4 Martie

1678: Antonio Vivaldi, compozitor si violonist italian, nascut in Venetia (d. 1741)

Tatal sau, Giovanni Battista, violonist in orchestra bazilicii San Marco din Venetia, a fost principalul sau profesor. Initial, Antonio s-a indreptat spre o cariera ecleziastica, fiind hirotonisit preot in 1703. A fost supranumit “preotul rosu” (Il prette rosso), datorita parului sau roscat, mostenit de la tatal sau. In 1696, si-a facut prima aparitie in public, alaturi de tatal sau, ca violonist “suplimentar”, la bazilica unde acesta profesa.

Devenind un excelent violonist, a fost numit profesor de vioara la un orfelinat de fete, Ospedale della Pietà. Va renunta la preotie la scurt timp dupa hirotonisire. Primele compozitii muzicale dateaza din timpul profesoratului la orfelinat, cand vor fi tiparite colectii ale sonatelor pentru trio si sonatelor pentru pian. In 1711, a aparut primul si cel mai influent set de concerte pentru vioara si orchestra de coarde, publicat de editura muzicala din Amsterdam a lui Estienne Roger.

In 1713, si-a facut debutul de compozitor de muzica sacra, avand un mare succes si primind comenzi pentru astfel de compozitii. In acelasi an, va compune prima sa opera, Ottone in villa. Va reveni in Venetia si se va implica in activitatea de opera, devenind compozitor si impresar. Timp de doi ani, intre 1718 si 1720 a lucrat in Mantova ca director de muzica laica pentru guvernatorul orasului, printul Filip de Hesse-Darmstadt, dar Vivaldi prefera viata de compozitor liber profesionist. S-a stabilit din nou in Venetia, unde, ajungand la apogeul carierei, a inceput sa compuna muzica instrumentala si opere comandate de patroni si clienti din intreaga Europa.

Incepand din 1739, Vivaldi a intrat in declin, muzica sa nemaifiind la moda. A lasat in urma sa o imensa colectie de manuscrise muzicale, partituri cu autograf,  adunate in 27 de volume mari. Aceasta a fost achizitionata de un bibliofil venetian si apoi de un conte. Redescoperite in anii 1920, aceste manuscrise au intrat in patrimoniul Bibliotecii Nationale din Torino.

S-au pastrat peste 500 de concerte ale lui Vivaldi. A fost primul compozitor care a folosit in mod regulat forma de “ritornello”, reluari recurente a unor refrene. Concertele sale, impresionante prin energie, pasiune, lirism culoare instrumentala si efecte dramatice simple, au fost luate drept model de numerosi compozitori din perioada tarzie a barocului, printre care si Bach.

Cele mai cunoscute raman cele patru concerte pentru vioara, reunite in ciclul Anotimpurile. Reprezentarea de efect a sunetelor din natura, inaugurata de Vivaldi, a influentat lucrarea lui Beethoven, Simfonia pastorala. Dintre operele sale, cea mai cunoscuta este Orlando furioso.

Prin creația sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influență puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanții săi cei mai de seamă: Haydn, Mozart și Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creației instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revoluționat și a animat întreaga creativitate muzicală barocă venețiană și europeană.

1188: Blanche de Castilia, soția regelui Ludovic al VIII-lea al Franței (d. 1252)

1394: Prințul Henric Navigatorul, infante al Portugaliei, geograf (d. 1460)

1822: Jules Antoine Lissajous, matematician francez (d. 1880)

1875: Mihály Károlyi, fost prim ministru și președinte al Ungariei (d. 1955)

1882: Nicolae Titulescu, jurist, diplomat și om politic român (d. 1941)

1898: Georges Dumézil, filolog, etnolog și istoric al civilizațiilor, membru al Academiei Franceze. (d. 1986)

A absolvit literele si si-a sustinut doctoratul cu o teza intitulata “Le festin d’Immortalité, étude de mythologie comparée indo-européenne” (Festinul nemuririi, studiu de mitologie comparativa indo-europeana). Timp de șase ani (1925-1931), a fost profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Istanbul, după care, timp de doi ani (1931-1933), lector la Universitatea din Uppsala.

Reintors in Franța, a fost numit lector si apoi, director de studii la École pratique des Hautes Étude (Școala Practică de Înalte Studii), pentru studiul comparat al religiilor popoarelor indo-europene. Incepand din 1949, timp de 19 ani, va ocupa catedra de Civilizație indo-europeană, creată special pentru el, la Collège de France. Dupa pensionarea din 1968, va petrece 3 ani in Statele Unite ale Americii, la Princeton, Chicago și Los Angeles.

A fost Doctor honoris causa al universităților din Uppsala, Istanbul, Berna, Liège, membru asociat al Academiei regale a Belgiei, membru corespondent al Academiei de Știința din Viena, membru al Academiei de Inscripții și litere din Paris, membru de onoare al Academiei Regale Irlandeze, secțiunea de Literatură și antichități, membru de onoare al Institutului Antropologic al Marii Britanii și Irlandei.

Pe 26 octombrie 1978, a fost ales membru al Academie Franceze, pe locul lui Jacques Chastenet (fotoliul 40) și a fost primit ca membru în 14 iunie 1979 de Claude Lévi-Strauss. Distinctii care i-au fost oferite: Ofiter al Legiunii de onoare, Crucea de razboi si Comandor Palmes académiques.

1901: Francis Turville-Petre, arheolog britanic (d. 1941)

1904: George Gamow, fizician și astrofizician american de origine rusă (d. 1968)

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.