Aniversari 5 ianuarie
1932: Umberto Eco, critic literar și prozator italian (d. 2016)
Umberto Eco, 5 ian. 1932 – 19 febr. 2016, critic literar italian, romancier și semiotician (specialist în semiotică, studiul semnelor și al simbolurilor) cunoscut mai ales pentru romanul său Il nome della rosa, 1980 (Numele trandafirului).
Cadru universitar, erudit și scriitor italian, recunoscut pentru numeroasele sale eseuri academice de semiotică, estetică medievală, comunicare în masă, lingvistică și filosofie, bine cunoscut publicului larg pentru romanele sale.
A fost titular al catedrei de semiotică și director al Școlii Universitare de Științe Umane de la Universitatea din Bologna, și profesor emerit începând din 2008.
Fiul lui Giovanna Bisio și al lui Giulio Eco, angajat la căile ferate, și-a obținut bacalaureatul la liceul Giovanna-Plan din orașul Alessandria, regiunea Piemont, locul său de naștere.
În clasa sa, avea un coleg acordeonist, Gianni Coscia, care a făcut carieră alături de muzicianul și compozitorul argentinian Astor Piazzolla, printre alții. Au devenit prieteni și au compus împreună la școală mici piese muzicale pentru care Umberto scria libretul. Prieteni din copilărie, au continuat să compună muzică împreună, Umberto Eco fiind un flautist foarte respectabil.
În tinerețe, a fost unul dintre tinerii catolici membri ai asociației laice Acțiunea Catolică Italiană care avea ca scop colaborarea cu ierarhiile ecleziastice ale Bisericii Catolice. La începutul anilor 1950 a devenit chiar unul dintre principalii lideri naționali italieni. În 1954, și-a abandonat angajamentul din cauza unui dezacord cu Luigi Gedda, președintele Acțiunii Catolice.
Absolvent de filosofie, în 1954 a obținut doctoratul la Universitatea din Torino, cu o teză despre estetica Sfântului Toma de Aquino, Problema estetică la Toma de Aquino. Umberto Eco a fost inițial interesat de scolasticismul medieval (Dezvoltarea esteticii medievale, 1959), apoi de arta avangardistă (Opera deschisă, 1962) și de cultura populară contemporană (Apocaliptic și integrat, 1964). A cunoscut un succes imediat în Italia. Această temă este recurentă în opera sa și va reveni la ea mai târziu (De la arbore spre labirint: studii istorice despre semn și interpretare).
Teza sa de doctorat despre Toma de Aquino l-a făcut să se distanțeze de Credință și de Biserica Catolică: „El [Toma de Aquino] m-a vindecat în mod miraculos de credință”, va afirma ironic. O extensie a tezei sale a fost publicată în 1956 și constituie prima sa publicație „Problema estetică a Sfântului Toma”.
După ce a obținut doctoratul la Universitatea din Torino, Eco a lucrat ca editor cultural pentru Radio-Televiziunea Italiană și a ținut prelegeri la Universitatea din Torino (1956–1964). Apoi a predat la Florența și Milano și, în cele din urmă, în 1971, a preluat un post de profesor la Universitatea din Bologna.
Devenit un pionier în cercetarea semiotică (Structura absentă, 1968, Tratat de semiotică generală, 1975), Umberto Eco a dezvoltat o teorie a recepției (Lector in fabula, 1959, Lector in fabula sau Cooperarea interpretativă în texte narative, 1985, care îl plasează printre cei mai importanți gânditori europeni de la sfârșitul secolului XX.
Studiile și cercetările sale inițiale s-au referit la estetică, lucrarea sa principală în acest domeniu fiind eseul Opera aperta, 1962, Opera deschisă, în care sugerează faptul că unele poezii simboliste, un anumit tip de literatură despre tulburări comportamentale (Franz Kafka, James Joyce), ca și muzica modernă, conțin mesaje fundamental ambigue, invitând publicul să participe activ la procesul de interpretare și de creație.
Pornind de la această lucrare a continuat să exploreze și alte domenii ale comunicării și semioticii în volume precum Tratat de semiotică generală, 1976 și Semiotica și filosofia limbajului, 1984), ambele scrise în limba engleză, precum și Limitele interpretării, 1990. De asemenea, a publicat Come si fa una tesi di laurea, 1977, Cum se scrie o teză de licență, un ghid practic de scriere și cercetare.
Multe dintre scrierile sale prolifice redactate în limba italiană despre critică, istorie și comunicare au fost traduse, inclusiv La ricerca della lingua perfetta nella cultura europea, 1993, Căutarea limbajului perfect și Kant e l’ornitorinco, 1997, Kant și ornitorincul. A editat volumele însoțitoare ilustrate Storia della bellezza, 2004, Istoria frumuseții și Storia della bruttezza, 2007, Despre urâțenie și a scris o altă carte ilustrată, Vertigine della lista, 2009, Infinitatea listelor, produsă împreună cu o expoziție pe care a organizat-o la Muzeul Luvru, în care a investigat pasiunea occidentală pentru a realiza liste și pentu acumulare. Costruire il nemico e altri scritti occasionali, 2011, Inventarea dușmanului și alte scrieri ocazionale, piese colectatate – unele prezentate inițial ca prelegeri – pe o gamă largă de subiecte, de la reacțiile fasciste la Ulise al lui Joyce, 1922 și până la implicațiile WikiLeaks. Storia delle terre e dei luoghi leggendari, 2013, Cartea ținuturilor legendare în care investighează o varietate de decoruri mitologice și apocrife.
Numele trandafirului, Il nome della rosa, ecranizat în 1986, este un roman erudit, dar și un bestseller, un mister medieval cu intrigă polițistă, o povestire despre crime misterioase, plasată într-o mănăstire italiană din secolul al XIV-lea, dar, în esență, o interogare asupra „adevărului” din perspectivele teologice, filozofice, științifice și istorice – a devenit un best seller internațional. O versiune cinematografică, în regia lui Jean-Jacques Annaud, a apărut în 1986. Eco a continuat să exploreze legăturile dintre fantezie și realitate într-un alt roman best-seller, Il pendolo di Foucault, 1988, Pendulul lui Foucault.
L’isola del giorno prima, 1995, Insula din ziua de ieri, folosește fragmente epistolare fictive – asamblate împreună cu narațiunea de Eco însuși – pentru a urmări peregrinările unui nobil italian din secolul al XVII-lea care este preocupat de căutarea unui mijloc de măsurare a longitudinii. Romanul ilustrat La misteriosa fiamma della regina Loana, 2004, Flacăra misterioasă a reginei Loana, urmărește eforturile unui negustor de cărți de a-și reconstitui viața – după ce a suferit amnezie în urma unei come – prin revizuirea literaturii și a periodicelor din tinerețe. Il cimitero di Praga, 2010, Cimitirul din Praga, o ficțiune despre crearea Protocoalelor Bătrânilor Învățați din Sion, un document fraudulos care se pretindea a fi un plan pentru dominația lumii evreiești și care a fost folosit pentru a face față antisemitismului. Numero Zero, 2015, Numărul zero, se referă la un jurnalist angajat să lucreze pentru o publicație de propagandă misterioasă. Pape Satàn aleppe, o colecție de rubrici a lui Eco pentru o revistă italiană, a fost publicată postum în 2016; titlul este preluat dintr-un vers criptic din Divina Comedie a lui Dante.
1592: Shah Jahan, împăratul mogul al Indiei care a construit celebrul mausoleu Taj Mahal (d. 1666)
Shah Jahan, scris și Shahjahan sau Shah Jehan, numit și (până în 1628) prințul Khurram, nume original Shihab al-Din Muḥammad Khurram, 5 ian. 1592, Lahore [acum în Pakistan] – 22 ian. 1666, Agra [ acum în India], al cincilea împărat mogul al Indiei (1628–1658) care a construit Taj Mahal.
Sub domnia sa, Imperiul Mogul a atins apogeul gloriei sale culturale. Deși un comandant militar capabil, Shah Jahan a rămas în memoria posterității pentru realizările sale arhitecturale. Domnia sa a inaugurat epoca de aur a arhitecturii mogule. Shah Jahan a comandat numeroase monumente, dintre care cel mai cunoscut este Taj Mahal din Agra, în care este înmormântată soția sa preferată, Mumtaz Mahal. Relația sa cu Mumtaz Mahal a fost puternic ilustrată în arta, literatura și cinematografia indiană. El deținea tezaurul regal și mai multe pietre prețioase, precum Kohinoor și, prin urmare, a fost adesea considerat cel mai bogat indian din istorie.
Shah Jahan a fost al treilea fiu al împăratului mogul Jahangir și al prințesei Rajput Manmati. În 1612 s-a căsătorit cu Arjumand Banu Begum, nepoata soției lui Jahangir, Nur Jahan, și a devenit, în calitate de prinț Khurram, membru al influentului clan al lui Nur Jahan din perioada mijlocie a domniei lui Jahangir.
În 1622 Khurram, ambițios să câștige succesiunea, s-a răzvrătit, cutreierând fără nici un rezultat imperiul până la reconcilierea cu Jahangir în 1625. Shah Jahan este considerat cel mai competent dintre cei patru fii ai împăratului Jahangir. Moartea lui Jahangir, la sfârșitul anului 1627, a provocat un război de succesiune, din care Shah Jahan a ieșit învingător după multe intrigi. El i-a omorât pe toți rivalii săi la tron și s-a proclamat împărat în februarie 1628 la Agra, sub titlul regal „Șah Jahan” (care i-a fost inițial acordat ca titlu domnesc), cu sprijinul lui Asaf Khan, fratele lui Nur Jahan și unchiul său.
Domnia lui Shah Jahān s-a remarcat prin succesele împotriva statelor indiene peninsulare, Deccan. În jurul anului 1636, Ahmadnagar fusese anexat și Golconda și Vijayapura (Bijapur) au fost forțate să plătească tribut. Puterea mogulă a fost, de asemenea, extinsă temporar în nord-vest.
În 1638, guvernatorul persan din Kandahar, Ali Mardan Khan, a predat cetatea mogulilor. În 1646 forțele mogule au ocupat Badakhshan și Balkh, dar în 1647 Balkh le-a respins și încercările de a o recuceri în 1649, 1652 și 1653 au eșuat. Perșii au recucerit Kandahar în 1649. Shah Jahān și-a transferat capitala de la Agra la Delhi în 1648, creând acolo noul oraș Shahjahanabad.
Shah Jahān a avut o pasiune aproape nemăsurată pentru a construi. La prima sa capitală, Agra, a întreprins construirea a două mari moschei, Moti Masjid (Moscheea Perlelor) și JamiʿMasjid (Marea Moschee), precum și superbul mausoleu cunoscut sub numele de Taj Mahal. Taj Mahal este capodopera domniei sale și a fost ridicat în memoria reginei sale preferate (din cele trei soții), Mumtāz Maḥal (mama lui Aurangzeb).
Conducerea sa a văzut multe proiecte de construcții mărețe, inclusiv Fortul Roșu și Moscheea Shah Jahan. Afacerile externe au însemnat războiul cu safavizii și conflictul cu portughezii și relații pozitive cu Imperiul Otoman. Preocupările interne au inclus eliminarea a numeroase rebeliuni și a foametei devastatoare din 1630-1632.
La Delhi, Shah Jahan a construit un complex imens de cetate-palat numit Fortul Roșu, precum și un altul Jamia Masjid, care se numără printre cele mai frumoase moschei din India.
Domnia lui Shah Jahān a fost, de asemenea, o perioadă de mare activitate literară, iar artele picturii și caligrafiei nu au fost neglijate. Curtea sa a fost una de mare fast și splendoare, iar colecția sa de bijuterii a fost probabil cea mai magnifică din lume.
În general, scriitorii indieni l-au caracterizat pe Shah Jahān ca fiind chiar idealul unui monarh musulman. Dar, deși splendoarea curții mogule a atins apogeul sub domnia lui, tot el a pus în mișcare și influențe care au dus în cele din urmă la declinul imperiului. Expedițiile sale împotriva lui Balkh și Badakhshan și încercările sale de a recupera Kandahar au adus imperiul în pragul falimentului.
Ca religie, Shah Jahan era un musulman mai ortodox decât Jahangir sau bunicul său, Akbar, dar mai puțin ortodox decât Aurangzeb. El s-a dovedit un conducător relativ tolerant față de supușii săi hinduși.
În septembrie 1657, Shah Jahan s-a îmbolnăvit grav, ceea ce a declanșat lupta pentru succesiune între cei patru fii ai săi, Dara Shikoh, Murad Bakhsh, Shah Shujaʿ și Aurangzeb. Învingătorul, al treilea fiu al său, Aurangzeb, a uzurpat tronul tatălui său și s-a declarat împărat în 1658.
Șah Jahan și-a revenit după boală, dar împăratul Aurangzeb l-a pus pe tatăl său în arest la domiciliu în Fortul Agra, închizându-l în condiții stricte, din iulie 1658 până la moartea sa în ianuarie 1666. Se odihnește, de asemenea, în Taj Mahal, lângă soția sa.
1744: Gaspar Melchor de Jovellanos, poet, dramaturg şi prozator iluminist spaniol (d. 1811)
1819: Vasile Ladislau Pop, personalitate marcantă, jurist român, preşedintele Tribunalului Suprem al Transilvaniei (din 1865), preşedinte al ASTRA (1867 – 1875), membru al Dietei Transilvaniei (d. 1875)
1846: Rudolf Eucken, filozof german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura (d. 1926)
1855: King Camp Gillete, inventator american al lamei de bărbierit (d. 1932)
1858: Sándor Adorján, scriitor, jurnalist și traducător maghiar (d. ?)
1874: Joseph Erlanger, medic american, laureat al Premiului Nobel (d. 1965)
1876: Konrad Adenauer, primul cancelar al Republicii Federale Germane (1949-1963) (d. 1967)
1878: Emil Gîrleanu, scriitor român (d. 1914)
1896: George Calboreanu, actor român (d. 1986)
1900: Yves Tanguy, pictor francez suprarealist (d. 1955)
1909: Ileana a României, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria (d. 1991)
1909: Bazil Gruia, poet (d. 1995)
1920: Arturo Benedetti Michelangeli, pianist italian (d. 1995)
1921: Friedrich Dürrenmatt, dramaturg și prozator elvețian (d. 1990)
Friedrich Dürrenmatt, 5 ian. 1921 – 14 dec. 1990, dramaturg, romancier și eseist elvețian ale cărui piese tragicomice satirice, aproape farse, au fost esențiale pentru renașterea teatrului german de după Al Doilea Război Mondial.
Dürrenmatt, născut la Konolfingen, lângă Berna, a fost educat la Zürich și Berna, devenind scriitor pe deplin în 1947.
Tehnica pieselor sale a fost influențată în mod evident de teatrul absurdului și de scriitorul german expatriat Bertolt Brecht, ca și folosirea parabolelor și a actorilor care ies din rolurile lor pentru a acționa ca naratori.
Viziunea lui Dürrenmatt despre lume, ca fiind în esență absurdă, a dat o tentă comică pieselor sale. Scriind despre teatru în Problemele teatrului, 1955, a descris conflictul primar din tragicomediile sale ca fiind încercări comice ale omenirii de a scăpa de soarta tragică inerentă condiției umane.
Piesele sale au deseori cadre/montări bizare. Prima sa piesă, Așa cum stă scris, 1947, este despre suprimarea anabaptistă din Münster în 1534–1536. În ea, ca și în Orbul, 1948, și Romulus cel Mare, 1949, Dürrenmatt și-a luat libertatea de a trata într-o manieră comică fapte istorice, pentru a prezenta parabole ale vieții moderne.
Căsnicia domnului Mississippi, 1952, o piesă serioasă, deghizată într-o melodramă de modă veche, i-a consacrat reputația internațională, fiind produsă în Statele Unite ca Fools Are Passing Through în 1958. Același tratament, în registru comic, l-a avut și piesa Un înger sosește la Babilon, 1953.
Dintre piesele care au urmat au fost Vizita bătrânei doamne, 1956, (Der Besuch der alten Dame), drama medievală modernă Fizicienii, 1962, o piesă de morală modernă despre știință, considerată în general cea mai bună piesă a sa, Meteorul, 1966 și Portretul unei planete, 1970, i-au adus prestigiul internațional.
În 1970, Dürrenmatt a scris că „abandonează literatura în favoarea teatrului”, nu a mai scris piese, ci a lucrat pentru a produce adaptări ale unor opere cunoscute. În plus față de piesele de teatru pentru scenă, Dürrenmatt a scris romane polițiste, piese de teatru pentru radio și eseuri critice. Lucrările sale au fost traduse în peste 50 de limbi.
1921: Prințul Jean, fost Mare Duce al Luxemburgului în perioada 1964-2000
1931: Alfred Brendel, pianist austriac
1931: Robert Duvall, actor american
1932: Raisa Gorbaciov, soția fostului lider sovietic Mihail Gorbaciov (d. 1999)
1938: Juan Carlos I, regele Spaniei
1943: Florian Lungu, muzicolog și compozitor
1946: Diane Keaton, actriță americană
1950: Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, scriitor și eseist român (d. 1991)
A fost profesor invitat de istoria religiilor la Divinity School, University of Chicago. Discipol și protejat al lui Mircea Eliade.
A fost asasinat prin împușcare, pe 21 mai 1991, în toaleta din clădirea Universității din Chicago, înainte de a primi Cartea Verde și a fi angajat ca profesor asociat la Divinity School (apud.Ted Anton). Crima nu a fost elucidată.
Dintre lucrarile de fictiune: Pergamentul diafan, Hesperus (roman), Arta fugii, Jocul de smarald (în colaborare cu H.S. Wiesner) (roman).
Studii de istoria religiilor: Eros și magie în Renaștere. 1484, Călătorii în lumea de dincolo, Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Jocurile minții.Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, etc.
1969: Marilyn Manson (Brian Warner), solist rock