Aniversari

30 august

1816: Théophile Gautier, poet, prozator și critic literar francez promotor al teoriei “artă pentru artă” (d. 1872)

Deși era un apărător înflăcărat al romantismului, opera lui Gautier este dificil de clasificat și rămâne un punct de referință pentru multe tradiții literare ulterioare, cum ar fi parnasianismul, simbolismul, decadentismul și modernismul. A fost apreciat de scriitori diferiți ca Balzac, Baudelaire, frații Goncourt, Flaubert, Pound, Eliot, James, Proust și Wilde.

Théophile Gautier, supranumit “bunul Théo” (le bon Théo), 30 aug. 1811 – 23 oct. 1872, poet, romancier, dramaturg, critic literar și de artă și jurnalist a cărui influență a fost puternic simțită în perioada schimbării sensibilităților în literatura franceză – de la începutul perioadei romantice până la estetismul și naturalismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Gautier s-a născut pe 30 august 1811 în Tarbes (Franța), capitala departamentului Hautes-Pyrénées (sud-vestul Franței). Tatăl său, Jean-Pierre Gautier, era un oficial guvernamental minor, destul de cultivat, iar mama sa se numea Antoinette-Adelaïde Cocard.

Avea trei ani, în 1814, când familia lui s-a mutat la Paris, stabilindu-și reședința în vechiul cartier Marais. Théophile Gautier va păstra mult timp „amintirea siluetelor munților albaștri” din Tarbes. În ciuda vârstei tinere, simțea nostalgia locurilor natale și nu se putea obișnui cu noul său mediu. Surprinzător de precoce, avea doar cinci ani când a început să citească. Primele sale mari pasiuni au fost Robinson Crusoe sau Paul și Virginie, care i-au făcut o impresie profundă; visa apoi să devină marinar, înainte de a-și dezvolta pasiunea pentru teatru, în special pentru pictura decorurilor.

Educația lui Gautier a început în 1820, la vârsta de nouă ani, la prestigiosul Colegiu Louis-le-Grand din Paris (colegii absolvenți îi includ pe Voltaire, Charles Baudelaire, Victor Hugo și Marchizul de Sade). După o scurtă ședere, în regim de demipensiune, părinții l-au retras și l-au luat acasă după un trimestru, de teama de a nu se îmbolnăvi, simțind că se ofilește în acel mediu ca “intern”. Mai fericit ca „extern” la Colegiul Charlemagne (printre absolvenți se numără Charles Augustin Sainte-Beuve), Gautier și-a finalizat aici restul educației.

La Collège de Charlemagne l-a cunoscut pe pe tânărul Gérard Labrunie (viitorul poet Gérard de Nerval) și au început o prietenie care a durat pe tot parcursul vieții. Totuși, cea mai semnificativă îndrumare a lui Gautier i-a venit din partea tatălui său, care l-a determinat să devină un pasionat de latină la vârsta de optsprezece ani. În acest moment, a început să arate un gust deosebit pentru poeții latini târzii, al căror limbaj ciudat îl fascina. A studiat pictura, dar a decis curând că adevărata sa vocație este poezia.

Prin Nerval, Gautier l-a cunoscut pe Victor Hugo, pe atunci deja un cunoscut dramaturg de frunte și autor al dramei romantice Hernani. Hugo a avut o influență majoră asupra lui și i-a insuflat apetitul pentru literatură, Gautier fiind un pictor aspirant la acea vreme.

Simpatizant al mișcării romantice, a participat la bătălia culturală, care a avut loc atunci când piesa lui Victor Hugo,  Hernani, a fost reprezentată pentru prima dată la Paris în 1830. Bătălia de la Hernani de pe 25 februarie 1830, a fost o dispută în jurul esteticii teatrale, cu motivații atât politice, cât și estetice, care a rămas faimoasă pentru că a fost terenul confruntării dintre „clasici”, susținători ai unei ierarhii stricte a genurilor teatrale și noua generație de „romantici” care aspira la o revoluție în arta dramatică, fiind grupată în jurul lui Victor Hugo.

Gautier și-a amintit cu umor această perioadă în Istoria romantismului, 1874 și în Portrete contemporane, 1874, în care a oferit o descriere excelentă a prietenului său Honoré de Balzac pe care îl admira pentru contribuția sa la dezvoltarea literaturii franceze. Gautier și-a satirizat propriile extravaganțe, precum și pe cele ale altor romantici, în Junii Franței, 1833. La premiera legendară a lui Hernani, Gautier este amintit ca având una dintre cele mai extravagante ținute, purtând doubletul său anacronic de culoare roșie.

După Revoluția din 1830, familia lui Gautier s-a confruntat cu dificultăți financiare și a fost forțată să se mute la periferia Parisului. Hotărând să experimenteze pe cont propriu independența și libertatea, Gautier a ales să rămână cu prietenii în cartierul Doyenné din Paris, ducând o viață boemă și destul de plăcută.

Spre sfârșitul anului 1830, Gautier a început să frecventeze Micul cenaclu unde se întâlnea cu un grup de artiști în atelierul lui Jehan Du Seigneur. Grupul era o versiune mai puțin implicată decât Cenaclul lui Hugo. Grupul îi avea printre membri pe Gérard de Nerval, Alexandre Dumas-tatăl, Petrus Borel, Alphonse Brot, Joseph Bouchardy și Philothée O’Neddy (numele real Théophile Dondey). Le Petit Cénacle și-a câștigat repede reputația de extravaganță și excentricitate, dar și de refugiu unic din societate.

Gautier a început să scrie poezie încă din 1826, dar primele poezii au apărut în 1830. Albertus, un lung poem narativ de 122 de strofe, despre un tânăr pictor care cade în mâinile unui vrăjitor, a fost publicată în 1832. În acest moment s-a îndepărtat de doctrinele romantismului și a devenit un pledant al artei de dragul artei. În prefața poemului Albertus și al romanului Domnișoara de Maupin, 1835, își exprimă punctele de vedere, care au provocat o agitație considerabilă în cercurile literare prin nesocotirea moralității convenționale și insistența asupra suveranității frumosului. Pesimismul și frica sa de moarte au fost exprimate în poezia narativă Comedia morții, 1838.

Cea mai mare parte a vieții sale a fost petrecută în calitate de colaborator la diferite reviste, în principal La Presse, ceea ce i-a oferit și posibilitatea de a călători în străinătate și de a întâlni numeroase contacte influente din înalta societate și din lumea artelor. De-a lungul vieții sale, Gautier a călătorit în Spania, Italia, Rusia, Egipt și Algeria. Numeroasele călătorii ale lui Gautier au inspirat multe dintre scrierile sale, inclusiv Călătorie în Spania, 1843, Comori de artă din Rusia, 1858 și Călătorie în Rusia, 1867. Literatura de călătorie a lui Gautier este considerată de mulți ca fiind una dintre cele mai bune din secolul al XIX-lea, scrisă adesea într-un stil personal și oferind o fereastră către gusturile lui Gautier în artă și cultură.

În 1840, Gautier a vizitat Spania. Culoarea țării și a oamenilor i-a inspirat unele dintre cele mai bune poezii ale sale, España, 1845, și proză, Călătorie în Spania, 1845. După acest voiaj, a considerat călătoria o evadare binevenită din presiunile constante ale activității sale jurnalistice, pe care a continuat-o pentru a se întreține pe sine, pe cei trei copii ai săi, precum și pe cele două surori ale sale.

Din 1836 până în 1855 a fost colaborator săptămânal la La Presse și Le Moniteur Universel; în 1851, editor al Revue de Paris; iar în 1856, redactor la L’Artiste. Pe lângă această activitate, a contribuit la multe alte periodice și ziare. Gautier a deplâns adesea condițiile existenței sale; considera că jurnalismul epuizează energia creatoare care ar fi trebuit rezervată poeziei.

Călătoriile, în special în Grecia, i-au întărit teoria artei și admirația față de formele clasice. Considera că arta ar trebui să fie impersonală, liberă de obligația de a preda lecții morale și că scopul artistului este să se concentreze asupra realizării perfecțiunii formei.

Gautier a dezvoltat o tehnică în poezie pe care a numit-o „transpunerea artei” (transposition d’art), înregistrându-și impresiile exacte atunci când experimenta o pictură sau altă operă de artă. Aceste poezii, publicate în Emailuri și camee, 1852, se numără printre cele mai frumoase, iar cartea a fost un punct de plecare pentru scriitorii Théodore de Banville și Leconte de Lisle. Charles Baudelaire a adus un omagiu lui Gautier prin dedicarea colecției sale de versuri Florile răului (Les Fleurs du mal).

Imaginația poetică și fantastică a lui Gautier este văzută ca fiind un avantaj în scurta sa operă de ficțiune – de exemplu, povestea cu vampiri Iubita moartă, 1836 și în evocările anticului Pompeii din Arria Marcella, 1852.

Gautier s-a abandonat baletului romantic, scriind mai multe scenarii, dintre care cel mai faimos este Giselle, al cărui prim interpret, balerina Carlotta Grisi, a fost marea dragoste a vieții sale. Aceasta nu îi purta aceeași afecțiune, așa că s-a căsătorit cu sora ei Ernestina, cântăreață.

Absorbit de Revoluția din 1848, Gautier a scris aproape o sută de articole, echivalente cu patru cărți mari, în nouă luni, în 1848. În eseul său Republica viitorului, saluta apariția noii republici și marșul continuu al libertății individuale. A cunoscut o perioadă proeminentă în viața sa, când romanticii originali precum Hugo, François-René de Chateaubriand, Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny și Alfred de Musset nu mai participau activ la lumea literară.

Prestigiul său a fost confirmat de rolul de director al Revue de Paris din 1851 până în 1856. În acest timp, Gautier a părăsit La Presse și a devenit jurnalist pentru Le Moniteur universel, găsind povara jurnalismului obișnuit destul de insuportabilă și „umilitoare”. Cu toate acestea, Gautier a dobândit redacția influentei reviste L’Artiste în 1856. În această revistă, Gautier a publicat doctrina Artei pentru Artă prin intermediul mai multor editoriale.

Anii 1860 au fost ani de faimă literară asigurată pentru Gautier. Deși a fost respins de Academia Franceză de trei ori (1867, 1868, 1869), Charles-Augustin Sainte-Beuve, cel mai influent critic al zilei, și-a pus sigiliul recunoașterii valorii poetului prin dedicarea a nu mai puțin de trei articole majore, în 1863, în reviste, despre întreaga operă publicată de Gautier.

În 1865, Gautier a fost admis în prestigiosul salon al prințesei Mathilde Bonaparte, verișoara lui Napoleon III și nepoata lui Bonaparte. Prințesa i-a oferit lui Gautier o sinecură ca bibliotecar în 1868, funcție care i-a oferit acces la curtea lui Napoleon al III-lea.

Ales în 1862 ca președinte al Société Nationale des Beaux-Arts, a fost înconjurat de un comitet de pictori importanți: Eugène Delacroix, Pierre Puvis de Chavannes, Édouard Manet, Albert-Ernest Carrier-Belleuse și Gustave Doré.

În timpul războiului franco-prusac, Gautier s-a întors la Paris după ce a aflat despre avansul prusac asupra capitalei. A rămas alături de familie pe tot parcursul invaziei și a consecințelor Comunei din Paris, în cele din urmă murind pe 23 octombrie 1872 din cauza unei boli cardiace de lungă durată. Gautier avea șaizeci și unu de ani.

Producția sa literară a fost prodigioasă, dar numai critica sa artistică și dramatică – parțial retipărită în Artele frumoase în Europa, 1855 și în Istoria artei dramatice în Franța timp de douăzeci și cinci de ani, în 6 vol. (1858–1859 – i-ar asigura reputația. În calitate de critic de balet, rămâne de neegalat. De asemenea, a scris piese de teatru și, în colaborare cu Vernoy de Saint-Georges, popularul balet Giselle.

Gautier a fost stimat de mulți dintre contemporanii săi, care erau, de asemenea, figuri literare importante: Gustave Flaubert, Charles Augustin Sainte-Beuve, frații Goncourt, Banville și Baudelaire. În ultimii ani a devenit prietenul prințesei franceze Mathilde, care i-a oferit un post ca bibliotecar pentru a-i ușura stresul financiar.

Mai mult…

1334: Petru al Castiliei (d. 1369)

1705: David Hartley, filosof englez (d. 1757)

1748: Jacques-Louis David, pictor francez (d. 1825)

Jacques-Louis David, Autoportret, 1794, Muzeul Luvru, Paris

Jacques-Louis David, pictor și Convenționalist francez, deputat al Convenției Naționale din Franța, adunarea constituantă care a guvernat Franța între 21 septembrie 1792 și 26 octombrie 1795, în timpul Revoluției Franceze, punând bazele Primei Republici și abolind monarhia.

Este considerat liderul mișcării neoclasice, din care reprezintă stilul pictural. David s-a desprins de stilul galant și libertin al picturii rococo din secolul al XVIII-lea, reprezentat la acea vreme de François Boucher și Carl Van Loo și s-a revendicat moștenitor al clasicismului lui Nicolas Poussin și al idealurilor estetice grecești și romane, căutând, după propria sa formulă, să „regenereze artele dezvoltând o pictură pe care clasicii greci și romani ar fi putut să o considere, fără ezitare, ca fiind a lor.”

Format la Academia Regală de pictură și sculptură, în 1784 a devenit un pictor renumit cu lucrarea Jurământul Horaților. Tabloul este găzduit de Muzeul Luvru și are ca temă o scenă tragică din istoricul roman Titus Livius: trei eroi din Roma antică, frații Horațiu, fac un jurământ în fața tatălui lor, animați de patriotism și de dorința de a învinge, înainte de a pleca la luptă. În dreapta lor, femeile din familie stau pe margine, înlăcrimate, îngrijorate și neputincioase.

Jacques-Louis David, Jurământul Horaților, 1784, Muzeul Luvru, Paris

Membru al Academiei Regale, a combătut această instituție în timpul Revoluției și a început o activitate politică în paralel cu cariera sa artistică devenind membru al Convenției și organizator de festivaluri revoluționare.

Angajamentul său îl determină să voteze moartea regelui Ludovic al XVI-lea, iar sprijinul său pentru radicalul Maximilien de Robespierre care dorea o Republică a Virtuții, îl va costa, la căderea acestuia din urmă, fiind încarcerat în timpul reacției thermidoriene (Convenția thermidoriană).

Activitățile sale politice s-au încheiat în timpul Directorului (urmașul Convenției Naționale și regimul politic din Prima Republică Franceză, între 26 octombrie 1795 și 9 noiembrie 1799), devenind membru al Institutului și admirator al lui Napoleon Bonaparte. A intrat în serviciul lui Napoleon când acesta accede la puterea imperială și a realizat pentru el cea mai mare compoziție, Încoronarea lui Napoleon.

Jacques-Louis David, Încoronarea lui Napoleon, 1808, Muzeul Luvru, Paris

Sub Restaurație, trecutul său de revoluționar regicid și artist imperial i-a adus exilul. S-a refugiat la Bruxelles și și-a continuat activitatea artistică până la moartea sa în 1825.

Lucrările sale sunt expuse în majoritatea muzeelor ​​din Europa și Statele Unite și, în mare parte, în Muzeul Luvru. Opera sa este alcătuită în principal din tablouri istorice și portrete.

Jacques-Louis David, Bonaparte traversând Alpii prin trecătoarea Marele Saint-Bernard, 1800, Castelul Malmaison

Jacques-Louis David, Moartea lui Socrate, 1787, Muzeul Metropolitan de Artă, New York

Jacques-Louis David, Madame Récamier, 1800, Muzeul Luvru, Paris

A fost un maestru pentru două generații de artiști, veniți din toată Europa pentru a fi instruiți în atelierul său care, la apogeul carierei sale, avea în jur de patruzeci de discipoli, dintre care Girodet, Gérard, Gros și Ingres au fost cei mai renumiți.

A fost unul dintre cei mai admirați, invidiați și urâți artiști ai timpului său, atât pentru angajamentele sale politice, cât și pentru alegerile sale estetice.

1848: Gheorghe Bengescu, diplomat și publicist român, membru al Academiei Române (d.1921)

1852: Jacobus Henricus van ‘t Hoff, chimist olandez, laureat al Premiului Nobel (d. 1911)

1871: Ernest Rutherford, fizician britanic, laureat al Premiului Nobel (d. 1937)

1884: Theodor Svedberg, chimist și fizician suedez, laureat al Premiului Nobel (d. 1971)

1897: Aurel Petrescu, regizor și operator român (d. 1948)

1910: Augustin Z.N. Pop, istoric literar român (d. 1989)

1912: Edward Mills Purcell, fizician american (d. 1997)

1913: Vlad Voiculescu, medic român, membru al Academiei Române (d. 2001)

1927: Victor Emanuel Sahini, chimist român

1930: Warren Buffett, om de afeceri miliardar american

1943: Anna Adamis, scriitoare și libretistă maghiară

1949: Peter Maffay, cantautor german născut în România

1952: Daniel Dăianu, economist și politician român

1959: Ralu Filip, jurist și jurnalist român (d. 2007)

1964: AG Weinberger, compozitor și interpret de muzică de jazz

1967: Gelil Eserghep, politician român

1972: Cameron Diaz, actriță americană

1974: Camilla Läckberg, scriitoare suedeză