29 Februarie

1936: Marin Sorescu, poet, dramaturg și eseist român (d. 1996)

Marin Sorescu, 29 febr. 1936 – 8 dec. 1996, născut în Bulzești, Dolj, România, poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător român, membru titular (din 1992) al Academiei Române. În cariera politică, a ocupat funcția de ministru al Culturii între anii 1993 și 1995, fără afiliere politică.

S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic, după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995). A tradus versuri ale lui Boris Pasternak.

În perioada 1978-1990, Marin Sorescu a fost redactor-șef la revista craioveană Ramuri, de unde a fost forțat să plece în 1992, în urma unei scrisori semnate de mai mulți redactori ai revistei.

În 1992, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”.

Marin Sorescu a fost fiul lui Ștefan Sorescu și al Nicoliței (născută Ionescu), țărani din Bulzești. A urmat cursurile școlii primare în satul natal, apoi a continuat studiile la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova; în continuare a studiat la Școala medie militară din Predeal. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, la Facultatea de Filologie (1955-1960), licențiat în limbi moderne. A fost membru al Programului Internațional pentru Scriitori la Universitatea din Iowa – SUA.

Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii “Singur printre poeți”. Până la moartea sa (în 1996) mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul “Poeme”, reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei sale.

Printre volumele cele mai cunoscute se numără “Tușiți” (1970), “Suflete, bun la toate” (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat “La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.

Marin Sorescu a excelat în poezii parodice, a dat aproape echivalențe la versuri de Maria Banuș, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, a compus excelente parodii la cantecele lui Miron Radu Paraschivescu, versurile lui Ion Horea, Victor Felea, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Eugen Frunză, Nicolae Stoian, Toma George Maiorescu…

Într-o postfață la volumul Tinerețea lui Don Quijote, Marin Sorescu susține că actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care, petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac. Poezia trebuie să fie clară, nu coborâtă la nivelul comun de înțelegere, pe cât posibil concisă, spre a avea parte de o critică lungă și personală, originală fără ostentație. Cam toate aceste însușiri se pot recunoaște în poezia sa, de predilecție în versuri albe, comunicative, adesea presărate cu ironii și autoironii, într-un limbaj care nu ocolește familiaritatea în sens filistin…(Al. Piru, op. cit. pp. 175-176).

Înainte de 1989 nu a putut să apară volumul „Poezii alese de cenzură” (1991), dintre care cea mai cunoscută este poezia Casa sub observație.

Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici (“Unde fugim de acasă?” – 1967, “Cirip-ciorap” – 1993). La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.

Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul și Matca. Paracliserul întruchipează tragedia artistului creator consumat de propria-i flacără ce nu lasă în trecerea sa prin lume decât impalpabile vestigii, niște „vorbe pe pereți.” Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan, precum în Există nervi, teatrul istoric (în A treia țeapă și Răceala) sau comedii, precum Vărul Shakespeare, al căror armă primordială este chiar ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

1468: Papa Paul al III-lea (d. 1549)

1784: Leo von Klenze, arhitect german (d. 1864)

1792: Gioacchino Rossini, compozitor italian (d. 1868)

1836: Pietro Blaserna, matematician și fizician italian, membru de onoare al Academiei Române (d. 1918)

1892: Vilmos Apor, episcop catolic, drept între popoare, opozant al fascismului și comunismului (d. 1945)

1904: Jimmy Dorsey, saxofonist, clarinetist și șef de orchestră american (d. 1957)

1920: Michèle Morgan, actriță franceză de film (d. 2016)

1928: Albert Kovacs, scriitor, teoretician, critic și istoric literar român (d. 2015)

1940: Bartolomeu I, patriarh ecumenic de Constantinopol

1940: Gretchen Christopher, cântăreață americană

1952: Gheorghe Duca, academician, președinte al Academiei de Știinte a Moldovei

1960: Khaled (n. Khaled Hadj Ibrahim), muzician, multi-instrumentist, cantautor și cântăreț algerian

1972: Pedro Sánchez (n. Pedro Sánchez Pérez-Castejón), politician spaniol, prim-ministru al Spaniei

1976: Ja Rule, cântăreț american

1992: Michaela Prosan, actriță română de film și teatru.

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.