1778: Ugo Foscolo, poet și revoluționar italian (d. 1827)
Niccolò Ugo Foscolo, 6 febr. 1778 – 10 sept. 1827, născut pe insula Zante (pe atunci în Republica Veneția, acum în Grecia), scriitor și poet italian.
Ugo Foscolo, al cărui prenume real era Niccolò, s-a născut pe insula Zante, pe atunci posesiune venețiană, dintr-un tată venețian, Andrea Foscolo, un aristocrat fără bani, medic la Split, în Dalmația, și o mamă grecoaică, Diamantin Spathis.
Și-a încheiat primii ani de studiu la seminarul arhiepiscopiei Split. În 1792, la moartea tatălui său, familia s-a mutat la Veneția.
Niccolò Foscolo și-a finalizat studiile la Universitatea din Padova. Acolo și-a perfecționat cunoștințele despre scriitori greci antici și moderni, latini și italieni și străini, precum și despre filozofi, printre care și Rousseau. Printre profesorii săi, părintele Melchiorre Cesarotti care i-a devenit prieten și a exercitat o mare influență asupra alegerilor sale literare.
În 1795, din motive necunoscute, Niccolò a decis să-și schimbe prenumele în Ugo, poate ca omagiu adus lui Nicolas-Jean Hugou de Bassville, numit în italiană Ugo di Basseville, un republican francez asasinat la Roma în 1793, căruia Vincenzo Monti i-a dedicat poezia La Bassviliana.
Odată cu venirea francezilor și sub influența ideilor iacobine, s-a implicat în politică și a devenit suspect în ochii autorităților venețiene. În 1797, Ugo Foscolo a publicat o tragedie plină de furie liberală, Thyeste (Tieste), care i-a adus un oarecare succes.
A participat activ la discuțiile de după căderea Republicii Venețiane (12 mai 1797) și a adresat o odă lui Napoleon Bonaparte (A Bonaparte liberatore), așteptându-se ca acesta să pună capăt oligarhiei venețiane și să creeze o adevărată republică liberă. Tratatul de la Campo Formio (17 octombrie 1797), prin care Napoleon cedează Veneția austriecilor, a fost un șoc pentru Ugo Foscolo, dar nu îi distruge total speranțele.
În 1797 a plecat la Milano unde s-a împrietenit cu poeții italieni Giuseppe Parini și Vincenzo Monti. S-a îndrăgostit de soția celui din urmă, Teresa Pikler.
În anul următor, s-a mutat la Bologna unde a colaborat cu ziarul fondat de fratele său Giovanni. Acolo a început să scrie romanul său epistolar Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis (Ultime lettere di Jacopo Ortis), considerată o versiune mai politică a Suferințelor tânărului Werther de Goethe. Povestea este inspirată din evenimente reale: Jacopo Ortis era un tânăr student din Padova care s-a sinucis din motive similare celor evocate de Ugo Foscolo.
Întotdeauna convins că țara sa va fi eliberată de Napoleon, Ugo Foscolo s-a înrolat în garda națională. A luat parte la bătăliile de la Marengo, Trebbia și la asediul Genovei unde a fost rănit și luat prizonier. În această perioadă a modificat oda lui Napoleon eliberator, îndemnându-l să nu se transforme într-un tiran și evocând unitatea Italiei, moștenitoarea Imperiului Roman. După eliberare, a fost trimis în misiune în mai multe orașe italiene, printre care Florența, unde s-a îndrăgostit de Isabelle Roncioni.
În 1801 s-a întors la Milano. Anii următori au fost o perioadă de intensă activitate literară: a făcut ultimele corecturi la Jacopo Ortis, a compus ode, inclusiv cea către Luigia Pallavicini, a început o traducere a Iliadei și a Călătoriei sentimentale de Laurence Sterne. De asemenea, a participat la elaborarea unui raport prin care i-a propus lui Napoleon un nou model de guvernare pentru o Italie unificată.
În 1804, în calitate de căpitan de infanterie, a trebuit să se alăture garnizoanei din orașul francez Valenciennes. Acolo a întâlnit-o pe Lady Fanny Hamilton, o englezoaică cu care a avut o fiică, Mary, supranumită Floriana. S-a întors la Milano în 1806.
În anul următor a publicat volumul de poezii patriotice Mormintele (Dei sepolcri). A obținut catedra de elocvență la Universitatea din Pavia. Discursul său inaugural din ianuarie 1809, unde a sugerat tinerilor săi compatrioți să ia în considerare literatura dintr-o perspectivă naționalistă, nu i-a plăcut lui Napoleon. Prin decret, în Italia au fost desființate toate catedrele de elocvență.
Pe 9 decembrie 1811, tragedia sa Ajax a fost interpretată la Scala din Milano, unde a fost imediat interzisă de cenzori din cauza aluziilor sale la Napoleon. În august 1812 s-a mutat în Toscana, la Florența. A frecventat salonul contesei de Albany, a compus o altă tragedie, Ricciarda, a scris Oda Grațiilor și și-a terminat traducerea Călătorii sentimentale a lui Sterne.
În decembrie 1813, după înfrângerea lui Napoleon la Leipzig, s-a întors la Milano și și-a reluat postul în armată pentru a apăra Regatul Italiei. Venirea austriecilor l-a făcut să-și piardă orice speranță într-o Italie independentă. Obligația de a depune jurământ față de noul regim l-a făcut să părăsească Italia pe 31 martie 1815.
A plecat în Elveția, unde a publicat, în 1816 la Zurich, Ipercalisse, a treia ediție a lui Jacopo Ortis, precum și un Discurs despre servitutea Italiei care va fi publicat postum. La Milano, zvonurile îi atribuie o aventură cu Matilde Dembowski (patrioată italiană, membră a mișcării Carbonarilor și iubirea nefericită a lui Stendhal) care ar fi plecat să i se alăture în Elveția după ce și-a părăsit soțul. Zvonuri nefondate conform mărturiei corespondenței lor. Autoritățile austriece insistând asupra extrădării sale, Foscoloo a plecat în Anglia în septembrie 1816 cu ajutorul ambasadorului britanic la Berna.
La Londra, faima lui i-a adus o primire favorabilă. S-a dedicat scrisului și jurnalismului: a colaborat cu Edinburgh Review, Quarterly Review, a scris eseuri despre sonetele lui Petrarca.
Grijile financiare l-au condus la închisoare din cauza datoriilor în 1824. Când a fost eliberat, s-a ascuns sub nume false pentru a scăpa de creditorii săi. În acești ultimi ani, fiica sa naturală, Floriana, a avut grijă de el. Bolnav, probabil de tuberculoză, a murit pe 10 septembrie 1827 la Turnahm Green. A fost înmormântat în Cimitirul Chiswick. Rămășițele sale au fost transferate în 1871 la Florența. I s-au organizat funeralii de stat. În bazilica Santa Croce s-a alăturat monumentelor lui Machiavelli, Michelangelo și Galileo, panteonul italian pe care l-a omagiat în Dei Sepolcri.
Ca mulți intelectuali ai vremii sale, Foscolo a fost francmason, inițiat în Loja „Reale Amalia Augusta” din Brescia.
1665: Regina Anna a Marii Britanii (d. 1714)
1748: Adam Weishaupt, filosof, scriitor german, liderul “Iluminatilor”
Johann Adam Weishaupt, fondator al Ordinului Iluminaților, societate secretă înființată în Bavaria, Germania. Weishaupt a absolvit liceul iezuit, a studiat dreptul, istoria, științele politice și filosofia. A fost profesor universitar de drept canonic (romano-catolic).
Ordinul Iluminaților, înființat la 1 mai 1776, era întitulat de fapt Bund der Perfektibilisten, „Liga” sau „Uniunea Perfectibililor”, supranumit și Bienenbund, „Ordinul Albinelor”. Numele de taină al lui Weishaupt, ca membru al organizației, era „Spartacus”. În masonerie (și anume într-o lojă din München), Weishaupt a fost cooptat în 1777, cu pseudonimul Sanchoniaton.
Autoritățile regale bavareze au interzis în 1784 și prigonit ordinul perfectibililor (iluminaților), iar Weishaupt și-a pierdut postul universitar. S-a refugiat în Turingia, la Gotha, în principatul lui Ernst II de Saxa-Gotha-Altenburg (Saxen-Gotha-Altenburg). Acest prinț liberal și mason i-a acordat o pensie și o indemnizație de consilier aulic (la curtea princiară). Aici Weishaupt a redactat mai multe lucrări dedicate ideologiei iluministe și pe subiecte privind organizarea masonă a ordinului iluminaților.
1753: Évariste de Parny, cavaler și apoi viconte de Parny, poet francez (d. 1814)
1867: Dimitrie Voinov, zoolog, histolog și citolog român, membru al Academiei Române (d. 1951)
1872: Robert Maillart, inginer constructor care a revolutionat structurile de beton armat
1889: Krikor H. Zambaccian, colecționar și critic de artă român de etnie armeană (d. 1962)
1891: Adrian Maniu, poet român (d. 1968)
1897: Constantin T. Nicolau, medic român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1973)
1897: Alberto Cavalcanti, regizor brazilian
1899: Ramon Novarro, actor (d. 1968)
1908: Geo Bogza, scriitor și ziarist român, membru (1955) al Academiei Române (d. 1993)
1911: Ronald Reagan, președinte al SUA în perioada ianuarie 1981 – ianuarie 1989 (d. 2004)
1913: Mary Leakey, antropolog britanic (d. 1996)
1916: Gabriel Țepelea, istoric literar român, membru al Academiei Române
1917: Zsa Zsa Gabor, actriță americană de film de origine maghiară, sora Evei Gabor
Este cunoscută pentru stilul său de viaţă, gustul pentru bijuterii şi lux. S-a casatorit de 9 ori şi a avut o fiica, Constance Francesca Hilton cu Conrad Hilton, fondator al lanţului hotelier Hilton.
1921: Dan Constantinescu, poet și traducător român
1932: François Truffaut, critic de cinema, realizator și actor francez. Este unul din inițiatorii mișcării denumite la Nouvelle Vague (Noul Val). (d. 1984)
François Roland Truffaut, 6 febr. 1932 – 21 oct. 1984, născut la Paris în arondismentul 17, regizor, scenarist, producător, actor și critic de film francez, figură majoră a mișcării artistice Noul Val francez, autor a douăzeci și unu de lungmetraje care au contribuit la revoluționarea narațiunii cinematografice.
Inițial critic de film pentru Arts-Lettres-Spectacles și publicația avangardistă Cahiers du Cinéma, la vârsta de douăzeci și doi de ani a trecut de la scris la o carieră de scenarist și regizor autodidact, urmând politica cinematografiei de autor pe care a susținut-o în scrierile sale.
A devenit actor pentru mai multe filme și a fost și producător favorizând, împotriva unui cinematograf de divertisment pur comercial, „politica autorilor” susținută de regizorul francez Marcel L’Herbier (1888 –1979, proeminent teoretician al avangardei și practician imaginativ, realizator de filme mute în anii 1920).
Influențat de Jean Renoir si Alfred Hitchcock, va realiza filme variate și apreciate: Trageți în pianist, Jules și Jim, Fahrenheit 451, Sărutari furate, Noapte americană (Premiul Oscar), Povestea Adelei H., Ultimul metrou.
După o carieră de peste 25 de ani, rămâne un simbol al industriei cinematografice franceze, lucrând la peste 25 de filme.
1933: Sorin Holban, prozator și poet român
1939: Mike Farell, actor american
1945: Bob Marley, interpret jamaican de muzică reggae (d. 1981)
1950: Natalie Cole, cântăreață americană, fiica lui Nat King Cole, prima interpretă de culoare care, în 1975, câștiga Premiul Grammy
Dintre piesele sale de succes: “Pink Cadillac”, “I’ve Got Love on My Mind”, “Our Love”, “Unforgettable”.
1962: Axl Rose, membru al trupei Guns n’ Roses
1968: Cătălin Crișan, interpret român de muzică ușoară