1678: Antonio Vivaldi, compozitor si violonist italian, nascut in Venetia (d. 1741)
Tatal sau, Giovanni Battista, violonist in orchestra bazilicii San Marco din Venetia, a fost principalul sau profesor. Initial, Antonio s-a indreptat spre o cariera ecleziastica, fiind hirotonisit preot in 1703. A fost supranumit “preotul rosu” (Il prette rosso), datorita parului sau roscat, mostenit de la tatal sau. In 1696, si-a facut prima aparitie in public, alaturi de tatal sau, ca violonist “suplimentar”, la bazilica unde acesta profesa.
Devenind un excelent violonist, a fost numit profesor de vioara la un orfelinat de fete, Ospedale della Pietà. Va renunta la preotie la scurt timp dupa hirotonisire. Primele compozitii muzicale dateaza din timpul profesoratului la orfelinat, cand vor fi tiparite colectii ale sonatelor pentru trio si sonatelor pentru pian. In 1711, a aparut primul si cel mai influent set de concerte pentru vioara si orchestra de coarde, publicat de editura muzicala din Amsterdam a lui Estienne Roger.
In 1713, si-a facut debutul de compozitor de muzica sacra, avand un mare succes si primind comenzi pentru astfel de compozitii. In acelasi an, va compune prima sa opera, Ottone in villa. Va reveni in Venetia si se va implica in activitatea de opera, devenind compozitor si impresar. Timp de doi ani, intre 1718 si 1720 a lucrat in Mantova ca director de muzica laica pentru guvernatorul orasului, printul Filip de Hesse-Darmstadt, dar Vivaldi prefera viata de compozitor liber profesionist. S-a stabilit din nou in Venetia, unde, ajungand la apogeul carierei, a inceput sa compuna muzica instrumentala si opere comandate de patroni si clienti din intreaga Europa.
Incepand din 1739, Vivaldi a intrat in declin, muzica sa nemaifiind la moda. A lasat in urma sa o imensa colectie de manuscrise muzicale, partituri cu autograf, adunate in 27 de volume mari. Aceasta a fost achizitionata de un bibliofil venetian si apoi de un conte. Redescoperite in anii 1920, aceste manuscrise au intrat in patrimoniul Bibliotecii Nationale din Torino.
S-au pastrat peste 500 de concerte ale lui Vivaldi. A fost primul compozitor care a folosit in mod regulat forma de “ritornello”, reluari recurente a unor refrene. Concertele sale, impresionante prin energie, pasiune, lirism culoare instrumentala si efecte dramatice simple, au fost luate drept model de numerosi compozitori din perioada tarzie a barocului, printre care si Bach.
Cele mai cunoscute raman cele patru concerte pentru vioara, reunite in ciclul Anotimpurile. Reprezentarea de efect a sunetelor din natura, inaugurata de Vivaldi, a influentat lucrarea lui Beethoven, Simfonia pastorala. Dintre operele sale, cea mai cunoscuta este Orlando furioso.
Primăvara
Vara
Toamna
Iarna
Anotimpurile
Prin creația sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influență puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanții săi cei mai de seamă: Haydn, Mozart și Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creației instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revoluționat și a animat întreaga creativitate muzicală barocă venețiană și europeană.
1188: Blanche de Castilia, soția regelui Ludovic al VIII-lea al Franței (d. 1252)
1394: Prințul Henric Navigatorul, infante al Portugaliei, geograf (d. 1460)
1822: Jules Antoine Lissajous, matematician francez (d. 1880)
1875: Mihály Károlyi, fost prim ministru și președinte al Ungariei (d. 1955)
1882: Nicolae Titulescu, jurist, diplomat și om politic român (d. 1941)
1898: Georges Dumézil, filolog, etnolog și istoric al civilizațiilor, membru al Academiei Franceze. (d. 1986)
Un savant imens care vorbea cele mai rare limbi. Teoria sa despre „trifuncționalitatea” indo-europeană dintre preot, războinic și negustor rămâne o grilă de analiză a societăților noastre.
Ce au în comun Roma și India, un irlandez și un iranian? În ciuda religiilor, moravurilor, uzanțelor și tradițiilor care le despart astăzi, un vast spațiu simbolic și ideologic, descoperit și explorat abia în secolul XX de un navigator al minții care nu s-a speriat niciodată de frământările stârnite de îndrăzneala sa teoretică: Georges Dumézil.
Acest erudit, atașat de cercetările sale, a reușit turul de forță de a parcurge vremea sa fără să cedeze vreodată sirenelor marxismului – nu avea prea multă considerație, ca să folosim un eufemism, pentru un Jean-Paul Sartre -, decât poate la numeroasele rătăciri ale corporaţiei „intelectualilor” care dădeau lecţii. Apropiat atât de istoricul Pierre Gaxotte, cât și de filosoful Michel Foucault, suficient de liber pentru a-l saluta pe academicianul Charles Maurras (jurnalist, scriitor și politician francez), a practicat acele „prietenii stelare” dragi lui Nietzsche care implicau un anumit aristocratism, insuportabil pentru adepții tuturor taberelor.
Bordelez (din Bordeaux) după tatăl său, angevin (din provincia Anjou sau din orașul Angers) după mama sa, Dumézil s-a născut la Paris, dar copilăria acestui fiu de ofițer s-a petrecut în provincie, conform sarcinilor militare: colegiul din Neufchâteau, liceele din Troyes și Tarbes, apoi revenirea la Paris, la Lycée Louis-le-Grand, pentru a se pregăti pentru examenul de admitere la Ecole Normale Supérieure, la care a intrat în 1916.
Elev ofițer la școala de artilerie din Fontainebleau, a luat parte la luptele din Marele Război și apoi a obținut licența în Litere în decembrie 1919.
Mai întâi profesor la liceul Beauvais, și-a continuat cariera la Universitatea din Varșovia – unde, lector la limba franceză, și-a susținut doctoratul cu o teză intitulată “Le festin d’Immortalité, étude de mythologie comparée indo-européenne” (Festinul nemuririi, studiu de mitologie comparativă indo-europeană), o teză de doctorat dedicată ambroziei, băutura zeilor, publicată ulterior sub titlul Sărbătoarea nemuririi, la Universitatea din Istanbul unde a predat timp de șase ani și, în final, la Universitatea din Uppsala, în Suedia.
Timp de șase ani (1925-1931), a fost profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Istanbul, după care, timp de doi ani (1931-1933), lector la Universitatea din Uppsala.
Stăpânea aproximativ patruzeci de limbi
Reîntors in Franța, în 1933, datorită medierii marelui indianist Sylvain Lévi – „salvatorul meu”, va spune el! -, a fost ales director de studii la Ecole Pratique des Hautes Etudes (Școala Practică de Înalte Studii), pentru studiul comparat al religiilor popoarelor indo-europene.
Începând din 1949, timp de 19 ani, va ocupa catedra de Civilizație indo-europeană, creată special pentru el, la Collège de France. A predat acolo din 1949 până la pensionarea sa în 1968. Zece ani mai târziu, a fost ales membru în Academia Franceză în fotoliul istoricului și diplomatului Jacques Chastenet.
După pensionarea din 1968, va petrece 3 ani în Statele Unite ale Americii, la Princeton, Chicago și Los Angeles.
Lingvist, etnolog, antropolog, filolog, mitologic, Dumézil s-a definit modest ca un „comparatist” și un „scrib”, al cărui domeniu de cercetare se situa la granița preistoriei și istoriei, această „ultra-istorie” deja „luminată de primele documente scrise”, așa cum i-a mărturisit jurnalistului Didier Eribon într-o colecție de Interviuri.
În 1938 a avut intuiția care trebuia să-i ghideze toate cercetările și viața. În India, trei caste sunt garanții armoniei sociale: preoții, războinicii și fermierii-producători. În Roma arhaică, înainte de perioada etruscă, trei zei sunt asociați: Jupiter, cel mai sacru, Marte, zeul războiului și Quirinus, zeul mulțimii oamenilor așa cum este organizat în curii.
„Trifuncționalitatea” sau „tripartiția funcțională” a fost evidențiată: din India până în Europa de Vest, cele patruzeci de limbi pe care le stăpânește Dumézil atestă o organizare comună originală a „indoeuropenilor” despre care nu știm aproape nimic, cu excepția faptului că au fost animate de aceste trei „scheme” atât culturale și religioase, cât și politice.
Mai precis, Dumézil evocă „trei domenii armonios ajustate care sunt, în ordinea descrescătoare a demnității: suveranitatea cu aspectele ei magice și juridice și un fel de expresie maximă a sacrului; forța fizică și vitejia a căror cea mai evidentă manifestare este războiul victorios; fecunditatea și prosperitatea cu tot felul de condiții și consecințe care sunt aproape întotdeauna (…) figurate de un număr mare de zeități înrudite…”.
Această tripartiție se regăsește în teologii, mituri, simboluri, epopei, legende, rituri și basme, din Scandinavia până în Persia. Împărțirea vechii Franțe în trei ordine – clerul, nobilimea, a treia stare – poate fi ea însăși interpretată ca renașterea acestui „vechi arhetip” pe care Noua Dreaptă, în anii 1970, l-ar anexa în mod abuziv „neopăgânismului” său european.
În paralel cu această lucrare, Dumézil a plecat să învețe quechua în șase luni în Peru și a fost deosebit de pasionat de obiceiurile și limbile Caucazului, „a doua vocație” a vieții sale, spunea el, până la punctul în care a visat, pentru o vreme, să-și abandoneze dragii săi indo-europeni.
S-a străduit în special să salveze ubykh, o limbă care are optzeci și două de consoane pentru trei vocale și căreia îi cunoaștea ultimul vorbitor. Împreună cu el, Tevfik Esenç, a publicat studii descriptive și comparative despre Cuvântul ubykh, după ce a lucrat la o gramatică, avea în vedere scrierea unui dicționar și a redactat, între 1960 și 1967, Documente anatoliene despre limbile și tradițiile Caucazului.
Reeditarea, într-un singur volum, a trei cărți mărețe ale lui Dumézil în colecția „O mie și una de pagini” a lui Flammarion – Loki, considerat de Claude Lévi-Strauss drept „discursul său despre metodă”, Norocul și nenorocul războinicului (Heur et malheur du guerrier) și, mai ales, Mituri și zei ai indo-europenilor (Mythes et dieux des Indo-Européens), o alegere admirabilă de texte produsă de Hervé Coutau-Bégarie în 1992 – o oportunitate de a măsura întinderea deplină a unei gândiri al cărei model și speranță a fost Renașterea.
„Dacă ar fi să-mi aleg sfinții patroni în această formă de umanism, scria Dumézil, m-aș adăposti de bunăvoie, pentru prudență și toleranță, în spatele lui Erasmus și Montaigne, înțelepți și moderați în trista confruntare cu fanatismul”.
A fost Doctor honoris causa al universităților din Uppsala, Istanbul, Berna, Liège, membru asociat al Academiei regale a Belgiei, membru corespondent al Academiei de Știința din Viena, membru al Academiei de Inscripții și litere din Paris, membru de onoare al Academiei Regale Irlandeze, secțiunea de Literatură și antichități, membru de onoare al Institutului Antropologic al Marii Britanii și Irlandei.
Pe 26 octombrie 1978, a fost ales membru al Academie Franceze, pe locul lui Jacques Chastenet (fotoliul 40) și a fost primit ca membru în 14 iunie 1979 de Claude Lévi-Strauss. Distinctii care i-au fost oferite: Ofiter al Legiunii de onoare, Crucea de razboi si Comandor Palmes académiques.
1901: Francis Turville-Petre, arheolog britanic (d. 1941)
1904: George Gamow, fizician și astrofizician american de origine rusă (d. 1968)
Specialist în fizica nucleară și cosmolog american de origine rusă. După ce a studiat la Universitatea din Leningrad sub îndrumarea profesorului Aleksandr Friedmann (1888-1925) a elaborat propria teorie cuantică a radioactivității, dând prima explicație corectă a comportamentului metalelor radioactive. Modelul său de reprezentare a nucleului atomic, numit “picătură”, a stat la baza teoriilor moderne despre fisiunea și fiziunea nucleară.
După ce a emigrat în SUA în 1934, a întreprins cercetări în domeniul dezintegrării beta (1936), în colaborare cu Edward Teller, și a elaborat o teorie despre structura internă a stelelor gigante roșii 91942).
În anii 1950 a devenit interesat de biochimie, formulând o serie de teorii referitoare la structura codului genetic, care s-au dovedit pertinente.
De-a lungul carierei sale, a scris lucrări de popularizare a științei pe teme precum relativitatea și cosmologia.