cu sabia, oamenii de rând, cu un topor, regicizii si criminalii de stat, sfartecati, ereticii, arsi pe rug , hoţii, trasi pe roata sau spanzurati, falsificatorii de bani, fierti într-un ceaun.
Guillotin a devenit unul dintre primii medici francezi care au sprijinit descoperirea vaccinării de catre Edward Jenner, promovand răspândirea practicii vaccinarii împotriva variolei. In 1805 a fost preşedinte al Comitetului pentru Vaccinare din Paris. A fondat, de asemenea, Societatea primilor medici din Paris, o institutie care a fost precursoarea Academiei Nationale de Medicina.
1779: Thomas Moore, poet, satirist, compozitor şi cantaret irlandez (d. 25 febr. 1852)
In timpul vieţii, era supranumit Anacreon Moore, datorita lucrarii sale Ode de Anacreon (Odes of Anacreon, 1800).
Thomas Moore s-a nascut in Dublin, Irlanda, tatal sau fiind bacan. A avut două surori mai mici, Kate şi Ellen. De la o varsta relativ frageda, Moore a arătat interes pentru muzica si artele spectacolului. Impreuna cu prietenii săi, a apărut în piese de teatru precum The Poor Soldier de John O’Keeffe si, la un moment dat, avea ambiţia de a deveni actor.
A frecventat mai multe şcoli din Dublin, inclusiv Scoala de Gramatică Engleză a lui Samuel Whyte, din Grafton Street, unde a dobandit un accent al limbii engleze pe care l-a pastrat tot restul vieţii. Din 1795, a studiat la Trinity College – care, de putin timp, permitea accesul studenţilor catolici – într-un efort de a împlini visul mamei sale de a deveni avocat.
A fost iniţial un student bun, dar mai târziu s-a preocupat mai putin de studiile sale. Perioada studiilor la Trinity a avut loc in mijlocul crizei declansate in urma Revoluţiei Franceze şi o parte din colegii săi erau susţinători ai mişcării Unitatea irlandezilor. Aceasta a solicitat sprijin din partea guvernului francez pentru a lansa o revoluţie în Irlanda. In 1798 a izbucnit o rebeliune, urmată de o invazie franceza, dar niciuna nu a reuşit.
Dupa ce a absolvit Trinity College, Moore a studiat dreptul la Middle Temple din Londra, unde a devenit prieten apropiat al Lordului Byron si al lui Percy Bysshe Shelley. A devenit renumit ca poet, traducător, compozitor şi cântăreţ. Scrierile sale au ajuns în curând extrem de populare şi au inclus The Harp That Once Through Tara’s Halls, Believe Me, if All Those Endearing Young Charms, The Meeting of the Waters şi multe altele.
Baladele sale au fost publicate sub titlul Cantecele irlandeze ale lui Moore (numite, de obicei, Cantecele lui Moore) în 1846 şi 1852. Moore a fost mult mai mult decât un cântăreţ de balade. A avut mare succes în societatea Londrei, întalnindu-l de multe ori pe Prinţul de Wales, şi bucurandu-se de protectia aristocratului irlandez Lord Moira. A fost gazduit în mod repetat in casa lui Moira, la Donnington Park din Leicestershire, unde s-a bucurat sa aiba la dispozitie o vasta biblioteca.
In 1803, a fost numit registrator al Amiralităţii din Bermuda (Insulele Bermude). A petrecut aproape trei luni de pe insula, dar munca prestata i se parea foarte usoara si rutiniera, astfel ca va pleca în curand în Norfolk, Virginia. Dupa Norfolk, a calatorit prin SUA si Canada. In timpul vizitei in SUA a avut aprecieri foarte critice vizavi de aceasta, displacandu-i guvernarea Partidului Democrat–Republican şi preşedintele Thomas Jefferson. A vizitat diverse orase, petrecand mai mult timp in Philadelphia, apoi s-a indreptat spre Canada, oprindu-se la Cascada Niagara si apoi la Montreal. Din Nova Scotia s-a imbarcat pentru Anglia, ajungand acasă în noiembrie 1804.
După această călătorie, a publicat o serie de carti, Epistolele, Odele şi Alte poezii. Observaţiile asupra sclaviei au constituit o temă recurentă în scrierile realizate în Statele Unite. Criticile acide ale lui Moore fata de Statele Unite au provocat indignarea si riposta Americii. In Marea Britanie, o analiză critică a operei sale l-a determinat pe Moore sa-l provoace la duel pe editorul Francis Jeffrey. Duelul de la Chalk Farm a fost întrerupt de sosirea autorităţilor care i-a arestat pe cei doi combatanti. Zvonurile despre faptul ca oponentului lui Moore i s-ar fi dat un pistol gol au alimentat sarcasmele la adresa lui.
Lord Byron l-a ironizat, scriind ca “la examinare, gloantele pistoalelor, ca si curajul combatanţilor, s-au evaporat”. Moore s-a supărat si i-a trimis o scrisoare lui Byron prin care ii dadea de înţeles că este pregătit să lupte pentru a-si apara onoarea. Byron insa, parasise Marea Britanie pentru a călători în străinătate şi scrisoarea nu i-a parvenit. Când cei doi s-au intalnit in cele din urmă, disputa se calmase si au devenit prieteni foarte apropiaţi.
In timpul călătoriilor sale prin Europa, a petrecut putin timp cu Lordul Byron în Veneţia. Aceasta avea să fie ultima lor întâlnire. Byron i-a încredinţat lui Moore memoriile, pentru a le publica după moartea sa, ca executor literar. Moore a fost foarte criticat mai târziu pentru ca si-a permis să se lase convins sa distrugă memoriile lui Byron, la cererea familiei acestuia, din cauza conţinutului lor incriminator. Cu toate acestea, Moore a editat şi a publicat Letters and Journals of Lord Byron, with Notices of his Life in 1830, la şase ani după moartea lui Byron în 1824, în Grecia.
După ce s-a întors în Marea Britanie, Moore a publicat noi poezii, dar in pofida recenziilor favorabile şi vânzărilor bune, era tot mai deziluzionat de scrierea de poezii. A început să se gândească să scrie romane, un gen pe care succesul romanelor lui Walter Scott il facuse din ce în ce mai popular. Astfel, a inceput sa scrie o biografie a dramaturgului si politicianului Richard Brinsley Sheridan, pe care l-a intalnit de multe ori, dar in parte din motive legale nu l-a putut publica pana in 1825.
In octombrie 1825, Memoirs of the Life of Richard Brinsley Sheridan, a fost în sfârşit publicat de Moore după nouă ani de lucru. Romanul s-a dovedit a fi foarte popular, aparand rapid, in mai multe editii, ceea ce i-a adus un plus de reputatie printre contemporanii sai.
In privinta poeziei, versurile de inspiratie romantica Cantece irlandeze, transpuse pe muzica, l-au consacrat ca bard national în Irlanda, asa cum Robert Burns era în Scoţia. Mulţi compozitori au transpus poemele lui Thomas Moore pe muzică: Gaspare Spontini, Robert Schumann, Hector Berlioz, Charles Ives, William Bolcom, Lori Laitman, Benjamin Britten şi Henri Duparc.
Colectiile sale, Cantece irlandeze (Irish Melodies) si Cantece populare (National Airs, 1807-1834), conţin 130 de poezii originale puse pe melodii tradiţionale: Menestrelul (The Minstrel Boy), Believe Me, if All Those Endearing Young Charms şi Ultimul trandafir al verii (The Last Rose of Summer). Moore le interpreta pentru nobilii din Londra, trezindu-le compasiunea pentru naţionaliştii irlandezi. Reputaţia lui o egala pe cea a lui Byron sau Walter Scott. Poemul Lalla Rookh (1817), o fantezie orientală romantică, a fost tradus mai mult decât oricare altă poezie a vremii.
A scris poeme satirice si de moravuri: Sacul de posta de doi bani (The Two Penny Post Bag, 1813), Familia Fudge la Paris (The Fudge Family in Paris, 1818), Fabule pentru Sfanta Alianta; biblice: Iubirile ingerilor (The Loves of the Angels 1823); orientale: Lalla Rookh (Lalla Rookh: an Oriental Romance, 1817); romanul Epicureanul ( The Epicurean,1827).
Este responsabil, impreuna cu editorul englez John Murray (fondatorul Editurii Hachette din Marea Britanie, sub brandul Lagardère Group), pentru arderea memoriilor Lordului Byron, după moartea acestuia. In 1824, cand i-au fost încredinţate memoriile lui Byron, Moore le-a ars cu scopul presupus de a-l proteja pe Byron. Mai târziu insă, a scris biografia lui Byron (Life of Byron, 1930) şi i-a editat opera. A scris, de asemenea, Istoria Irlandei (History of Ireland, 1827).
1830: Carl Filtsch, pianist și compozitor sas (d. 1845)
1853: Carl Olof Larsson, pictor, acuarelist, grafician, ilustrator, şi designer de interior suedez (d. 1919)
Larsson a studiat la Academia de Arte dinStockholm(1869). A lucrat ca ilustrator si caricaturist, a executat, de asemenea, fresce şi picturi murale pe teme istorice (frescele de la Muzeul Naţional dinStockholm, 1894-1908).
Reprezentant al miscarii artistice Arts and Crafts. Printre picturile sale se numără uleiuri, acuarele şi fresce. Larsson considera drept cea mai buna lucrare a sa Midvinterblot (Midwinter Sacrifice), o pictura murala de mari dimensiuni, expusa in prezent în interiorul Muzeului Naţional de Arte Plastice al Suediei.
Midvinterblot (Sacrificiul din miezul iernii)
Prin lucrarile sale variate si pitoresti, acest pictor francofil, de extracţie modestă, a reusit sa-si intretina familia din munca sa, păstrandu-si independenţa de gândire şi afirmand valori nonconformiste, uneori contrare dogmatismului academic al timpului său, devenind în mod paradoxal, pictorul idilic al burgheziei suedeze. A fost, de asemenea, cunoscut şi popular în Germania.
Carl Larsson, Autoportret
Nascut intr-o familie de fermieri din Gamla Stan, oraşul vechi al Stockholm-ului, Carl Larsson a avut o copilarie destul de nefericita. La varsta de 13 ani, se afla într-o şcoală pentru copiii săraci, atunci când profesorul său l-a îndemnat să aplice pentru principskola a Academiei Regale de Arte din Suedia, unde a fost admis în cele din urmă. Pentru a castiga banii necesari propriilor cheltuieli, la sfârşit de săptămână şi, uneori, noaptea, retusa fotografii, în 1866, iar după 1871 a devenit ilustrator al revistei Kasper. In timpul primilor sai ani în această instituţie de prestigiu, se simtea stanjenit, fiind foarte timid şi simtindu-se inferior camarazilor sai burghezi. In 1869, la 16 ani, trece intr-o clasa mai prestigioasa din aceeaşi academie, unde câştigă încredere în sine, implicandu-se în viaţa de student.
Devenit pictor istoric, a primit o medalie de aur pentru contribuţiile sale la istoria Suediei. Alaturi de aceasta, primeste si o bursă de călătorie la Paris, in 1876/1877, petrecand câteva luni la Scoala de la Barbizon. In timpul acestui sejur parizian, în 1876, a descoperit colonia scandinava stabilita în Grez-sur-Loing, langa Fontainebleau, o comunitate de artisti, care locuia împreună cu soţiile şi copiii. I-a vizitat ocazional şi a început să picteze acuarele pe teme anecdotice, prezentand bucuriile simple ale vieţii de familie în aer liber.
In timp ce continua să lucreze ca ilustrator de carti sau de ziare, asa cum facea de mai mulţi ani, s-a mutat la Paris intre 1880 – 1885. Munca asidua de pictor academic nu era incununata de succes, dar ilustratorul suedez învaţa şi descoperea cu aviditate si fascinaţie toate tehnicile performante ale francezilor, adesea adaptate sau apropiate de cele ale lumii anglo-saxone. Ideile sale nonconformiste s-au consolidat in contact cu pictorul suedez Ernst Josephson şi cu designerii şi meşteşugarii ilustraţiei pariziene.
Intervievat în 1882 de către presa franceză, tanarul acuarelist promiţător a răspuns deschis: “Eu sunt suedez şi tineti-va bine – socialist. Vreau să profite, vreau să se bucure, nu o singură persoană, ci toată lumea.” Angajamentul său nu parea nici dogmatic şi cu atat mai puţin dependent de o linie ideologică, ci parea mai aproape de anarho-socialismul mediilor populare şi artistice mai bine educate.
In 1882, în comunitatea de artisti din Grez-sur-Loing, pe care o frecventa în mod regulat incepand din 1880, a întâlnit o tanara suedeză Karin Bergöö (1859-1928), care a devenit modelul şi soţia sa în 1883, în timpul unei scurte întoarceri în Suedia.
Karin, sotia lui Larsson, si fiica Suzanne
Această perioadă a insemnat un punct de cotitură în viaţa de artist a lui Larsson, care a pictat cateva dintre lucrările sale cele mai importante in Grez, lăsând pictura în ulei pentru a a realiza acuarele cu subiecte campestre, in culori limpezi.
Carl Larsson, Primavara (acuarela)
De altfel, două acuarele intitulate Dovleacul si Bruma, medaliate la Saloanele Artistilor Francezi, i-au adus un mare succes la Paris şi Berlin. Prezent în capitala germană, poetul Jules Laforgue a salutat un maestru al Iluminismului.
Carl Larsson, Dovleacul, 1882-1883
Carl Larsson, Bruma (Noiembrie)
Un artist polivalent de prima marime
Reputaţia sa europeana i-a permis să fie numit profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Göteborg, înainte de 1885. Putea începe acum sa-si intemeieze o familie şi să continue pictura în ulei, în paralel cu lucrarile de grafica.
In timpul sederii la Paris, la sfârşitul anului 1888, a realizat trei uleiuri de mari dimensiuni despre Istoria Artei: Renasterea, Rococo, Arta moderna. Aceste panze sunt primele sale lucrări de mari dimensiuni. Le-a expus, impreuna cu alte picturi şi acuarele la Expozitia Universala de la Paris, din 1889. Artistul a expus in acelaşi an, la Societatea Nationala de Arte Plastice, înainte de a deveni membru asociat în 1890. Pictorul nu a neglijat lucrarile de şevalet, realizand portrete ale contemporanilor sai de cate ori se ivea ocazia. Astfel, a realizat portretul lui August Strindberg, în 1899, si cel al Selmei Lagerlőf.
Carl Larsson, Portretul lui August Strindgerg
Carl Larsson, Selma Lagerlof
Cu toate acestea, Larsson rămâne un artist polivalent, cu creaţii de dimensiuni modeste, atât ilustrator, cat si grafician, acuarelist şi pictor, decorator, realizator de fresce si mai tarziu chiar gravor.
Un pictor intimist al familiei şi caminului sau
Familia Larsson a avut opt copii, din care doar sase au supravietuit. Incepand de la instalarea treptata în Sundborn, în Dalarna, familia in crestere, s-a preocupat de extinderea si infrumusetarea acesteia, din 1890. In 1888, în timp ce familia se afla în Stockholm, tatăl lui Karin, Adolf Bergöö, le-a oferit o casă mică în Sundborn, în apropiere de Falun, pe care cuplul a decorat-o si a mobilat-o dupa gusturile lor artistice.
Casa familiei Larsson din Sundborn
Interiorul casei Larsson
Carl Larsson, Seara inaintea calatoriei in Anglia, 1909
Bucătăria
Larsson, sotia si copiii in salon
Larsson, sotia si copiii in gradina
Prin intermediul cărţilor şi picturilor lui Larsson, aceasta casa, initial resedinta de vara, apoi casa intregii familii, a devenit una din resedintele celor mai renumiti artisti din intreaga lume. Casa se afla în prezent in posesia urmasilor familiei, care o deschid in fiecare an pentru a fi vizitata de turisti, din mai până în octombrie.
Scenele din viaţa domestică (uleiuri, acuarele, gravuri) in care a infatisat caminul, viata de familie: Familia mea, La pian etc. au fost populare in epoca, şi au fost publicate in albume, inclusiv in Familia mea (1895), The Larssons (1902), şi în Casa Soarelui (1909). Căldura lirica, intimitatea, şi o anumita idilică bucurie de a trai sunt combinate în opera lui Larsson, cu stilizari decorative în spiritul Art Nouveau.
***
Arts & Crafts (literalmente Arte şi Meserii/Artizanat), este o mişcare artistică internaţională (de design) reformatoare aparută în Anglia, în anii 1860, şi care s-a dezvoltat între anii 1880 – 1910, la sfârşitul epocii victoriene, influenţa acesteia continuandu-se până in 1930. A fost condusa de către artistul şi scriitorul William Morris (1834. – 1896) şi arhitectul Charles Voysey (1857-1941), în timpul anilor 1860, şi a fost inspirata de scrierile lui John Ruskin (1819-1900) şi Augustus Pugin (1812-1852). S-a dezvoltat mai intai în Insulele Britanice si s-a răspândit în Europa şi America de Nord. A fost în mare măsură o reacţie împotriva starii de declin a artelor decorative ale timpului şi a condiţiilor în care acestea erau produse. A promovat mestesugurile traditionale, utilizand forme simple si de multe ori in stilul decorativ medieval, romantic sau popular. Aceasta miscare artistica a susţinut reforma economică şi socială şi s-a declarat a fi, în esenţă, anti-industriala. Arts & Crafts poate fi considerată iniţiatoarea stilului modern, echivalentul anglo-saxon al stilului Art Nouveau francez şi belgian (Henry van de Velde si Victor Horta).
1908: Ian Fleming, scriitor, jurnalist, ofiter in spionajul maritim (Naval Intelligence) britanic (d. 1964)
Este creatorul eroului de ficţiune, spionul James Bond. Numele personajului provine de la cel al ornitologului american James Bond, dupa cum a declarat Fleming într-un interviu. Majoritatea romanelor prezentandu-l pe agentul 007 s-au bucurat de succes la nivel mondial şi au fost adaptate pentru marele ecran. Fleming este autorul a douăsprezece romane şi nouă povestiri scurte despre acest personaj.
Fleming s-a nascut intr-o familie bogată de bancheri din inalta societate, legati de banca comerciala Robert Fleming & Co, tatăl său fiind membru al Parlamentului pentru Henley, din 1910 si până la moartea sa pe Frontul de Vest, în 1917.
Educat la Eton, la Academia Militară Regală, Sandhurst şi universităţile din München şi Geneva, Fleming a trecut printr-o serie de job-uri înainte de a început să scrie.
Seria Bond se numara printre best-seller-urile cărţilor de fictiune din toate timpurile, cu vânzari de peste 100 de milioane de exemplare în întreaga lume. Fleming a scris, de asemenea, povestea pentru copii Chitty-Chitty-Bang-Bang-şi două lucrări de non-ficţiune.
In timpul celui de-al Doilea Război Mondial cand lucra în British Naval Intelligence, Fleming, a fost implicat în etapele de planificare ale Operatiunii Mincemeat şi ale Operatiunii Golden Eye, din care prima a fost realizata cu succes. A fost, de asemenea, implicat în planificarea şi supravegherea a două unităţi active de spionaj, 30 Assault Unit and T-Force.
Experienţele sale in spionaj, din timpul războiului, i-au furnizat cadrul şi detaliile din romanele Bond, iar cariera sa de jurnalist a adăugat culoare şi adâncime poveştilor. In 2008, The Times l-a clasat pe Fleming pe locul al paisprezecelea pe lista celor mai mari 50 de scriitori britanici din 1945 (“The 50 greatest British writers since 1945”).
1913: George Macovescu, publicist, prozator, diplomat și politician român
1944: Gladys Knight, cantareata americana de muzica soul si rhythm and blues, compozitoare, actrita, femeie de afaceri şi autoare
Este cel mai bine cunoscuta pentru hiturile înregistrate în decursul anilor 1960 şi 1970, atât pentru Motown şi Buddah Records, cu grupul ei Gladys Knight & the Pips, impreuna cu fratele ei Merald “Bubba” Knight şi verii Edward Patten şi William Guest.
A participat la un grup vocal de familie în 1952, sub numele The Pips, cu fratele ei mai mare Merald, supranumit Bubba, sora sa Brenda şi doi dintre verii lor germani Elenor Guest şi William Guest. Grupul tinerilor interpreti a activat, timp de şase ani, în zona Atlantei, ca artisti de varieteu, în cabarete, la seratele dansante din timpul săptămânii şi ca interpreti de muzica gospel în biserici, în week-end. Grupul va deveni în 1961, “Gladys Knight & the Pips”, Gladys fiind solista acestuia.
1945: John Fogerty, muzician, cantautor si chitarist american, liderul trupei de muzica rock Creedence Clearwater Revival
Fogerty detine o distincţie rară, fiind nominalizat pe lista revistei Rolling Stone a celor mai mari 100 de chitaristi (100 Greatest Guitarists) pe pozitia 40 şi pe lista celor mai mari 100 de cântăreţi (100 Greatest Singers), pe pozitia 72. Piesele “Proud Mary” si “Born on the Bayou”, se numara, de asemenea, printre cele mai mari piese pop (“Proud Mary”, pozitia 41) şi piesele pentru chitară (“Born on the Bayou,” pozitia 53).
In 1973, după ce grupul s-a destramat, a inceput o cariera solo. In anul 2000, a cantat in deschiderea turneului Tinei Turner, Twenty Four Seven World Tour, iar în 2004, a participat la concertele realizate pentru sustinerea candidatului la preşedinţie, John Kerry, împreună cu Bruce Springsteen şi trupa E-Street.
1955: Nicolae Robu, inginer, profesor universitar și politician român, rector al Universității „Politehnica” din Timișoara
1956: George Volceanov, anglist și traducător din România
1968: Kylie Ann Minogue, cantareata si actrita australiana, nascuta in Melbourne, Australia. A vândut în întreaga lume aproape 85 de milioane de albume.
1974: Tudor Chirilă, actor, cântăreț și compozitor român.