1939: Amos Oz, romancier, nuvelist, eseist si jurnalist israelian, nascut Amos Klausner
Este profesor de literatura la Universitatea Ben-Gurion din Be’er Sheva. Din 1967, a fost un avocat proeminent si vocea culturală majoră pentru gasirea unei soluţii de conciliere intre cele doua state implicate in conflictul israeliano-palestinian. Lucrarile lui Oz au fost publicate în 30 de limbi, inclusiv in arabă, in 35 de ţări. A primit multe onoruri şi premii, printre care distinctia franceza Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare si Premiul Israel. În 2007, o selecţie tradusa in limba chineză a romanului Poveste despre dragoste şi întuneric, a fost prima lucrare din literatura ebraica moderna care a apărut într-un manual chinez oficial.
S-a născut la Ierusalim într-o familie de evrei veniți in Palestina din Lituania și Ucraina, fiu al unui bibliotecar și scriitor, absolvent de studii de istorie si litere din Vilnius. Unchiul tatălui lui Amos Oz, profesorul Yosef Klausner, a fost un cunoscut istoric si scriitor, a predat la Universitatea Ebraică, și a candidat in 1948 din partea Mișcării Herut la postul de președinte al Israelului în fața lui Chaim Weizmann. Mama scriitorului, Fania Mussman, era originară din orașul Rivne, în acea vreme aparținând Poloniei, astăzi fiind parte din Ucraina.
Amos a locuit impreuna cu parintii intr-un cartier al Ierusalimului si pentru a evita intrarea la o școală influențată de partidele rivale cu tradiție social democrată, Amos a fost înscris la școala religioasă Tahkemoni, unde a avut-o ca profesoară de limba ebraică pe poeta Zelda.
La 15 ani, în urma unor certuri cu tatăl său, Amos părăsește Ierusalimul, își schimbă numele din Klausner în Oz (cuvânt ebraic însemnand „îndrăzneală”) și a locuit în kibuțul Hulda, timp de 30 de ani, cu intermitente, intre 1950-1980. A fost soldat in armata israeliana (1957-1960, 1967 si 1973), ulterior devenind un pacifist convins.
Își ia licența în filosofie și literatură la Universitatea Ebraică din Ierusalim, dar revine în kibuț, unde se dedică scrisului, lucrează în agricultură și predă la liceul local. In 1986, paraseste kibuțul si se mută cu soția și cei trei copii în deșert, la Arad, localitate situată în apropierea țărmului Mării Moarte.
În 1965 i se publică prima culegere de povestiri, Acolo unde țipă șacalii, iar în 1966, romanul Altundeva, poate. În 1967, participă ca soldat într-o unitate de tancuri la războiul de șase zile pe frontul din Peninsula Sinai iar în octombrie 1973, în Războiul Yom Kippur.
Publică articole în Davar, ziarul sindicatelor de orientare laburistă din Israel, iar romanele sale încep să fie traduse. În perioada 1984-1985 este beneficiarul unei burse la Colegiul Colorado Springs din Statele Unite. Din anul 1991 este membru al Academiei de Limba Ebraică.
Operele sale sunt profund simbolice si prezinta conflictele din interiorul societatii israeliene. Dintre cele mai renumite lucrari: Unde urla sacalii si alte nuvele, 1965; Sotul meu, Michael, 1968, poate cel mai cunoscut roman al sau si Cutia neagra, 1987.
Au fost realizate trei ecranizări după romanele lui Amos Oz: Michael Sheli (după Soțul meu, Michael) în 1976, Kufsa Sh’hora (după Cutia Neagră) în 1994 și The Little Traitor (după Pantera din subterane) în 2007.
In limba romana i-au aparut traducerile a șapte romane: Soțul meu, Michael, 2005, Cutia neagră, 2002, Să cunoști o femeie, 2004, Fima, 2008, Să nu pronunți: noapte, 1997, Pantera din subterane, 2003 și Poveste despre dragoste și întuneric, 2008 – volum premiat cu Premiul France Culture 2004, Premiul Goethe 2005, Rime despre viață și moarte, 2009.
Kibuț: comunitate colectivă în Israel, bazată în mod tradiţional pe agricultură. Astăzi, agricultura a fost parţial înlocuită de alte ramuri economice, inclusiv de plante industriale şi întreprinderi de înaltă tehnologie. Kibbutz a început ca o comunitate utopică, o combinaţie de socialism şi sionism. In ultimele decenii, kibbutz-urile au fost privatizate şi au fost făcute schimbări în stilul de viaţă comunal.
1008: Regele Henric I al Franței (d. 1060)
1655: Bartolomeo Cristofori, inventator italian, considerat inventatorul pianului (cca. 1709)
Producator de instrumente muzicale cu claviatura (clavecin, clavicord), Cristofori a creat, în 1698, un prim “cembalo a martelletti” (clavecin cu ciocanele).
Cristofori isi datoreaza celebritatea inventarii primului pianoforte (instrument ce precede pianul, înainte de secolul al XlX-lea), rezultat al cercetarilor şi experimentelor pe care le-a întreprins pentru a oferi clavecinului posibilitati de expresie sporite. Cristofori a ales cadrul clavecinului pentru a instala noul sau mecanism.
La Metropolitan Museum din New York, se mai păstrează un exemplar al unui pianoforte, datând din 1720.
1770: François Gérard, pictor istoric, portetist și desenator francez neo-clasic, de origine italiana(d. 1837)
Francois Pascal Simon, Baron Gérard, s-a născut în Roma, fiind fiul administratorului Cardinalului François-Joachim de Pierre de Bernis. A fost mai intai elev al lui Augustin Pajou şi apoi al lui Gerard David, la şcoala in care acesta din urma experimenta “marele gen”: pictura istorica sau alegoria.
Portretul lui Antoine – Jean Gros
Ossian
Ca si Girodet, a ilustrat o perioadă lucrări clasice. Lucrarea din 1801, Ossian (bard scotian din sec. al III-lea) evocă fantomele la sunetul harpei pe malurile Lorei şi păstrează caracterul poetic al unei schiţe intr-o lumina ireala.
Portretul imparatesei Josephine
Bine-cunoscute şi apreciate, picturile sale de portrete pot fi admirate pentru virtuozitatea lor, datorită galeriei sale uimitoare de schite, păstrate în atelierul din Versailles. Sensibilitatea fata de natura, simbolul siluetei bine detasata în spaţiu, lumina uşor voalata sunt caracteristici ce sugerează stilul lui Prud’hon şi al scolii engleze.
Portretul printesei Catherine de Talleyrand-Perigord
In perioada Imperiului, a devenit portretistul curtii imperiale: Doamna de Récamier, Doamna de Visconti, contesa Regnault de Saint Jean d’Angely (Laure Bonneuil). Ii placeau materialele strălucitoare, lumina clara si glasiurile (culoare transparentă aplicată pe o culoare mai densă pentru redarea clarobscurului): tabloul Doamnei Recamier (1805), care se poate compara cu tabloul lui David din 1800, este sobru, pe fond uni şi cu o tinuta simpla, pe o canapea in stil antic. Aici rochia este mult mai elaborata, cu o evocare a peisajului din fundal, ascuns de o draperie.
François Gérard – Madame Récamier
Gerard David – Madame Récamier
În 1808, a realizat un portret al împăratului Napoleon, un tablou care a devenit celebru.
Napoleon
Baronul Gérard a fost ales membru al Academiei de Arte Frumoase în 1812
1776: Johan Fridrich Herbart, filosof, psiholog și pedagog german (d. 1841)
un filosof, psiholog german, fondator al pedagogiei ca disciplină academică.
1837: Theodor Rosetti, publicist și om politic român (d. 1932)
1856: Theodor Speranția, scriitor și folclorist român (d. 1929)
1870: Alexandre Nikolaevici Benois, pictor, critic de arta, regizor de teatru rus si celebru realizator de decoruri pentru balet.
In 1899, a infiintat, alaturi de Serghei Diaghilev, revista de arta avangardista Mir Iskusstva (Lumea artei), care a promovat Mişcarea Estetică şi Art Nouveau în Rusia.
In timpul primului deceniu al noului secol, Benois a continuat sa editeze Mir Iskusstva, preocupandu-se, de asemenea, de interesele sale ştiinţifice şi artistice. A scris şi a publicat mai multe monografii asupra artei ruse din secolul al XIX-lea şi Tsarskoye Selo. In 1903, Benois a realizat propriile ilustratii pentru poemul lui Puskin, Călăretul de Bronz, una dintre lucrarile de referinta ale genului.
In anul 1901, Benois a fost numit director de scenografie al Teatrului Mariinsky (ce cuprinde Mariinsky Ballet, Mariinsky Opera si Mariinsky Orchestra) din Sankt-Petersburg, spaţiul performanţei pentru baletul imperial rus. Aici, si-a inceput cariera de scenograf , dedicandu-si cea mai mare a timpului conceperii decorurilor pentru scenele de balet.
Pe parcursul acestor ani, munca sa pentru compania Ballets Russes, fondata de Diaghilev, a fost inovatoare, realizand multe dintre decorurile sale inedite. Decorurile si conceptia costumelor pentru spectacolele Silfidele de Chopin, 1909, Giselle de Adam, 1910 şi Petruska lui Stravinsky 1911, se numără printre cele mai mari realizari ale sale, fiind adevarate triumfuri.
Deşi Benois a lucrat în primul rând cu Ballets Russes (1909-1929), a colaborat si cu Teatrul de Artă din Moscova şi alte teatre importante din Europa, realizand decoruri pentru numeroase alte trupe de balet, intre anii 1940-1950. In 1928, a creat decorurile pentru Bolero-ul lui Ravel.
1888: Aurel Costescu–Duca, bariton român (d. 1955)
1890: Frank (Franklin) Carmichae, pictor canadian
Membru fondator al Grupului celor Şapte. A fost cel mai tânăr din grupul care a avut în cele din urmă unsprezece pictori.
1899: Fritz von Opel, industriaș și sportiv german
1899: Frank Conrad, inginer american, specialist în radiotelefonie (d. 1941)
1914: Maria Felix, actriță spaniolă (d. 2002)
1921: Mircea Basarab, compozitor și dirijor român (d. 1995)
1922: Vlad Mușatescu, scriitor român (d. 1999)
1926: Geta Brătescu, artistă plastică româncă
1928: Muhammad Hosni Mubarak, președintele Republicii arabe Egipt
1928: Leon Baconsky, traducător, istoric și critic literar
1929: Audrey Hepburn, actriță britanica de origine belgiană (d. 1993)
Audrey Hepburn s-a confruntat cu o copilărie dificilă. Suferind de pertussis (tuse convulsiva), a fost la un pas de moarte, din cauza unui acces de tuse, la aproape trei săptămâni după naştere. Avea doar 6 ani când tatăl său, viitor militant pro-nazist, a părăsit domiciliul familial. Războiul a reprezentat o noua traumă pentru tanara cu o stare de sanatate precara, care locuia în Ţările de Jos (Olanda), în oraşul Arnhem, bombardat în 1944.
La sfârșitul războiului, a continuat cursurile de balet la Amsterdam, iar din 1948 la Londra. Pentru a se întreține financiar a lucrat și ca model pentru diverși creatori de modă. Datorită înălțimii sale și a problemelor de sănătate din timpul războiului, a renunțat la balet și s-a dedicat actoriei, o cariera în care putea excela. A jucat într-o serie de spectacole muzicale și a avut o serie de roluri secundare în filme britanice.
In timpul unei filmări i se oferă un rol principal într-un spectacol de pe Broadway, unde se face remarcată. A obtinut primul sau rol important in filmul The Secret people, in care interpreta o balerina. Prima sa producție hollywoodiană este comedia romantica Vacanță la Roma din 1953, unde deține rolul principal, alături de Gregory Peck. Filmul a fost un succes imens, iar Audrey a câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță pentru prestația sa.
Devenită foarte repede una dintre cele mai apreciate star-uri de la Hollywood, joacă în numeroase filme, dintre care cele mai apreciate sunt Breakfast at Tiffany’s și My Fair Lady. După 1967, după separarea de actorul Mel Ferrer cu care fusese căsătorită timp de 14 ani, renunță la a mai juca în producții importante, în următorii ani având doar apariții sporadice. Se căsătorește în 1969 cu psihologul italian Andrea Dotti și se stabilește în Elveția, dar în 1982 divorțează. Hepburn a fost ambasador UNICEF, iar în ultimii ani a călătorit în numeroase țări in calitatea oficiala pe care o detinea.
Deşi abilitatile sale pentru actorie au fost relativ modeste, Hepburn ramane una dintre actritele cele mai renumite din toate timpurile, un simbol al filmului si modei secolului XX. Redefinind farmecul imaginii de “spiridus”, cu o figura de copil strengar, l-a inspirat pe designerul de moda Hubert de Givenchy. A fost inclusa in lista International Best Dressed List Hall of Fame si ierarhizata de Institutul American de Film drept a treia dintre cele mai mari legende feminine din istoria cinematografiei americane.
1931: Ghenadi Rojdestvenski, dirijor rus
1934: Leonid Heifet, regizor rus
1940: Grigore Constantin Bostan, folclorist și scriitor
1955: Mircea Tiberian, compozitor și interpret român de muzică de jazz, pianist
1955: Mihaela Runceanu, solistă româncă de muzică ușoară (d. 1989)
1959: Darie Dup, artist plastic
1964: Vitalie Ciobanu, scriitor