5 Iunie

1898: Federico Garcia Lorca, poet și dramaturg spaniol (d. 1936) 

Federico García Lorca, 5 iun. 1898 – 18 sau 19 august 1936, poet și dramaturg spaniol care, pe parcursul unei cariere care a durat doar 19 ani, a readus la viață și a revitalizat teme fundamentale ale liricii și dramaturgiei spaniole. Este cunoscut în primul rând pentru operele sale andaluze, inclusiv volumele de poezii Romancero gitano (1928; Cântece țigănești) și Llanto por Ignacio Sánchez Mejías (1935; „Bocet pentru Ignacio Sánchez Mejías”, și tragedii Bodas de sangre (1933; Nunta însângerată), Yerma (1934) și La casa de Bernarda Alba (1936; Casa Bernardei Alba).

La începutul anilor 1930, Lorca a contribuit la inaugurarea unei a doua vîrste de aur a teatrului spaniol. A fost executat de un pluton de execuție naționalist în primele luni ale Războiului Civil Spaniol.

Primii ani

S-a născut în Fuente Vaqueros, provincia Granada, Spania, fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai unui moșier bogat și a soției sale, profesoară de școală. Lorca a crescut în Andaluzia rurală, înconjurat de imagini și relații sociale care i-au influențat opera pe tot parcursul vieții. La vârsta de 10 ani s-a mutat împreună cu familia în Granada, unde a urmat cursurile unui institut laic particular, pe lângă cele ale unei școli catolice publice.

Lorca s-a înscris la Universitatea din Granada, dar a fost un student ghinionist, fiind cunoscut mai ales pentru talentele sale extraordinare ca pianist. A avut nevoie de nouă ani pentru a obține diploma de licență. În ciuda planurilor de a deveni muzician și compozitor, spre sfârșitul adolescenței s-a reorientat spre scris. Primele sale experimente în proză, poezie și dramaturgie dezvăluie un intens disconfort spiritual și relațional, alături de un devotament adolescentin față de autori precum Shakespeare, Goethe, poetul spaniol Antonio Machado și poetul nicaraguan Rubén Darío, părinte al curentului hispanic modernismo, o înflorire târzie și decadentă a romantismului.

În 1919, Lorca s-a mutat în Residencia de Estudiantes din Madrid, un cămin de băieți, o reședință prestigioasă, cu o doctrină socială progresistă. Această reședință din capitala Spaniei a rămas casa lui pentru următorul deceniu. Printre colegii rezidenți s-au aflat cineastul Luis Buñuel și artistul Salvador Dalí, care i-a devenit ulterior prieten apropiat. La Madrid, Lorca s-a împrietenit și cu mai-vârstnicul și renumitul poet Juan Ramón Jiménez și cu un cerc de poeți de vârsta sa, printre care Rafael Alberti, Jorge Guillén și Pedro Salinas.

Poezie și piese de teatru timpurii

Un stilist desăvârșit, Lorca a căutat de-a lungul carierei să suprapună și să fuzioneze genurile. Poeziile, piesele de teatru și proza sa evocă adesea alte forme de muzică, artă și literatură, în special dintre cele populare. Prima sa carte, Impresiones y paisajes (1918; Impresii și peisaje), o lucrare în proză în tradiția modernistă, redă răspunsul sentimental al lui Lorca față de o serie de călătorii prin Spania din perioada studenției.

Carte de poeme (Libro de poemas), o colecție neuniformă de poezii predominant moderniste selectate dintre primele sale compoziții, i-a urmat în 1921. Ambele încercări l-au dezamăgit Lorca și i-au întărit opoziția inerentă față de publicare, fapt care a dus la întârzieri frecvente în publicarea și producerea operelos sale. Lorca prefera să-și recite poeziile și să-și interpreteze piesele de teatru, iar recitările sale teatrale, histrionice atrăgeau nenumărați admiratori.

Regizorul spaniol de teatru Gregorio Martínez Sierra a montat în premieră prima piesă de mari dimensiuni a lui Lorca, El maleficio de la mariposa (Vraja ​​a fluturului, în cinci piese: comedii și tragi-comedii, 1970) – o lucrare simbolistă despre un gândac îndrăgostit și care suferă din iubire -, la Madrid în 1920 Criticii și publicul au ridiculizat drama și după patru spectacole reprezentația a fost scoasă de pe afiș. Următoarea piesă de teatru de anvergură a lui Lorca, drama istorică în versuri Mariana Pineda, 1923, s-a jucat în premieră în 1927 într-un spectacol a cărui scenografie a fost asigurată de Dalí și a primit recenzii amestecate, contradictorii.

La începutul anilor 1920, Lorca a început să experimenteze forme de versuri scurte, eliptice, inspirate de cântecele populare spaniole, de poezia japoneză haiku și poetica contemporană de avangardă. A scris o serie extraordinară de poezii scurte dispuse în „suite” tematice, reunite și publicate ulterior în 1983 sub titlul Suite (Suites). În 1922 Lorca a colaborat cu eminentul compozitor andaluz Manuel de Falla la un festival de cante jondo („cântec profund”) din Granada. Această colaborare a accentuat interesul lui Lorca pentru cântecele populare andaluze și, într-un iureș de inspirație, a scris o serie de poezii bazate pe cântece ale țiganilor andaluzi (rromi). Și mai condensate decât poeziile din Suite, Poemul cântecului profund (Poema del cante jondo,scris între 1921–25 și publicat în 1931), oferă o sinteză radicală a între tradițional și avangardă. Această colecție marca transformarea lui Lorca într-un poet matur. Colaborarea sa cu Falla l-a determinat în continuare pe Lorca să investigheze tradiția teatrului de păpuși spaniol și, în 1923, a scris Los téteres de bachiporra („Păpușile pe băț”), prima dintre mai multe versiuni ale unei piese de teatru de păpuși inspirate de teatrul clasic andaluz Grand Guignol.

Din 1925 până în 1928, Lorca a avut o relație pasională cu Salvador Dalí. Intensitatea relației lor l-a determinat pe Lorca să-și recunoască, dacă nu chiar să accepte în totalitate, propria orientare. La îndemnul lui Dalí, poetul a început să experimenteze mai îndrăzneț curentele avangardiste din lumea artei, în special suprarealismul, deși a refuzat să se alinieze oricărei mișcări. În poezii precum „Odă pentru Salvador Dalí” (1925–26; „Oda a Salvador Dalí”), Cântece (Canciones, scris în 1924, publicat în 1926;) și o serie de poeme în proză ermetice, Lorca a încercat să creeze o poezie mai obiectivă , lipsit de intimism și de „planurile realității”. S-a alăturat contemporanilor săi care îl slăveau pe Don Luis de Góngora, poet spaniol din secolul al XVI-lea, cunoscut pentru versurile sale calme, reci, intens metaforice. Lorca și colegii săi poeți au comemorat tricentenarul morții lui Góngora în 1927 și au devenit apoi cunoscuți drept „Generația din 1927”. Lorca a căutat, de asemenea, să articuleze în prelegeri publice propria sa estetică în evoluție.

Între timp, Lorca a continuat să extragă din tradiția populară spaniolă pentru piesele sale La zapatera prodigiosa (scrisă în 1924, premieră 1930; Nemaipomenita pantofăreasă), o farsă clasică și El amor de don Perlimplín con Belisa en su jardín (scrisă în 1925, în premieră în 1933 ; Dragostea lui Don Perlimplín cu Belisa în grădina sa în cinci piese: comedii și tragi-comedii, 1970), o „tragedie grotescă” înspirată parțial dintr-o poveste comică spaniolă ilustrată, din secolul al XVIII-lea. Ambele piese dezvăluie teme comune ale operei lui Lorca: caracterul capricios al timpului, forțele distructive ale iubirii și morții, chipurile fantomatice ale identității, arta, copilăria și sexul.

În 1928, la încurajarea lui Dalí, Lorca și-a expus public picturile. Fiind un desenator talentat, înzestrat  cu o uimitoare imaginație vizuală, Lorca a realizat sute de schițe în timpul vieții.

Romancero gitano

Publicarea în 1928 a volumului Romancero gitano (scris în 1921-1927; Cântece țigănești), serie de poezii inspirate de romanțele și baladele spaniole tradiționale, l-a adus brusc pe Lorca în lumina reflectoarelor întregii națiuni. Evocare lirică a lumii senzuale a țiganilor andaluzi, volumul i-a încântat pe cititorii spanioli, mulți dinte ei considerându-l pe Lorca țigan. Prima ediție a cărții s-a epuizat în decurs de un an. În cele 18 balade, Lorca reușește să combine inovator modele lirice și narative, pentru a realiza ceea ce el a numit „un tragic poem al Andaluziei”. Din punct de vedere formal, baladele respectă convențiile  baladelor spaniole medievale: construcție fără strofe, începuturi și finaluri abrupte. Dar, prin inteligența, obiectivitatea și noutatea lor metaforică, sunt de o contemporaneitate neașteptată. Una dintre cele mai faimoase poezii din volum, „Romanța Gărzii Civile Spaniole”, cuprinde următoarele versuri:

Caii negri sunt. Li-s negre

Și potcoavele. De ceară,

Pe mantale strălucesc

Petele. Și de cerneală.

Au, de aceea nu știu plânge,

craniile plumbuite

și suflet de lac, pe drumuri

când apar pe negândite.

Celebritatea bruscă a lui Lorca i-a distrus intimitatea. Acest lucru, alături de sfârșitul prieteniei cu Dalí, eșecul unei alte povești de dragoste și o criză spirituală profundă, l-au împins pe Lorca într-o depresie severă. A încercat să se vindece de ea și să-și regăsească inspirația vizitând New York și Cuba în 1929–30.

Poezii și piese de teatru de mai târziu

În perioada petrecută în Statele Unite și Cuba, Lorca a scris Poeta en Nueva York (publicat în 1940; Poetul la New York), un volum de poezii ale căror imagini dense și uneori halucinante, versuri albe și preocupări tematice privind decăderea urbană și nedreptățile sociale marchează o îndepărtare îndrăzneață de operele anterioare. Volumul amintește de Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, T.S. Eliot și Stephen Crane și îi aduce un omagiu lui Walt Whitman.

În Cuba, Lorca a scris El público („Publicul”), o piesă de teatru complexă, cu multe fațete, expresionistă prin tehnică, care explorează cu pasiune natura pasiunii invertite. Lorca considera această operă, care a rămas nereprezentată până în 1978, „o poezie de huiduit”. La întoarcerea în Spania, a finalizat o a doua piesă menită să desființeze limitele dramaturgiei convenționale, Así que pasen cinco años (1931; Treacă astfel cinci ani) și a preluat conducerea unui grup de teatru studențesc itinerant, La Barraca (numele boxelor de lemn improvizate care aveau loc spectacole de teatru de păpuși și târguri populare în Spania), subvenționate de noul guvern republican progresist al țării.

Odată cu premiera din 1933 a primei sale tragedii andaluze, Nunta însângerată, o operă expresionistă care amintește de sursele antice grecești, renascentiste și baroce, Lorca a obținut primul său succes dramatic major și a contribuit la inaugurarea celei mai strălucite epoci a teatrului spaniol de după epoca de aur.

În 1933–34 a călătorit la Buenos Aires, Argentina, pentru a supraveghea punerea în scenă a mai multor  piese de teatru și pentru a ține o serie de prelegeri. În perioada petrecută acolo s-a împrietenit cu poetul chilian Pablo Neruda, cu care a colaborat la un omagiu adus lui Rubén Darío. În ciuda noului său interes pentru teatru, Lorca a continuat să scrie poezie. Alături de alți contemporani din Generația lui 1927, a optat pentru o „reumanizare” a poeziei, în opoziție cu „dezumanizarea” pe care José Ortega și Gasset o descrisese în eseul său din 1925 „Dezumanizarea artei”.

Dovezi elocvente ale revenirii lui Lorca spre natura sa personală sunt Divan del Tamarit (scris 1931–1934, publicat în 1940; „Divanul Tamarit”), un volum de poezii de dragoste inspirate de forme arabe de poezie. Seis poemas galegos (scris 1932–1934, publicat 1935; „Șase poeme galiciene”); și Sonetos del amor oscuro (scris în 1935, publicat în 1984; „Sonete ale dragostei obscure”), un volum de 11 sonete care evocă o poveste de dragoste eșuată. Cele trei volume subliniază insistența permanentă a lui Lorca asupra interdependenței dintre dragoste și moarte:

Nu există noapte când, dând un sărut,

Să nu simți surâsul lumii fără chip;

nu există nimeni să nu-și amintească,

un născut de-atinge, căpățâni de cal.

Divan del Tamarit (Divanul Tamarit) relevă, de asemenea, interesul de o viață al lui Lorca pentru cultura arabo-andaluză (denumită frecvent „maură”), pe care o considera esențială pentru identitatea sa ca poet andaluz. Pentru Lorca, recucerirea catolică a Granadei, din 1492, era o pierdere tragică. Divanul Tamarit este o replică la o renaștere larg răspândită a interesului pentru cultura arabo-andaluză, în special din literatura, în anii 1930.

În 1934, Lorca a răspuns la înjunghierea și moartea unui prieten toreador prin maiestuosul poem Llanto por Ignacio Sánchez Mejías (1935; „Bocet pentru Ignacio Sánchez Mejías” sau Bocet pentru un toreador), text renumit pentru refrenul introductiv cu valoare de incantație, „A las cinco de la tarde” („La orele cinci spre seară”). Poemul în patru părți, cel mai lung poem al său, îl confirmă pe Lorca drept cel mai mare dintre poeții elegiaci ai Spaniei.

A las cinco de la tarde.

Eran las cinco en punto de la tarde.

Un niño trajo la blanca sábana

a las cinco de la tarde.

Una espuerta de cal ya prevenida

a las cinco de la tarde.

Lo demás era muerte y only muerte

a las cinco de la tarde.

 

La orele cinci spre seară.

Era cinci exact spre seară.

Un copil vine cu giulgiu.

La orele cinci spre seară.

Un coș cu var așteptând.

La orele cinci spre seară.

Restu-i moarte, numai moarte.

La orele cinci spre seară.

În ultimii doi ani ai vieții, Lorca a organizat montarea în premieră a piesei Yerma (1934), a doua dintre tragediile sale andaluze, și a finalizat o primă versiune a Casei Bernardei Alba, cea de-a treia tragedie. Evenimente și personaje din copilărie se regăsesc atât în Bernarda Alba, cât și în Doña Rosita cea nemăritată (scrisă în 1934, în premieră 1935), cea mai cehoviană piesă de teatru a lui Lorca, precum și în ceea ce trebuia să fie o continuare a acesteia din urmă, piesa neterminată Los sueños de mi prima Aurelia ( 1936; „Visele verișoarei mele Aurelia”).

În 1935, Lorca a început să lucreze la cea mai declarat-politică piesă a sa, El sueño de la vida („Visul vieții”), o lucrare inovatoare din punct de vedere tehnic, bazată pe evenimentele recente din Spania vremii.

Lorca lucra la piesele de teatru Aurelia și Bernarda Alba în vara anului 1936, când a izbucnit Războiul Civil Spaniol. Pe 16 august, a fost arestat la Granada de trupe naționaliste, care îl detestau pentru faptul că era invertit și pentru opiniile sale liberale, și închis fără proces. În noaptea de 18 sau 19 august (data exactă nu a fost niciodată verificată), a fost dus cu mașina pe un deal îndepărtat din afara orașului și împușcat.

În 1986, guvernul spaniol a marcat 50 de ani de la moartea lui Lorca, ridicând un monument pe locul în care a fost ucis. Acest gest vine să sublinieze statutul lui Lorca de cel mai important poet și dramaturg spaniol al secolului al XX-lea, un om a cărui operă continuă să influențeze scriitorii și artiștii din întreaga lume și care le vorbește cititorilor de pretutindeni despre tot ceea ce este fundamental pentru condiția umană.

Mai mult…

1660: Sarah Churchill, Ducesă de Marlborough (d. 1744)

1656: Joseph Pitton de Tournefort, botanist francez

1723: Adam Smith, economist scoțian (d. 1790)

1752: Carl I Ludwig Frederick, Duce de Mecklenburg-Strelitz, tatăl reginei Charlotte a Marii Britanii (n. 1708)

1771: Ernest Augustus I de Hanovra, rege al Hanovrei (d. 1851)

1779: Gheorghe Lazăr, cărturar iluminist român (d. 1823)

1805: Jacob Niclas Ahlström, compoztor suedez

1819: John Couch Adams, matematician britanic

1830: Carmine Crocco, bandit italian

1859: Constantin I. Nottara, actor, director de scenă, profesor român (d. 1935)

1862: Allvar Gullstrand, oftalmolog suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 1910

1878: Pancho Villa, revoluționar mexican

1883: John Maynard Keynes, economist britanic (d. 1946)

1884: Ralph Benatzky, compozitor austriac (Im weißen Rößl)

1900: Dennis Gabor, inginer maghiar-britanic, laureat al Premiul Nobel pentru Fizică|Premiului Nobel pentru Fizică (d. 1979)

1908: Franco Rol, pilot italian de Formula 1

1912: Alexandru Todea, cardinal român (d. 2002)

1917: Maurice Duverger, jurist, sociolog și politician francez

1920: Cornelius Ryan, scriitor american de origine irlandeză (d. 1974)

1928: Umberto Maglioli, pilot italian de Formula 1

1933: William Kahan, matematician și informatician canadian

1941: Martha Argerich, pianist argentinian

1944: Whitfield Diffie, criptograf american

1946: Stefania Sandrelli, actriță italiană

1949: Ken Follett, scriitor britanic

1950: Johannes Voggenhuber, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Austriei

1952: Nicko McBrain, muzician și baterist britanic (Iron Maiden)

1957: Thomas Kling, poet german

1965: Béla Sóki, politician român

1966: Irina Movilă, actriță română de film

1971: Mark Wahlberg, actor și producător american

1979: Pete Wentz, muzician american (Fall Out Boy)

1979: David Bisbal, cântăreț spaniol

1981: Octavian Strunilă, actor și regizor român

1981: Sébastien Lefebvre, muzician canadian-francez (Simple Plan)

1993: Laurențiu Vamanu, atlet român

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.