Aniversari 29 mai
1265: Dante Alighieri, poet, scriitor, dramaturg, gânditor și politician (florentin) italian (d. 1321)
Data nașterii sale este incertă, după alte surse s-a născut între mijlocul lunii mai și mijlocul lunii iunie 1265 la Florența.
După o veche tradiție, guelf, familia sa aparținea, din punct de vedere economic, micii nobilimi florentine. Se știu puține lucruri despre studiile sale timpurii: în 1287 este posibil să fi frecventat Universitatea din Bologna, iar în cântul XV al Infernului, aduce un omagiu primului său profesor, Brunetto Latini.
Două experiențe esențiale i-au marcat adolescența: prietenia care l-a legat de principalii poeți florentini ai generației sale (G. Cavalcanti, L. Gianni) în cadrul avangardei poetice al dolce stil nuovo (dulcelui stil nou); și iubirea pentru cea pe care a sărbătorit-o, de la Viața nouă (Vita nuova) la Divina Comedie, sub numele de Beatrice.
Luptele Florenței împotriva lui Arezzo și a celorlalte orașe gibeline din Toscana i-au oferit cavalerului perfect care visa să fie prilejul primelor sale fapte de arme: bătălia de la Campaldino și capturarea cetății pisane (din Pisa) din Caprona (1289).
După moartea Beatricei (1291), s-a dedicat filosofiei (Cicero, Boethius) și a urmat școlile teologice ale dominicanilor din Santa Maria Novella și ale franciscanilor din Santa Croce.
Începând din 1295, a participat activ la viața politică a Florenței și a fost numit în 1300 în Consiliul Priorilor, magistratura supremă a municipalității. Când “guelfii negri” din facțiunea lui Corso Donati au fost rechemați la Florența, și-au exilat cu sutele adversarii. Acuzat pe nedrept de șantaj, Dante a fost exclus pe viață din magistratură și condamnat la exil. Refuzând la fiecare amnistie să respecte condițiile impuse la întoarcerea sa, nu trebuia să se mai întoarcă niciodată la Florența. A dus o viață de rătăcitor în Veneto, Bologna și Lucca. Apoi a locuit la Verona, sub protecția lui Cangrande Della Scala. Nu se știe pe ce dată a mers la curtea lui Guido Novello da Polenta din Ravenna, unde a murit la 14 septembrie 1321, la întoarcerea de la o ambasadă la Veneția.
Rime din tinerețe (Rimes de jeunesse) ale lui Dante includ treizeci de compoziții care anunță dulcele stil nou (dolce stil nuovo). Reunind versuri dedicate Beatricei, Vita nuova (1292-1293) este însoțită de un comentariu de proză, a cărui principală noutate este structura narativă autobiografică. Povestea definește dragostea poetului pentru Beatrice atât ca o experiență care se desfășoară în timp și spațiu, ca o aventură spirituală transcendentă și ca însuși fundamentul oricărui discurs poetic.
Perioada devianței care urmează morții Beatricei este marcată de o experimentare poetică orientată în trei direcții: Rimele alegorice și doctrinare (începând din 1293) celebrează mitul „donna gentile”, o sinteză armonioasă a frumuseții și adevărului; tenzone-le (în tinerețe, Forese și Dante au schimbat între ei o serie de sonete jucăușe numite tenzone, care iau forma unei serii de dispute) cu prietenul său din copilărie Forese Donati (1293-1296) reînnoiesc tehnicile medievale ale stilului comic;
„Rimele petrose” (începând din 1296) fac parte din tradiția aspră (complexitatea prosodică și inspirația tragică) a trubadurului provensal Arnaut Daniel.
Ultimele sale Rime, observarea amărăciunii și a eșecului, datează din primii ani ai exilului său. Le Banchetul, în limbajul obișnuit, din care au fost scrise doar primele 4 cărți (1304-1307), își propune să întemeieze o cultură laică modernă, bazată pe speculații filozofice și destinată reînnoirii acțiunii și structurilor politice.
Contemporană Banchetului, Elocvența vulgară este întreruptă înainte de sfârșitul cărții a II-a. Cartea I este dedicată definiției „ilustrului vulgar” pornind de la o analiză a dialectelor limbii italiene ca limbă originală a lui Adam. Dante propune să întemeieze gramatica acestui „ilustru vulgar” pe tradiția poetică italiană recentă. În Cartea a II-a, el specifică câmpul său de relevanță stilistică, conform canoanelor retorice ale vremii.
Tratatul de filozofie politică Monarhia (1310-1313) dezvoltă teoria, prezentată în Cartea a IV-a a Banchetului, a misiunii providențiale dedicată în istoria umanității instituției imperiale, de la Imperiul Roman la Sfântul Imperiu German, legitimă întrupare istorică a monarhiei universale.
Cele 13 Epistole latine din aceeași perioadă exaltă perfecțiunea instituției monarhice și afirmă ideea autonomiei puterii temporale în raport cu puterea spirituală, pe care Papa trebuie să o exercite în singurul scop de a readuce Biserica la sărăcia evanghelică.
Divina Comedie: experiența politică decisivă care a fost pentru Dante alegerea în Imperiu și apoi eșecul lui Henri al VII-lea de Luxemburg i-a inspirat viziunea atât profetică, cât și apocaliptică a istoriei, care se manifestă în poemul său.
Scrisă între 1306-1308 și 1321, Divina Comedie (care include Infernul, Purgatoriul și Paradisul) este compusă din de 3 ori câte 33 de cântece (plus un cântec introductiv). Acesta spune povestea itinerariului fictiv al lui Dante dincolo de mormânt, în anul jubiliar 1300. Însoțit de Virgiliu, poetul parcurge succesiv, de la Ierusalim până în centrul Pământului, cele 9 cercuri concentrice ale Infernului, înainte de a urca pe cele 7 terase sau trepte, ale muntelui Purgatoriului. În partea de sus a acestuia se întinde luxuriantul platou al Paradisului pământesc, de unde Dante și Beatrice se înalță peste cele 9 Ceruri ale Paradisului, până la Empireu (în Evul Mediu, în teologia creștină, al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți; partea cea mai de sus a bolții cerești, unde se credea că se află lăcașul zeilor; după unii vechi filosofi, partea cea mai înaltă a ceruluĭ, ocupată de focurile eterne, de stele).
Rosa celeste (trandafirul celest): Dante și Beatrice contemplând Empireul, ilustrație de Gustave Doré pentru Paradis
Dacă structura ascendentă a poemului, de la negativ la pozitiv, justifică titlul de Comedie, ea reflectă totuși doar în mod imperfect proiectul „totalitar” al operei, la dublul nivel al expresiei și al ficțiunii, ceea ce duce la desfiin’area categoriilor riguroase ale retoricii medievale.
Mai mult, Dante preferă definiția „poemului sacru” (Paradis, XXVI), adică descifrarea și revelarea unei ordini transcendentale prin intermediul contradicțiilor istoriei umane și împlinirea acesteia în eternitate, De fapt, cu mult mai mult decât în această sau acea ilustrare a tehnicilor „comice” (Infern, XVIII-XXX), adevăratul „realism” al lui Dante se manifestă în dubla articulare exegetică și poetică a Comediei și în extinderea sa lingvistică extraordinară.
Și, în această ambiție de a reprezenta totalitatea realității și a istoriei în lumina transcendenței, mult mai mult decât lecția (exclusiv tragică sau sublimă) lui Virgiliu, Dante îi cere Bibliei să îl inspire.
Idealul său este să atingă profunzimea semnificativă a scrierii biblice, polisemia literei sale. De aici și infinita bogăție a articulației de sens în Divina Comedie în comparație cu experiențele anterioare ale lui Dante. Cu excepția primelor cântece ale Infernului, reprezentarea nu este niciodată absorbită în simbol, dar tocmai de la reprezentare la simbol, ca între doi poli, se naște tensiunea poetică în mod corespunzător, atât narativă, cât și metaforică, a scriiturii dantești.
1439: Papa Pius al III-lea (d. 1503)
1627: Anne Marie Louise d’Orléans, Ducesă de Montpensier, prințesă și scriitoare franceză (d. 1693)
1630: Regele Carol al II-lea al Angliei (d. 1685)
1660: Sarah Jennings, Ducesa de Marlborough, Anglia
1680: Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg (d. 1735)
1736: Patrick Henry, politician american
1860: Isaac Albéniz, compozitor și pianist spaniol (d. 1909)
1874: Gilbert Keith Chesterton , scriitor, jurnalist și gânditor englez (d. 1936)
Gilbert K. Chesterton, pe numele complet Gilbert Keith Chesterton, 29 mai 1874 – 14 iunie 1936, născut la Londra, Anglia, critic englez și autor de versuri, eseuri, romane și nuvele, cunoscut și pentru personalitatea sa exuberantă și silueta plinuță.
Chesterton a fost educat la St. Paul’s School și mai târziu a studiat arta la Slade School și literatura la University College, Londra.
Scrierile sale din 1910 au fost de trei feluri. Primul, critica socială, în mare parte abordată în jurnalismul său voluminos, a fost adunată în The Defendant (Inculpatul), 1901, Douăsprezece tipuri (Twelve Types), 1902 și Ereticii (Heretics), 1905. În ea, a exprimat opinii puternice pro-buri în războiul din Africa de Sud. Din punct de vedere politic, a început ca liberal, dar după o scurtă perioadă radicală a devenit, împreună cu prietenul său creștin și medievalist Hilaire Belloc, un distribuitist (adept al Distributismului), favorizând distribuirea / repartizarea pământului. Această fază a gândirii sale este exemplificată de Ce e în neregulă cu lumea (What’s Wrong with the World), 1910.
A doua preocupare a sa a fost critica literară. Robert Browning (1903) a fost urmat de Charles Dickens (1906) și Aprecieri și critici ale operelor lui Charles Dickens (Appreciations and Criticisms of the Works of Charles Dickens), 1911, prefețe la romanele individuale, care se numără printre cele mai bune contribuții ale sale în domeniul criticii. George Bernard Shaw (1909) și Epoca victoriană în literatură (The Victorian Age in Literature), 1913 împreună cu William Blake (1910) și monografiile ulterioare William Cobbett (1925) și Robert Louis Stevenson (1927) au o spontaneitate care le plasează deasupra lucrărilor multor critici academicieni.
A treia preocupare majoră a lui Chesterton a fost teologia și argumentele religioase. Chesterton a fost convertit de la anglicanism la romano-catolicism în 1922. Deși a scris mai devreme despre creștinism, precum în cartea sa Orthodoxia (1909), convertirea sa a adăugat un avantaj scrierii sale controversate, în special Biserica Catolică și Convertirea (1926), scrierile sale în Săptămânalul lui G.K. (G.K.’s Weekly) și Confesiuni și negări (Avowals and Denials), 1934. Alte lucrări apărute în urma convertirii sale au fost Sfântul Francisc de Assisi (1923), eseul de teologie istorică The Everlasting Man (1925), The Thing (1929; publicat și ca The Thing: Why I Am a Catholic) și Sfântul Toma de Aquino (1933).
În versurile sale, Chesterton a fost un maestru al formelor de baladă, așa cum se arată în tulburătorul „Lepanto” (1911). Când nu era zgomotos de comic, versul lui era sincer partizan și didactic. Eseurile sale și-au dezvoltat ireverenta sa perspicace și paradoxală până la punctul său suprem de seriozitate reală. Chesterton este văzut cel mai fericit în eseuri precum La alergarea după pălăria cuiva (On Running After One’s Hat), 1908 și Pledoaria absurdului (A Defense of Nonsense), 1901, în care spune că nonsensul și credința sunt „cele două afirmații simbolice supreme ale adevărului” și „A scoate sufletul lucrurilor cu un silogism este la fel de imposibil ca și a scoate Leviatanul cu un cârlig.”
Mulți cititori apreciază cel mai mult ficțiunea lui Chesterton, Napoleon din Notting Hill (1904), o poveste de dragoste despre războiul civil din suburbiile Londrei, care a fost urmată de colecția de povestiri scurte, Clubul meseriilor ciudate (The Club of Queer Trades), 1905) și popularul roman alegoric Omul care era Joi (The Man Who Was Thursday), 1908. Dar cea mai reușită asociere a ficțiunii cu judecata socială este în serialul lui Chesterton despre detectivul-preot, Părintele Brown: Inocența părintelui Brown (Father Brown: The Innocence of Father Brown), 1911, urmată de The Wisdom… (1914), The Incredulity… (1926), The Secret… (1927) și Scandalul părintelui Brown (The Scandal of Father Brown), 1935.
Prieteniile lui Chesterton erau cu bărbați diverși precum H.G. Wells, Shaw, Belloc și Max Beerbohm. Autobiografia sa a fost publicată în 1936.
1880: Oswald Spengler, filosof și istoric german (d. 1936)
1897: Erich Wolfgang Korngold, compozitor austriac de muzică clasică și de film (d. 1957)
1901: Ionel Fernic, compozitor, poet, aviator și parașutist român (d. 1938)
1903: Bob Hope, actor american si entertainer
1906: T.H. White, scriitor britanic
1912: Chien-Shiung Wu, fizician chino-american
1917: John F. Kennedy, al 35-lea președinte al Statelor Unite (d. 1963)
1920: John Charles Harsanyi, economist american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie pe anul 1994
1922: Iannis Xenakis, matematician, arhitect, inginer constructor și compozitor francez de origine greacă (d. 2001)
1925: Erwin M. Friedländer, fizician american de origine română (d. 2004)
1929: Peter Higgs, fizician britanic
1932: Paul R. Ehrlich, biolog american
1935: Alexandru Nichici, 84 ani, inginer român (d. 2020)
1955: Aurel Gubandru, politician român
1961: Melissa Etheridge, muzician american
1967: Noel Gallagher, cântăreț, compozitor englez (Oasis)
1975: Melanie Brown, cântăreață, compozitoare, dansatoare, actriță britanică (Spice Girls)
1980: Irina Cojar, actriță română