Aniversari 30 decembrie
1865: Rudyard Kipling, scriitor, laureat al Premiului Nobel (d. 1936)
Rudyard Kipling, pe numele complet Joseph Rudyard Kipling, 30 dec. 1865 – 18 ian. 1936, născut în Bombay [acum Mumbai], India, scriitor, poet și romancier englez, amintit în principal pentru celebrarea imperialismul britanic, poveștile și poeziile sale despre soldații britanici din India și poveștile sale pentru copii. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1907.
Tatăl lui Kipling, John Lockwood Kipling, artist și erudit care a avut o influență considerabilă asupra operei fiului său, a devenit curator al Muzeului Lahore și este descris prezidând această „casă a minunilor” în primul capitol al lui Kim, cel mai faimos roman al lui Rudyard. Mama sa a fost Alice Macdonald; două dintre surorile ei s-au căsătorit cu pictorii de mare succes din secolul al XIX-lea Sir Edward Burne-Jones și Sir Edward Poynter, în timp ce a treia s-a căsătorit cu Alfred Baldwin și a devenit mama lui Stanley Baldwin, ulterior prim-ministru. Aceste conexiuni au fost importante pe tot parcursul vieții pentru Kipling.
O mare parte din copilăria sa a fost nefericită. Kipling a fost dus în Anglia de părinții săi, la vârsta de șase ani și a fost lăsat timp de cinci ani într-o casă de plasament din Southsea, ale cărei orori le-a descris în povestea „Baa Baa, Black Sheep” (1888). Apoi a continuat la United Services College din Westward Ho, în nordul Devonului, un internat nou, ieftin și inferior. Acesta l-a bântuit pe Kipling pentru tot restul vieții sale – dar întotdeauna ca loc glorios celebrat în Stalky & Co. (1899) și povești înrudite: un paradis indisciplinat în care cele mai înalte obiective ale educației englezești erau îndeplinite în mijlocul unui tumult de șicanări, agresiuni și bătaie. Saga Stalky este una dintre marile realizări imaginative ale lui Kipling. Cititorii respinși de o tentă de brutalitate – și chiar de cruzime – din scrierile sale ar trebui să-și amintească de băiatul sensibil și miop care a trebuit să se adapteze specificului cultural și moral al acestei instituții deplorabile din spirit de autoconservare.
Kipling s-a întors în India în 1882 și a lucrat timp de șapte ani ca jurnalist. Părinții săi, deși nu aveau importanță oficială, aparțineau celei mai înalte societăți anglo-indiene, iar Rudyard a avut astfel oportunități de a explora întreaga gamă a acelei vieți. În tot acest timp, a rămas extrem de atent la spectacolul aglomerat al Indiei native, care îi captivase interesul și afecțiunea încă din copilărie. Umplea rapid jurnalele la care lucra cu schițe de proză și versuri. A publicat colecția de versuri Cântece funcționărești în 1886, colecția de nuvele Povestiri simple din ținutul deluros (Plain Tales from the Hills) în 1888, iar între 1887 și 1889 a scos șase volume (învelite în hârtie) de nuvele. Printre acestea din urmă se numărau Soldații trei, Ricșa fantomă (care conține povestea „Omul care voia să fie rege”) și Wee Willie Winkie (care conține „Baa Baa, Black Sheep”).
Când Kipling s-a întors în Anglia, în 1889, reputația îl precedase și, într-un an, era aclamat ca unul dintre cei mai străluciți prozatori ai timpului său. Faima sa a fost dublată de publicarea în 1892 a colecției de versuri Balacks-Room Barack, care conținea poezii populare precum „Mandalay”, „Gunga Din” și „Danny Deever”. De la poetul englez Lord Byron o astfel de reputație nu se mai obținuse atât de repede. Când poetul laureat Alfred, Lord Tennyson, a murit în 1892, Kipling i-a luat locul în aprecierea populară.
În 1892 Kipling s-a căsătorit cu Caroline Balestier, sora lui Wolcott Balestier, un editor și scriitor american cu care colaborase la The Naulahka (1892), o poveste romantică facilă și nereușită. În acel an, tânărul cuplu s-a mutat în Statele Unite și s-a stabilit pe proprietatea doamnei Kipling din Vermont, dar manierele și atitudinile lor au fost considerate inacceptabile de către vecinii lor. Incapabili sau nedorind să se adapteze la viața din America, familia Kipling s-a întors în Anglia în 1896. De atunci Kipling și-a dat seama de faptul că americanii erau „străini” și le-a permis, ca și francezilor, doar o semi-derogare de la afirmația sa că dincolo de Canalul Mânecii se nasc numai „rasele mai mici”.
Pe lângă numeroase colecții de povestiri și colecții de poezie precum Cele șapte mări, 1896, Kipling și-a publicat cele mai cunoscute romane în anii 1890 și imediat după aceea. Romanul său Lumina care s-a pierdut, 1890, este povestea unui pictor care devine orb și este respins de femeia pe care o iubește. Căpitanii curajoși, 1897, în ciuda simțului aventurii, este împovărat de o scriere excesiv de descriptivă. Romanul Kim, 1901, despre un irlandez orfan din India, este un clasic al genului. Cartea junglei, 1894 și A doua carte a junglei, 1895, sunt colecții de povești superbe din punct de vedere stilistic. Aceste cărți sunt o dovadă în plus a faptului că a excelat în povestire, dar a fost inconsistent în a produce romane echilibrate și coezive.
În 1902 Kipling a cumpărat o casă la Burwash, Sussex, în care a locuit până la sfârșitul vieții. Sussex a fost fundalul multor scrieri de mai târziu – în special în Puck de pe dealul lui Pook, 1906, și Recompense și zâne, 1910, două volume care, deși dedicate simplelor prezentări dramatice ale istoriei englezești, au întruchipat unele dintre cele mai profunde intuiții ale sale.
În 1907 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, primul englez care a fost astfel onorat. În Africa de Sud, unde a petrecut mult timp, i s-a oferit o casă de către Cecil Rhodes (fondatorul companiei de minerit și de extracție a diamantelor De Beers), magnatul diamantelor și om de stat sud-african. Această întovărășire a încurajat convingerile imperialiste ale lui Kipling, care urmau să devină mai puternice odată cu anii. Aceste convingeri nu trebuie respinse complet pentru că erau legate de un sentiment autentic al unei misiuni civilizatoare care cerea fiecărui englez sau, prin extensie, fiecărui om alb, să aducă cultura europeană celor pe care îi considera nativi păgâni ai lumii necivilizate. Ideile lui Kipling nu erau prea mult în concordanță cu gândirea liberală a epocii și, odată cu înaintarea în vârstă, a devenit o figură din ce în ce mai izolată. Când a murit, cu două zile înaintea regelui George al V-lea, trebuie să fi părut multora un englez mult mai puțin reprezentativ decât suveranul său.
Evaluare
Poeziile și poveștile lui Kipling au fost extraordinar de populare la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, dar după Primul Război Mondial reputația sa de scriitor serios a suferit prin faptul că a fost privit peste tot ca un imperialist naționalist. (Cu toate acestea, reabilitarea sa a fost încercată de T.S. Eliot.) Poezia sa este într-adevăr viguroasă, iar în ceea ce privește viața și discursul colocvial al soldaților și marinarilor obișnuiți, a deschis noi drumuri. Baladeria, cântecul de muzică și imnologia populară oferă baza modestă; chiar și la cele mai grave – ca în „Recessional” (1897) și piese similare în care Kipling se adresează concetățenilor săi în perioade de criză – efectul este mai degrabă retoric decât imaginativ.
Reputația critică a autorului a scăzut constant în timpul vieții sale – un declin care poate fi explicat doar prin prisma prejudecăților politice. Paradoxal, criticii postcoloniali au manifestat mai târziu un interes intens pentru opera sa, considerând-o atât simptomatică, cât și critică față de atitudinile imperialiste.
De remarcat faptul că Rudyard Kipling a scris multe cărți de succes pentru copii – pentru cei foarte tineri Povestiri aievea pentru copiii mici, 1902 (Just So Stories for Little Children) și pentru copiii mai mari Cartea junglei și continuarea sa Puck de pe dealul lui Pook și Recompense și zâne. Dintre lucrările sale, cele mai notabile sunt o serie de schițe de călătorie timpurii colectate în două volume De la mare la mare, 1899 și Ceva despre mine, neterminat, publicat postum în 1941, un eseu reticent în autobiografie.
39: Titus, împărat roman (d. 81)
Titus a fost al 10-lea împărat al Romei. Scurta sa domnie a fost marcată de erupția Vezuviului în 79 e.n. și deschiderea Colosseumului în 80 e.n.
Titus Flavius Vespasianus s-a născut la Roma pe 30 decembrie 39 e.n., fiul mai mare al viitorului împărat Vespasian. A fost crescut la curtea împăratului Claudius ca însoțitor al fiului împăratului, Britannicus. Titus s-a bucurat de o carieră militară de succes și în 67 e.n. a mers împreună cu tatăl său pentru a suprima Revolta Evreiască.
Înainte de a deveni împărat, Titus și-a câștigat renumele de comandant militar, în Iudeea, în timpul Primului Război iudeo-roman. Campania s-a oprit odată cu moartea împăratului Nero, în 68, lansând oferta lui Vespasian pentru puterea imperială în timpul Anului celor Patru Împărați.
În 69 e.n., Vespasian s-a întors la Roma pentru a-și revendica tronul imperial, lăsându-l pe Titus să continue campania. Când Vespasian a fost declarat împărat, la 1 iulie 69, Titus a fost însărcinat cu oprirea rebeliunii evreiești dându-i-se comanda deplină în Iudeea. S-a remarcat în războiul din Iudeea cucerind și devastând Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor, în august 70 e.n., după un îndelung asediu. Titus a capturat Ierusalimul și a distrus orașul și Al Doilea Templu al Ierusalimului, o mare parte a populației fiind ucisă sau dispersată. Pentru această victorie, Titus a fost primit în triumf la Roma.
Când Titus s-a întors la Roma, Vespasian l-a pregătit pentru succesiune, facându-l părtaș la putere într-un grad fără precedent. În timpul domniei tatălui său, Titus a câștigat notorietate la Roma fiind prefect al Gărzii Pretoriene. Deși a avut o relație controversată cu regina evreiască Berenice și era în relații nu tocmai bune cu fratele său, Domițian, în ciuda îngrijorărilor legate de caracterul său, Titus a câștigat o mare apreciere după moartea lui Vespasian în 79 și a fost considerat un bun împărat de către Suetonius și alți istorici contemporani.
Titus i-a succedat tatălui său în 79 e.n. și i-a continuat politicile. Se bucura de relații excelente cu Senatul și era popular printre oameni pentru jocurile fastuoase pe care le organiza. Colosseumul a fost deschis în 80 e.n.
Ponderat, în relații bune cu Senatul, va fi prezentat de tradiția istorică ca unul dintre cei mai buni împărați și numit de Suetonius ”Amor et deliciae generis humani“.
A sprijinit înflorirea literaturii și a artelor, contribuind la îmbogățirea Cetății Eterne cu monumente de o deosebită trăinicie și frumusețe – Flavium amphiteatrum, cel mai mare amfiteatru roman, cu o capacitate de cca. 50.000 de locuri, inaugurat în 80, cunoscut din Evul Mediu sub denumirea de Colosseum, termele și Arcul lui Titus.
În timpul domniei sale o puternică erupție a Vezuviului a acoperit sub un strat de lavă și cenușă trei orașe din Campania – Pompei, Herculaneum și Stabiae (august 79) – calamitate în care au murit cca. 15.000 de oameni.
Titus a răspuns cu generozitate pentru atenuarea efectelor dezastrelor prin ajutorarea oamenilor după erupția Vezuviului, care a avut loc la două luni de la începutul domniei sale, și după un incendiu grav și o epidemie de ciumă la Roma în 80 e.n.
A încurajat la Roma gustul pentru cheltuieli extravagante, iar proiectele sale includeau încheierea construcției Colosseumului. În calitate de împărat, Titus este cunoscut mai ales pentru finalizarea Colosseumului și pentru generozitatea sa în ameliorarea suferințelor cauzate de cele două dezastre din Campania, erupția Muntelui Vezuviu în 79 și incendiul din Roma în 80.
După doar doi ani de mandat, Titus a murit brusc, probabil din cauze naturale, deși există surse care susțin că ar fi fost otrăvit de Domițian, pe 13 septembrie 81. A fost zeificat de Senatul Roman și a fost urmat de fratele său mai mic, Domițian, desemnat de Titus, pe 23 iunie, Caesar și succesor.
A rămas faimos pentru cucerirea Ierusalimului, în anul 70. Pentru a comemora această victorie, fratele său Domițian, devenit împărat la moartea sa, va ridica Arcul lui Titus, la Roma, la intrarea în Forul Roman, care îi comemorează victoria până în zilele noastre.
Arcul lui Titus
1566: Alessandro Piccinini, compozitor italian (d. 1638)
1673: Ahmed III, sultan otoman (d. 1736)
1819: Theodor Fontane, scriitor german (d. 1898)
A aparținut, alături de Paul Heyse, grupării literar-artistice Tunnel über der Spree.
1838: Émile Loubet, al 7-lea președinte al Franței (d. 1929)
1853: André Charles Prosper Messager, compozitor francez (d. 1929)
1859: Josef Bohuslav Foerster, compozitor ceh (d. 1951)
1931: Teofil Vâlcu, actor român de teatru și film (d. 1993)
1962: Dacian Andoni, pictor român
© CCC