Comemorari 5 mai
1821: Napoleon Bonaparte, împărat al Franței (1804–1814 și 1815) (n. 1769)
General francez, prim-consul (1799-1804), imparat al Primului Imperiu Francez (1804-1814/1815), una dintre cele mai importante figuri din Istoria Europei Occidentale.
S-a nascut in Ajaccio, Corsica, la scurta vreme dupa ce Genova cedase Frantei drepturile asupra insulei. Era al patrulea copil, si cel de-al doilea care a supravietuit, al avocatului Carlo Bonaparte si al Letiziei Ramolino. Familia tatalui, care apartinea vechii nobilimi din Toscana, emigrase in Corsica in secolul al XVI-lea.
Nascut si crescut in Corsica, Napoleon a continuat, o buna bucata de timp de la sosirea in Franta continentala, sa se considere un strain; totusi de la varsta de noua ani, a invatat in Franta, ca orice alt cetatean francez. Desi din cauza unui anumit aspect al caracterului sau, a fost considerat incarnarea tipului de condotier italian din secolul al XIV-lea, Napoleon nu a impartasit nici traditiile, nici prejudecatile tarii sale adoptive: ramanand corsican, din punctul de vedere al temperamentului sau, el era inainte de toate, prin educatia si prin invataturile primite, un om al secolului al XVIII-lea.
Considerat unul dintre cei mai mari strategi militari din istorie, a fost numit prim consul, în februarie 1800 şi a condus armatele franceze la victoria împotriva austriecilor. In 1802, a instituit Codul Civil care îi poartă numele, iar doi ani mai târziu a fost încoronat împărat al Franţei.Trei ani mai târziu, a devenit liderul unui imperiu care se întindea asupra unei mari parti a Europei. Incepand din 1812 a cunoscut prima sa înfrângere militară, în primul rând în campania dezastruoasă din Rusia, apoi împotriva Ducelui de Wellington în Spania şi apoi împotriva unei coaliţii.
Exilat în Insula Elba, a evadat pentru a se reintoarce în Franţa cu intentia de a reface o noua mare armata, care a repurtat unele succese înainte de a surveni înfrângerea de la Waterloo în fata lui Wellington. După abdicarea lui, a fost exilat in Insula Sfanta Elena. unde a murit, probabil din cauza unui cancer digestiv.
Numeroasele reforme ale lui Napoleon au avut un mare impact asupra institutiilor Frantei si ale Europei Occidentale. Insa adevarata sa pasiune a fost expansiunea militara a Imperiului Francez. Desi, la caderea sa, teritoriul Frantei era doar cu putin mai intins decat fusese la izbucnirea Revolutiei din 1789, a fost considerat (in timpul vietii si pana la sfarsitul celui de-al Doilea Imperiu, condus de nepotul sau, Napoleon III), unul dintre cei mai mari eroi din istoria lumii.
Napoleon a lasat institutii durabile, “temelia de granit” pe care a fost construita noua Franta: a instituit sistemul administrativ al prefectilor, Banca Frantei si sistemul financiar al tarii, a reorganizat sistemul judiciar, initiind codul ce avea sa-i poarte numele, Codul lui Napoleon, aflat la baza codurilor civile de mai tarziu, sistemul de invatamant prin fondarea universitatii de stat si a academiilor militare, a revolutionat organizarea si pregatirea militara si a incheiat un Concordat de lunga durata cu papalitatea. Napoleon a schimbat fata istoriei Frantei si a lumii.
Codul lui Napoleon, cod civil francez, introdus de Napoleon in 1804, clarifica si uniformiza legea privata, fiind impartit in trei carti, dupa modelul dreptului roman: legi cu privire la persoane, la bunuri, si la modalitati de a obtine proprietatea asupra bunurilor.
Motto-ul national al Frantei, Liberté, égalité, fraternité, a fost transpus in Codul lui Napoleon ca o forma permanenta a idealurilor Revolutiei Franceze: libertatea individului, libertatea de a munci, libertatea de constiinta, laicitatea statului si egalitatea in fata legii, insa, in acelasi timp, proteja proprietatile funciare, oferea o libertate mai mare angajatorilor, neglijand drepturile angajatilor, accepta divortul, dar oferea putine drepturi legale femeilor.
311: Galerius, împărat roman
1600: Jean Nicot, diplomat şi erudit francez
Diplomatul Jean Nicot vorbea curent spaniola si italiana si si-a ptrecut cea mai mare parte a vietii scriind un dictionar al limbii franceze.
A fost ambasadorul Frantei la Lisabona, Portugalia, intre 1559 – 1561. Jean Nicot avea 29 de ani, în 1559, când a fost trimis de catre Franţa in Portugalia, pentru a negocia căsătoria Printesei Marguerite de Valois, in varsta de şase ani, cu regele Sebastian al Portugaliei, in varsta de cinci ani.
Când s-a întors, Nicot a adus in Franta plante de tutun, acestea fiind apoi prizate la curtea Franţei. Regina-mama, Caterina de Medici a devenit imediat adepta acestui nou obicei. Planta a avut un succes imediat si la egumenul de Malta, care a împărtit tutunul cu toti călugării săi. Din ce in ce mai multi reprezentanti ai lumii mondene de la Paris au început să folosească planta, făcând din Nicot o celebritate, planta fiind numita “iarba lui Nicot”.
La început, planta a fost numita Nicotina, dar mai târziu nicotina a ajuns să se refere doar la substanta chimica prezenta in planta.
Planta de tutun, Nicotiana, care poate fi, de asemenea, o planta de gradina, a fost numita nicotina dupa numele lui Nicot. Acesta i-a descris proprietăţile medicinale (1559) şi a adus-o ca pe o planta medicinala la curtea Franţei.
Botanistul suedez, Carl Linnaeus (Carl von Linné, 1707 – 1778) a incadrat-o in genul pe care l-a denumit Nicotonia, care conţine două specii de tutun, după Jean Nicot. Când chimistii organici au izolat ingredientele active ale plantei cu actiune neurotoxica, au folosit sufixul “-ina” pentru a indica natura lor organică.
1904: Jókai Mór, scriitor și publicist ungur (n. 1825)
1948: Sextil Pușcariu, filolog, istoric literar, memorialist, poet român (n. 1877)
1972: Oscar Szuhanek, pictor român (n. 1887)
1977: Ludwig Erhard, economist și politician german (n. 1897)
1979: Fritz Kimm, pictor român de naționalitate germană (n. 1890)
2006: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, critic literar român (n. 1920)
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 20 aug. 1920 – 5 mai 2006, născută în București, critic, istoric literar, comparatist şi eseist. Fiica lui Nicolae Dumitrescu, jurist, şi a Mariei (n. Apostol).
A absolvit Şcoala Centrală din Bucureşti. Studii muzicale la Conservatorul Pro-Arte, studii juridice şi filologice (anglo-germanistică, istoria artelor). Licenţiată în drept şi litere, doctor în filologie (1970).
Din 1973 director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu din Bucureşti, profesor la Universitatea din Bucureşti.
Director al Şcolii Române din Roma (Accademia di Romania, 1991–1997), director al Revistei de istorie şi teorie literară şi al revistei Synthesis.
Redactor la Editura de Stat, asistent (1948), conf., prof. (1971) şi şef al Catedrei de literatură universală şi comparată a Universității din Bucureşti, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” (1973).
Vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (1970), membru corespondent al Academiei (1974), preşedintele Comitetului Naţional Român de Literatură Comparată (1975), membru în Biroul executiv al Internaţional Comparative Literature Association (1973-1979), visiting professor la Amsterdam (1972). Director al revistei Synthesis şi al Revistei de istorie şi teoria literară.
A primit Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România (1986, 1989), Premiul internaţional Herder (1988), Premiul Adelaide Ristori (1993), Ordine al Merito della Republica Italiana în grad de Comandor (1978) şi în grad de Grande Uffi ciale (1996), Ordinul bulgar Sf. Metodiu şi Chiril (1977), Ordinul Naţional Pentru Merit în grad de Ofiţer (2003).
Membră în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (1973–1979), membră a Academiei de Ştiinţe şi Studii Europene din Franţa, membră la Academia Europaea din Londra (1993). Membră a Academiei Române (1990) şi vicepreşedinte al ei (1990–1994), preşedinte al Secţiei de filologie şi literatură
Comparatist şi critic de formaţie anglo-germană, cu preocupări de interdisciplinaritate şi de filosofie a culturii: Renaşterea: Umanismul şi dialogul artelor (1971); Valori şi echivalenţe umanistice (1973), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin cultură (1982), iniţiator şi coordonator al unor sinteze de istorie literară la Institutul pe care l-a condus.