3 Octombrie

1895: Serghei Esenin, poet rus (d. 1925)

Serghei Esenin, Serghei Aleksandrovici Esenin, poet proeminent al Rusiei secolului XX, 21 sept. 1895 (3 octombrie în calendarul gregorian) – 28 decembrie 1925.

Serghei Esenin, născut în centrul Rusiei, în orașul Konstantinovo, gubernia Riazan, a fost primul copil al cuplului Esenin. Ulterior părinții săi au avut două fiice: Ekaterina (1905 – 1977) și Alexandra (1911 – 1981).

Alexander Esenin, tatăl său, lucra la un magazin ca vânzător de carne, la Moscova, iar mama sa, Tatiana Titov, fiind ocupată în Riazan, și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei timpurii la Konstantinovo în casa bunicilor.

Admis la școala primară în 1904, a părăsit-o în 1909, pentru a fi plasat, în luna septembrie a aceluiași an, ca stagiar la școala religioasă din Spas-Kliopiki. Primele sale versuri cunoscute datează din această perioadă, scrise în 1909. Avea pe atunci 14 ani.

În vara anului 1912, după a terminat cursurile la școala parohială, s-a alăturat tatălui său la Moscova și a lucrat o lună în același magazin cu el înainte de a fi angajat la o editură. A rămas acolo până în primăvara anului 1913.

Dându-și seama de talentul său de poet, a început să frecventeze cercurile artistice din Moscova. În primăvara anului 1913, s-a alăturat uneia dintre cele mai importante tipografii din Moscova, drept corector și a avut primele contacte cu cercurile revoluționare social-democrate muncitorești, ale căror ziare le-a distribuit, ceea ce i-a adus un dosar la poliție.

În septembrie 1913, s-a înscris la Universitatea Populară Chaniavski pentru a urma cursuri de istorie și literatură și, în ianuarie 1914, s-a mutat cu o colegă, corectoare ca și el, Anna Izriadnova, în timp ce primele sale poezii au început să apară în reviste și în coloanele jurnalului Calea Adevărului, strămoșul lui Pravda.

Declarația de război a Germaniei, din iulie 1914, l-a surprins în Crimeea. La începutul lunii august, s-a întors la Moscova și a reluat slujbă la tipografia Cernîșev, pe care a părăsit-o foarte repede pentru a se consacra scrisului, abandonându-și totodată partenera, Izriadnova, care tocmai îi născuse primul copil.

A petrecut o mare parte din anul 1915 la Petrograd, pe care îl considera nucleul vieții culturale rusești, unde Alexander Blok, marele poet al vremii, l-a introdus în cercurile literare. Acolo s-a împrietenit cu Nikolai Kliuiev și se întâlnea cu Anna Ahmatova, Vladimir Maiakovski, Nikolai Gumiliov, Marina Țvetaeva, care apreciau poezia sa. Pentru Esenin a început o serie lungă de lecturi și recitaluri care au durat până la sfârșitul vieții.

În anul 1916, a apărut prima sa colecție Radunița (Ziua pomenirii). Acesta este, de asemenea, anul întâlnirii sale cu poetul simbolist Andrei Belîi – pseudonimul literar al lui Boris Bugaev, lider al grupului colecției Sciții (almanah literar publicat de două ori, în 1917 și 1918, la Petrograd -, apropiat de socialiștii-revoluționari, și cel al mobilizării sale în trenul sanitar nr. 143, misiune pe care o obține datorită protecției cercurilor apropiate de împărăteasa Alexandra Feodorovna care îi auziseră recitalurile.

Mai înclinat spre poezie decât către război, în august a primit douăzeci de zile de arest pentru întârzierea la întoarcerea din permisie. A dezertat în primăvara anului 1917 dintr-o armată aflată în primejdie după izbucnirea Revoluției și abdicarea țarului Nicolae al II-lea. Într-o revărsare de entuziasm s-a alăturat revoluției, participând activ la întâlniri, scriind articole în ziare.

În iulie, s-a căsătorit cu Zinaida Reich, secretara de la Cauza Poporului, cu care a avut doi copii, un băiat (Constantin, născut în 1920) și o fată. A divorțat de ea în 1921, dar au petrecut sfârșitul de an împreună călătorind în nordul Rusiei.

În timpul Revoluției Bolșevice din Octombrie, se aflau la Petrograd și, în lunile care au urmat, poetul a scris două poeme lungi: Transfigurare și Inonia, în care și-a exprimat visul său mistic și revoluționar despre o altă Rusie.

În primăvara anului 1918, poetul s-a mutat la Moscova, unde a apărut a doua sa colecție, Goluben (Seninul), și și-a reluat serviciul într-o editură.

La sfârșitul anului 1918, și-a exprimat concepția despre poezie într-un eseu: Cheile Mariei.

A fondat mișcarea imaginistă – mișcare literară și artistică europeană de la începutul secolului al XX-lea (din 1918 până în 1927), care respinge tradiția estetică și exaltă lumea modernă – împreună cu poeții Anatoli Marienhof, Vadim Cercenevici și Riurik Ivnev și au organizat evenimente unice în orașe (în special la Moscova), cum ar fi tapetarea zidurilor Mănăstirii Patimilor cu poezii.

A cerut să adere la Partidul Comunist Bolșevic, dar a fost refuzat pentru lipsa sa de disciplină și individualismul său.

Anul 1919 a fost marcat de numeroase recitaluri, demonstrații și publicații imaginiste, deschiderea librăriei lor, dar și de rivalități politice la conducerea statului, apariția penuriei de alimente într-o economie aflată în război, un spectacol dezolant care i-a inspirat poezia Iepele-epave. Această poezie a însemnat conștientizarea de către Esenin că Revoluția nu putea îndeplini așteptările viselor sale.

Esenin și Marienhof au călătorit împreună prin toată Rusia o mare parte din anul 1920, susținând recitaluri în Ucraina, Moscova și în mai multe orașe din Caucaz. Trecerea lor era, de asemenea, foarte des marcată de scandaluri și certuri legate de bețiile lui Esenin, care a fost exclus din Uniunea Panrusă a Poeților în luna mai, după o luptă cu un poet rus aflat în vizită, și închis pentru o săptămână la Moscova, la mijlocul lunii septembrie.

Trei colecții au apărut în acel an: Treridnița, Triptic, Transfigurare, a patra, cea mai faimoasă, Spovedania unui huligan, în ianuarie 1921, și marele său poem dramatic Pugaciov, în decembrie.

În primăvara anului 1921, Esenin a călătorit în Turkestan. A petrecut vara la Moscova, încă agitat de rivalitățile politice: Maxim Gorki părăsise Rusia, iar poetul Nikolai Gumiliov fusese împușcat.

La începutul lunii octombrie, a întâlnit-o pe Isadora Duncan, mai în vârstă cu optsprezece ani, invitată de guvernul sovietic. S-a căsătorit cu ea pe 2 mai 1922, înainte de a pleca împreună în Europa și America, unde impresarul Isadorei Duncan i-a aranjat un turneu.

În ciuda angajamentului său societal, poetul își resimțea încă singurătatea și scria: “un poet liric nu ar trebui să trăiască foarte mult”.

Duncan și Esenin au călătorit în Europa de Vest și în acest timp Esenin a suferit o criză nervoasă gravă. Sănătatea sa fizică și mentală s-a deteriorat și începuse să vorbească despre sinucidere. În timp ce se afla la Paris, a suferit o gravă criză din cauza alcoolului. A fost internat într-un spital de psihiatrie. În 1923, s-a întors la Moscova și a părăsit-o pe Isadora.

Dezgustat de toate și foarte deprimat, suferind de halucinații și afectat de alcoolism, nu putea găsi nici un sprijin în religie. Pe de altă parte, când scria, stilul său era prea sobru. Își simțea, din ce în ce mai mult, incapacitatea de a scrie ca un poet adevărat: „Nu mai scriu poezie, scriu doar versuri”.

În 1923, a publicat Poeziile unui scandalagiu. A intrat într-o clinică în 1925, a părăsit-o o lună mai târziu și a început din nou să bea, apoi a plecat la Leningrad, unde va muri, în curând, pe 28 decembrie 1925, în camera nr.5 din Hotelul Angleterre.

Mai mult…

1379: Henric al III-lea al Castiliei (d. 1406)

1458: Sfântul Cazimir, Patron al Lituaniei și al Poloniei

1784: Johann Karl Ehrenfried Kegel, agronom german și cercetător al peninsulei Kamceatka (d. 1863)

1797: Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana (d. 1870)

1804: Allan Kardec, pedagog francez și spiritist (d. 1869)

1839: Teodor T. Burada, folclorist, etnograf și muzicolog român (d. 1923)

1863: Constantin N. Hurmuzaki, entomolog, filosof, jurist român (d. 1937)

1867: Pierre Bonnard, pictor, ilustrator și litograf francez (d. 1947)

1872: Hermann Anschütz-Kaempfe, cercetătorgerman, inventator al busolei giroscopice (d. 1931)

1885: Pál Auer, politician, scriitor, memorialist, jurnalist și diplomat maghiar (d. 1978)

1886: Alain-Fournier, scriitor francez (d. 1914)

Alain-Fournier, pseudonimul lui Henri-Alban Fournier, 3 oct. 1886 – 22 sept. 1914, scriitor francez al unui singurul roman finalizat, Le Grand Meaulnes, 1913,  este un clasic modern.

La granița dintre Sologne și Berry, în Franța rurală unde, în acel sfârșit de secol XIX, timpul părea să stea în loc, s-a născut Henri Alban Fournier, cunoscut sub numele de Alain-Fournier, un scriitor puțin cunoscut al unui roman celebru, un tovarăș de călătorie eclipsat de propriul său personaj: Meaulnes.

Fiul unui profesor, Alain-Fournier și-a petrecut copilăria în sudul provinciei Berry din Franța. A plecat la Paris pentru studiile liceale.

În 1901, dorind să devină marinar, a intrat la liceul din Brest pentru a se pregăti pentru Ecole normale supérieure, la Liceul Lakanal, unde s-a întâlnit cu prietenul său Jacques Rivière cu care a menținut corespondența până în 1914.

Eșuând la Ecole normale, a intrat în armată unde va fi cadet, apoi sublocotenent. După serviciul militar, s-a alăturat ca redactor la Paris-Journal, în 1910, și, în același timp, a început să scrie Le Grand Meaulnes (Marele Meaulnes), roman poetic de factură simbolistă.

Prima dată, când la vârsta de nouăsprezece ani, a semnat cu numele Alain-Fournier, un pseudonim literar pe care și l-a ales, care este atât nume, cât și prenume, scriitorul avea deja ajunsă la maturitate lucrarea care avea să-i obțină posteritatea, acest Grand Meaulnes care l-a plasat printre cei mai citiți scriitori francezi ai secolului XX.

Trei ani mai târziu, romanul a apărut în Nouvelle Revue française, apoi, editat de Emile-Paul, s-a apropiat de premiul Goncourt (la un singur vot).

În 1914, Alain-Fournier a început să scrie o piesă Casa din pădure. În același an, mobilizat la începutul războiului, a fost ucis în apropiere de Verdun pe 22 septembrie 1914.

Este citit aproape ca un anonim, așa pare să fie gloria postumă a lui Alain-Fournier. Viața sa nu este, în general, bine cunoscută. Vina, fără îndoială, constă în scurtimea ei: Alain-Fournier a căzut pe câmpul de onoare pe 22 septembrie 1914, la vârsta de 27 de ani.

Între timp, romanul continuă să trăiască și pare să-l eclipseze pe autorul care l-a scris. Prin intermediul acestuia putem regăsi câteva urme ale unui trecut, cel al lui François Seurel și al lui Augustin Meaulnes, care a fost și trecutul lui Alain-Fournier. Copilăria petrecută în Berry, plimbările în mediul rural, tatăl profesor, bulimia lecturii, lecțiile de catehism, prietenia neclintită cu Jacques Rivière: viața autorului rezonează cu ecouri ciudate din paginile romanului Le Grand Meaulnes. Augustin Meaulnes, un alter-ego al lui Alain-Fournier, este un personaj atașant, îndrăgit, dacă a existat vreodată, un tânăr visător, iubitor, melancolic, victimă a Marelui Război.

Bazat pe copilăria sa fericită dintr-un sat îndepărtat din centrul Franței, romanul lui Alain-Fournier reflectă dorința sa de a regăsi o lume pierdută a încântării. Eroul, un școlar idealist, dar puternic, fuge și, la o petrecere pentru copii, într-un castel vechi de la țară, întâlnește o fată frumoasă. Restul romanului descrie căutarea acesteia și a castelului, precum și a atmosferei de miracol pe care o cunoscuse atunci.

Calitatea sa remarcabilă este evocarea unei atmosfere de nostalgie, parcă dintr-o altă lume, pe un fundal rural observat în mod realist.

Alte lucrări, publicate în principal postum, includ o corespondență (2 vol., 1948) cu criticul Jacques Rivière, cumnatul său.

Mai mult…

1889: Carl von Ossietzky, jurnalist, scriitor și pacifist german, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (d. 1938)

1897: Louis Aragon, scriitor francez (d. 1982)

Louis Aragon, pe numele original Louis Andrieux, 3 oct. 1897 – 24 dec. 1982, poet, romancier și eseist francez, activist politic și purtător de cuvânt al comunismului.

Fiul natural al lui Louis Andrieux, fost prefect de poliție al orașului Paris, care a devenit apoi deputat de Forcalquier, francmason din marea burghezie protestantă, și al Margueritei Toucas-Massillon, tânără catolică din clasa mijlocie, care conducea o pensiune de familie pe bulevardul Carnot din Paris, Louis Aragon s-a născut într-un loc care nu este cunoscut cu certitudine: cel mai probabil la Paris sau poate la Neuilly-sur-Seine.

A crescut înconjurat de femei. Numele „Aragon” a fost ales de Louis Andrieux atunci când a declarat nașterea copilului la registrul civil în amintirea Aragonului, cunoscut când era ambasador în Spania, sau poate că Andrieux avea deja acest nume în minte pentru că, fiind prefect, îl avea în subordinea sa pe comisarul Aragon.

Născut dintr-o legătură secretă, nu a fost recunoscut de tatăl său. Opera lui Louis Aragon va purta în filigran rana secretă a faptului că nu a fost recunoscut de tatăl său, cu treizeci și trei de ani mai mare decât mama sa. El va evoca care a fost tragedia vieții sale, secret împărtășit cu mama sa, care probabil i-a redat paternitatea și i-a dezvăluit un nume greu de imaginat, într-un set de trei poezii intitulate Domeniu privat.

Louis Aragon a studiat, în jurul anului 1907, la școala Saint-Pierre din Neuilly-sur-Seine, unde i-a întâlnit  pe Henry de Montherlant și pe frații Jacques și Pierre Prévert, apoi și-a continuat studiile la liceul Carnot.

După o școlaritate strălucită, Louis Aragon a început să studieze medicina. Era în al doilea an de medicină, împreună cu André Breton, când a fost încorporat, în 1917, și  a plecat pe front.

Când s-a terminat războiul, prin intermediul poetului suprarealist André Breton, Aragon a fost introdus în cercurile avangardiste precum dadaismul. Împreună cu Philippe Soupault și Breton au fondat revista suprarealistă Literatura, 1919. A participat la crearea mișcării artistice Dada, apoi la nașterea suprarealismului pe care l-a teoretizat în Un val de vis.

S-a dedicat cu energie sporită scrisului și a publicat primele poezii Foc de bucurie, 1920, Anicet sau Panorama, 1921, și Mișcarea perpetuă, 1925, care au fost urmate de un roman, Țăranul din Paris, 1926. Notorietatea sa a continuat să crească, în special după publicarea acestui roman.

În 1927, căutarea unei ideologii l-a condus către Partidul Comunist Francez, cu care a fost identificat ulterior, pe măsură ce a ajuns să exercite o autoritate continuă asupra expresiei sale literare și artistice. Alăturându-se Partidului Comunist, 1927, Aragon s-a angajat în lupta politică și avea să se îndepărteze definitiv de Breton și suprarealiști.

În 1928, a cunoscut-o pe Elsa Triolet: a fost începutul unui mare mit pus în scenă de protagoniștii săi. Elsa, purtând numele Triolet după primul ei soț, născută Ella Yurievna Kagan, de origine rusă, era o femeie de litere, ce făcea parte din Rezistența franceză. Se născuse într-o familie de evrei, tatăl său fiind avocat, iar mama ei, profesoară de muzică la Moscova. Ea și sora ei Lilya Brik au primit educații excelente; vorbeau fluent germana și franceza și cântau la pian. Ella absolvise Institutul de Arhitectură din Moscova și a fost prima femeie care a câștigat Premiul Goncourt, fiind cunoscută sub pseudonimul Laurent Daniel.

În 1930, Aragon a vizitat Uniunea Sovietică, iar în 1933, a devenit activist politic și purtător de cuvânt al comuniștilor. Angajamentul său politic față de comunism a dus la o întrerupere a relațiilor cu artiștii suprarealiști.

Jurnalist la L’Humanité, a început o nouă carieră ca romancier cu ciclul romanesc Lumea reală: Clopotele din Basel, 1934,  Frumoasele cartiere, 1936, pentru care a primit Premiul Renaudot, Călătorii din imperială, 1942, Aurelian, 1944. Cele patru volume ale lungii sale serii de romane, Lumea reală, 1933-1944, descriu în perspectivă istorică lupta de clasă a proletariatului către revoluția socială.

Aragon a continuat să folosească realismul socialist într-un alt roman lung, Comuniștii, 6 vol., 1949–1951 și rescris 1966-1967, o cronică sumbră a partidului din 1939 până în 1940.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Aragon devine unul dintre poeții Rezistenței, celebrând iubirea absolută și acțiunea politică. Poeziile Necaz, 1941 și Franceza Diane, 1945, exprimă patriotismul înflăcărat al lui Aragon, iar Ochii Elsei, 1942, și Nebunul Elsei, 1963, conțin sentimente profunde de dragoste pentru soția sa.

După război, a fondat Comitetul Național al Scriitorilor alături de Jean Paulhan.

Din 1953 până în 1972 Aragon a fost redactor la săptămânalul cultural comunist Les Lettres Françaises.

Următoarele sale trei romane – Săptămâna Patimilor, 1958, Momentul adevărului, 1965, și Blanche sau uitarea, 1967 – au devenit o autobiografie voalată, plină de pledoarii pentru Partidul Comunist. Ele reflectau noile tehnici romanești ale zilei.

Bătăliile politice și publicațiile (Nebunul Elsei), punctează sfârșitul vieții sale.

A fost ales membru al Legiunii de Onoare franceze în 1981.

Pretinzând a fi un „realist socialist”, a pledat pentru apariția comunismului. Denunțările atrocităților comise sub regimul stalinist și moartea soției sale l-au tulburat, dar nu i-au modificat, în niciun caz, credo-ul: asimilarea scrisului cu o căutare de sine.

1904: Charles Pedersen, chimist american, laureat al Premiului Nobel (d. 1980)

1919: James M. Buchanan, economist american, laureat Nobel (d. 2013)

1919: Jean Lefebvre, actor francez (d. 2004)

1923: Francisc Baraniay, pictor român de etnie maghiară (d. 2013)

1936: Steve Reich, compozitor american

1943: Jeremiasz Anchimiuk, arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Poloneze (d. 2017)

1949: Lindsey Buckingham, muzician american

1959: Silvia Dumitrescu, solistă română de muzică ușoară

1964: Clive Owen, actor britanic

1969: Gwen Stefani, cântăreață americană (No Doubt)

1969: Massimiliano Papis, pilot italian

1973: Neve Campbell, actriță americană

1973: Lena Headey, actriță britanică

1976: Seann William Scott, actor american

1984: Ashlee Simpson, cântăreață american

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.