6 Octombrie

1887: Le Corbusier, arhitect elvețiano-francez (d. 1965)

Le Corbusier, pseudonimul lui Charles-Edouard Jeanneret-Gris, arhitect, urbanist, decorator, pictor, sculptor și autor elvețian, naturalizat cetățean francez în 1930, 6 oct. 1887 – 27 aug. 1965, unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării moderniste, alături de Ludwig Mies van der Rohe, Walter Gropius, Alvar Aalto și Theo van Doesburg. A lucrat și cu Robert Mallet-Stevens.

Charles-Edouard Jeanneret-Gris era, prin tatăl său Georges-Edouard Jeanneret-Gris, descendentul unei linii de meșteri/artizani elvețieni protestanți. Le Corbusier susținea că strămoșii săi au emigrat din sud-vestul Franței, dar, de fapt, aceștia proveneau din satul Locle, lângă La Chaux-de-Fonds, Elveția, cel puțin până în secolul al XVI-lea, unde s-a născut ultimul său ascendent cunoscut, Jehan Jeanneret, în 1529, cu cincisprezece generații mai devreme.

Prin mama sa Marie-Charlotte-Amélie Perret, Le Corbusier descinde dintr-o linie de industriași, meșteșugari care produceau ceasuri elvețiene, cu ascendenți în Brabantul valon din Belgia, trecând ulterior prin Bruxelles.

Prin explicațiile referitoare la strămoșii săi, materni și paterni, arhitectul voia să se raporteze la „originile din nordul Franței” și nu la adevăratele sale origini belgiene și elvețiene.

Numele de familie al valonului „Le Corbésier” poate fi găsit la străbunica sa Caroline Le Corbésier (în valonă, „corbésier” este profesia celui care realizează încălțăminte delicată din piele de Cordoba pentru femei și copii), nume care va influența  pseudonimul folosit, în 1920, la scrierea L’Esprit Nouveau, singura revistă a curentului purist pe care o va realiza cu Amédée Ozenfant. Se pare că arhitectul a transformat din nou istoria pentru a readuce acest nume în totemul amerindian al corbului (pasărea magică) sau Corbu și l-a modificat într-un mai onorabil „Le Corbusier”.

Într-un interviu acordat la el acasă, între Paris și Boulogne-Billancourt, în apartamentul din clădirea Molitor, cu două luni înainte de moartea sa, Le Corbusier și-a reamintit decizia de a-și lua un pseudonim: „dacă trebuie să vorbesc despre arhitectură, vreau să o fac, dar nu vreau să o fac sub numele de Jeanneret. Am spus „voi lua numele unui… al unui mare… al unui strămoș matern, Le Corbusier și voi semna articolele mele de arhitectură Le Corbusier”.

Tatăl său, Georges-Edouard (patronul unei mici companii specializate într-un sector al industriei de ceasuri, din Cantonul Jura, Elveția, care fabrica ceasuri și carcasele de protecție), la fel ca bunicul său patern, erau modești emailatori de cadrane de ceas, cariera lui Charles-Edouard fiind dedicată, inițial, decorării acestor carcase.

Mama sa era pianistă și profesoară de pian. Fratele său Albert, cu un an mai mare, un violonistul înzestrat, a devenit compozitor și profesor de muzică. Profesorul de istoria artei și muzicii, Peter Bienz, a analizat rolul esențial al acestei culturi muzicale în copilăria lui Charles-Edouard și influența acesteia asupra conștiinței artistice a viitorului Le Corbusier.

Din 1891, Charles-Edouard a trebuit să urmeze o „școală privată” sau grădiniță, după metoda pedagogului german Friedrich Fröbel; și asta timp de mulți ani, deoarece școala primară din cantonul Neuchâtel era și fröbeliană. Este o metodă de predare pentru copii, care poate fi privită ca fiind „hiper” geometrică. Cu toate acestea, arhitectul nu va vorbi niciodată deschis despre asta în timpul vieții sale.

Înca din copilărie, a demonstrat un talent deosebit pentru desen, în 1900, la vârsta de 14 ani, fiind acceptat la Școala de Arte din La Chaux-de-Fonds, din cantonul Neuchâtel, Elveția, instiţuie înfiinţată în secolul XIX, în special pentru pregătirea gravorilor şi a lucrătorilor din industria ceasurilor.

Elevul-artizan a realizat prima gravură pe o carcasă de ceas – păstrată la Muzeul de Arte Frumoase din La Chaux-de-Fonds – la vârsta de cincisprezece ani, obținând un prim premiu la Expoziția de Arte Decorative din Torino în 1902.

Dar evoluția vederii sale – vedea doar cu un singur ochi – și o industrie meșteșugărească în criză, în care Charles-Edouard detesta repetitivitatea și lipsa de creativitate nu-i mai permiteau să ia în considerare continuarea acestei pregătiri, nicidecum să spere la o carieră.

Profesorul său de desen artistic, directorul acestei școli, Charles L’Eplattenier era, de asemenea, conștient de faptul că pregătirea tradițională a artizanului-artist este pusă sub semnul întrebării de producția industrială de ceasuri, concurența străină și moda ceasurilor de mână destinate să suplinească fabricarea ceasurilor de buzunar.

Astfel, L’Eplattenier a îndeplinit un rol important în evoluţia tânărului Jeanneret şi a interesului său pentru arhitectură. Datorită îndemnurilor sale, în 1904,  a urmat cursurile unei noi secţii a şcolii, dedicate sculpturii şi picturii murale, în arhitectură și decorațiuni. Jeanneret a dezvoltat repede o adevărată pasiune pentru arhitectură.

Charles L’Eplattenier l-a invitat, împreună cu alți doi colegi, să participe la construcția unei vile, sub egida arhitectului Chapallaz, pentru un membru al comitetului director al Școlii de Arte, aceasta însemnând decorarea primei sale vile la vârsta de 17 ani. În această vilă, Vila Fallet, își va exprima un stil regionalist, stilul din Jura, stilul brad, preluând stereotipul cabanei, cu trăsături clasice precum frontonul și detalii care prefigurează stilul său viitor, în special simplitatea ornamentelor care iau forme naturale, dar reduse la o sinteză geometrică strictă.

Cu banii obținuți pentru munca la Vila Fallet în buzunar, a părăsit școala fără să-și avertizeze părinții, considerând că învățătura era prea academică, dorind să vadă arhitectura pe viu. Din 1907, a făcut mari călătorii de studiu în Europa, în Italia, Budapesta și Viena, unde l-a cunoscut, printre alţii, pe arhitectul și desinerul austriac Josef Hoffmann, pe vremea aceea director al Atelierelor de Artă vieneze.

În 1908, a vizitat Parisul, pentru prima dată, și l-a cunoscut pe elvețianul Eugène Grasset, stabilit la Paris, artist plastic decorativ și arhitect specializat în decorațiuni, a cărui carte a stat la baza pregătirii sale ca arhitect-decorator.

La sfatul lui Eugène Grasset, a învățat primele elemente ale desenului tehnic privind arhitectura în beton armat, lucrând câteva luni, la Paris, ca desenator la frații Perret, specializați în construcții tehnice și care l-au făcut să descopere betonul armat. S-a întâlnit și cu fratele mai mic al fraților Perret, care era arhitectul casei din necesitate, Auguste Perret, lucrând cu acesta un an și trei luni ca arhitect.

În 1910, în calitate de tânăr profesor, a fost însărcinat de Școala de Arte din La Chaux-de-Fonds să efectueze, din aprilie 1910 până în ianuarie 1911, un voiaj prin Germania cu scopul de a studia mișcările artistice din aceasta ţară, dezvoltarea relației dintre industrie și artele construcției, reunindu-şi observaţiile într-un raport oficial, publicat în oraşul său natal, în anul 1911.

A fost foarte impresionat de forța și organizarea mişcării artistice germane, dar, într-o anumită masură, a adoptat o atitudine critică, după cum dovedeşte în următoarea observaţie despre expoziția de la München: „Ansamblul era surprinzător de armonios și, în mod sigur, foarte nou pentru francezii de astăzi; dar nemţilor le lipseşte tradiţia și mâinile lor sunt încă foarte neîndemânatice.“

După perioada petrecută în Germania, a început, în 1911, alături de prietenul său, istoric de artă și comerciant de artă elvețian, Auguste Klipstein, faimosul colecționar de antichităţi din Berna, o călătorie de 6 luni prin ţările balcanice, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria, mergând apoi la Istanbul, Roma și Atena, unde descoperirea ruinelor albe ale Acropolei i-a provocat un șoc estetic. S-a întors cu multe schițe, arătând că era interesat de arta și arhitectura medievală.

În 1914, a decis să lucreze pe cont propriu și a deschis un cabinet independent de arhitectură. Timp de trei ani, activitatea sa a stagnat în ciuda câtorva comenzi. Imaginația i-a fost stimulată de distrugerile provocate de Primul Război Mondial și a decis să se stabilească la Paris, conștient de amploarea cererii de reconstrucție a Franței.

S-a stabilit câțiva ani în oraşul natal, unde L’Eplattenier îi cerea să predea câteva cursuri la Școala de Arte. Dar viaţa și mediul limitat din La Chaux-de-Fonds nu l-au putut reţine pentru mult timp şi în 1917, la vârsta de 30 de ani, s-a instalat definitiv la Paris.

Nașterea unui mare nume în arhitectură, Le Corbusier

Locuind la Paris, începând din 1917, Charles-Edouard l-a întâlnit pe pictorul cubist parizian Amédée Ozenfant. Împreună, au lucrat la dezvoltarea purismului, un gen artistic opus cubismului, un altfel de cubism, foarte rafinat.

Purismul este o doctrină estetică, născută din critica adusă cubismului, formulată de Amédée Ozenfant și Le Corbusier, al cărei program a fost făcut cunoscut prin scurtul eseu „După cubism”, publicat după armistițiul din 1918 care a pus capăt Primului Război Mondial pe Frontul de Vest.

A locuit 17 ani pe strada Jacob, pentru a se muta apoi pe strada Nungesser și Coli. Aici a pictat primele tablouri şi, în 1918, le-a expus pentru prima dată, alături de cele al lui Amédée Ozenfant, la Galeria Thomas.

Cei doi artiști au fondat împreună Spiritul Nou (L’Esprit Nouveau), în colaborare cu poetul și criticul literar belgian, Paul Dermée, o revistă de artă și arhitectură, în care Charles-Edouard și-a luat pseudonimul de Le Corbusier și a publicat un mare număr de articole despre artă şi arhitectură.

După ce firma sa de arhitectură a dat faliment, a găsit în vărul său Pierre Jeanneret partenerul perfect, iar în 1922 s-a asociat cu el și au deschis o altă firmă de arhitectură care a rămas singurul său cabinet de-a lungul vieții.

De acum înainte, va începe lupta – care a durat decenii – pentru o arhitectură ce avea să fie expresia epocii contemporane şi nu un plagiat al culturilor trecute. Le Corbusier a reunit în jurul sau, în atelierul de pe strada Sevres, tineri de toate naţionalităţile, mulţi numărându-se astăzi printre cei mai buni arhitecţi ai ţărilor de origine.

Studiile sale despre arhitectură şi urbanism le-a prezentat în „Planul pentru un oraş contemporan cu 3 milioane de locuitori“ care conţinea toate elementele unui urbanism modern: separarea habitaclului de circulație și de locuri de muncă, construirea caselor în centrele cartierelor rezidenţiale care înconjoară oraşul ca o grădină, 24 de clădiri-turn pentru a servi drept localuri administrative, comerciale și hoteluri.

În 1923, a apărut prima publicație fundamentală a lui Le Corbusier „Vers une architecture, 1923“, aici fiind reluate și dezvoltate articolele apărute în revista „L’Espirit Nouveau“. A devenit cunoscut prin lucrări care descriau tehnicile sale și viziunea sa asupra artei, Urbanisme, 1924.

În anii urmãtori au fost editate succesiv opt publicaţii ale seriei „L’Espirit Nouveau“, acestea fiind semnate pentru prima dată cu numele Le Corbusier.

Deja din 1914, datorită impresiei lăsate de distrugerile masive din timpul războiului produse în provincia belgiană Flandra, Le Corbusier concepea un sistem de construcţie „Domino“, în care armătura, stâlpii, acoperişul și scările sunt prefabricate, putând fi combinate în cele mai diverse forme. Pavilionul lui „L’Espirit Nouveau“, care a găzduit Expoziţia Internaţionalã de Arte Decorative din 1925, unde a fost expus „Le Plan Voisin“ (în care propunea reurbanizarea Parisului) a fãcut furori.

Cele cinci principii ale unei noi arhitecturi

În 1927, Le Corbusier a publicat „Les cinq points d’une nouvelle architecture“. Manifestul conţinea concepţia sa asupra formelor arhitecturale. El afirma că structurile trebuiau ridicate pe piloți („pilotis“), pentru a lăsa terenul liber pentru circulaţie; ar trebui create grădini pe acoperişuri prin folosirea acoperişurilor plate; planuri şi faţade libere ar trebui să devină posibile printr-o structurã independentă de beton armat; iar ferestrele, aşezate în bandă, ar trebui folosite pentru a permite mai multă lumină decât ar fi fost posibilă cu un zid portant.

În 1928 a pus, la Sarraz, bazele grupului CIAM (Congresul Internaţional de Arhitectură Modernă), participând la congresele organizate. În Carta Atenei, și-a prezentat concepțiile despre arhitectură legate de viața socială și urbană cotidiană.

Și-a pus în practică teoriile pe mai multe șantiere, combinând întotdeauna esteticul cu funcționalitatea, precum Vila Savoye, construită în orașul Poissy, din regiunea Île-de-France, între 1928 și 1931.

În 1930, a obținut naționalitatea franceză și s-a căsătorit cu Yvonne Gallis. Aceasta a exercitat o influență pozitivă asupra sa: foarte dogmatic, devenea mai bun și mai maleabil în preajma ei.

În această perioadă, Le Corbusier a început să se intereseze de design, în special pentru mobilier. Cu ajutorul lui Charlotte Perriand, a imaginat mai multe piese de mobilier, inclusiv faimosul fotoliu LC4, dar și canapele, mese și scaune, toate într-un stil foarte minimalist.

Faimosul fotoliu / șezlong LC4 creat de Le Corbusier

Și-a continuat amplele sale studii teoretice despre urbanism şi, la iniţiativa diverselor ţări, a proiectat planuri de oraşe pentru Stockholm, Buenos Aires, Alger, Nemours, Bogota, Moscova, Izmir etc.

Numeroase turnee de conferinţe la invitaţia autorităţilor şi asociaţiilor de arhitecți l-au purtat pe Le Corbusier în aproape toate marile capitale ale lumii (Paris, Bruxelles, Madrid, Barcelona, Amsterdam, Stockholm, Moscova, Rio de Janeiro etc.) şi i-au oferit ocazia de a-şi prezenta ideile despre arhitectură si urbanism.

In 1940, la puţin timp după începerea războiului, părăseşte Parisul şi se mută în zona liberă unde se dedică mai ales picturii și studiilor teoretice.

În 1942, fondeazã grupul ASCORAL (Ansamblul Constructorilor pentru o Renovare Arhitectonică).

În 1944, reuşeste să revinã la Paris unde se reinstalează în atelierul său, începând o perioadă de lucru intensă dedicatã arhitecturii. În 1946, este chemat pentru a colabora la realizarea planurilor centrului ONU de la New York.

Le Corbusier a fost inventatorul „unității locative” sau “unității de locuit“, concept asupra căruia a început să lucreze în anii 1920, expresia unei reflecții teoretice asupra locuințelor colective.

Perioada postbelică l-a inspirat pe Le Corbusier, cu imaginea Orașului său radiant din Marsilia. În urma războiului, într-o Franță devastată, Le Corbusier a propus „Unitățile de locuit” și a construit Orașul radiant din Marsilia. “Unité d’Habitation“, de dimensiuni suficiente pentru a găzdui 1600 de persoane, realizată în Marsilia pentru Ministerul francez al Restaurării, 1945-1952, i-a dat, în sfârşit, ocazia de a-şi pune în practică, într-o manieră convingătoare, propriile idei.

Orașul radiant din Marsilia

Unitatea de locuit din Marsilia, cunoscută sub numele de Oraşul Radiant, pe care marsilienii au numit-o familiar “La Maison du Fada”, este o reşedinţă construită între 1945 şi 1952 de Le Corbusier. Construită ca un paralelipiped pe piloni (în forma de trunchi de con, având baza mai îngusta), ea încearcă să realizeze o nouă formă de oraş, un “sat pe verticală” numit “Unité d’Habitation”. Reşedinţa are 337 de apartamente, în sistem duplex, separate de „străzi interioare”.

„Unitatea de locuit de dimensiuni standard” (numele dat de Le Corbusier) nu va fi construită până la reconstrucția de după cel de-al Doilea Război Mondial, în cinci exemplare diferite, în Marsilia, Briey-en-Forêt, Rezé , Firminy și Berlin. Aceasta va căpăta valoarea unei soluții la problemele locative de după război. Proiectarea sa prevede în aceeași clădire toate facilitățile colective necesare vieții – creșă, spălătorie, piscină, școală, magazine, bibliotecă, locuri de întâlnire.

Datorită cererii guvernului Indiei, în 1950, Le Corbusier, căruia i s-a încredinţat construirea Chandigarhului, noua capitală a Punjabului, a avut posibilitatea, pentru prima dată de a-și realiza ideile urbanistice. Acesta a elaborat planurile cu aranjarea generală a clădirilor administrative și guvernamentale, cât şi a diferitelor locuinţe în Ahmadabad.

Succesul „Unité d’Habitation“ din Marsilia a dus la construirea altor clădiri pe principii similare la Nantes, Meaux, Briey-en-Forêt şi Berlin.

În paralel cu arhitectura și urbanismul, Le Corbusier s-a ocupat și cu pictura, sculptura şi, în ultimii ani, cu tapiseriile. „Este puţin extravagant faptul că am lucrat atât. A munci nu este o pedeapsă, a munci înseamnă să respiri.“ În propriile sale cuvinte se regăsește într-adevăr amplitudinea operei sale.

Le Corbusier, în 1924, spunea: “Ascensiunea spre geometrie datorită inventării betonului armat ne pune la dispoziţie mecanismul ortogonal cel mai pur. Suntem în posesia unui procedeu ortogonal pe care nici o epocă nu l-a mai avut, a unui procedeu care ne va permite să ne folosim de geometrie ca de un element capital al arhitecturii… Omul nu lucrează decât pe baza geometriei.”

De altfel, Le Corbusier, poate cel mai mare arhitect, a studiat matematica despre care spunea: “Matematica este structura maiestuoasă concepută de om pentru a permite înțelegerea Universului.”

Aşa cum nu se poate vorbi despre renaştere fără Leonardo, nici despre modernism nu se poate vorbi fără Le Corbusier. El a impus poziţia arhitectului ca intelectual militant, coautor al lumii noi (l’esprit nouveau).

Pe drept cuvânt a fost considerat şi pictor, sculptor, decorator, urbanist, teoretician şi scriitor, putând fi considerat chiar poet, după modul în care a înţeles armonia desenelor geometrice. Pentru a înţelege perfect proporţiile, armonia şi echilibrul care sunt stabilite între natură şi om, în afară de unghiul drept, a studiat în profunzime lucrările lui Vitruviu, ale lui Leonardo da Vinci şi ale lui Alberti, şi îndeosebi secţíunea de aur, spirala logaritmică și pentagonul.

Interesant este faptul că, iniţial, Le Corbusier era împotriva utilizării numărului de aur, dar citindu-i cartea lui Matila Ghyka, Esthétique des proportions dans la nature et dans les arts, şi-a schimbat opţiunea, devenind un înfocat susţinător al acestuia.

Matila Ghyka, 1881-1965, a fost romancier, matematician, istoric, filozof, iar între 1910 şi 1940, diplomat român, stabilit după cel de-al Doilea Război Mondial în SUA ca profesor de estetică; a fost prieten cu Paul Valéry şi Marcel Proust.

Ca variantă a cubismului, Le Corbusier a întemeiat împreună cu prietenul său Amédée Ozenfant, purismul, un curent care cheamă la raţiune şi ordine, indicând folosirea secţiunii de aur în utilizarea explicită a formelor geometrice în pictură.

Este cel care a stabilit principiile pentru “o arhitectură modernă” şi nu “arhitectura modernă” care are la bază cinci puncte: adoptarea unui sistem de puncte de sprijin (piloni) pentru degajarea spaţiilor, acoperişuri tip terasă (pot fi folosite ca grădini), ferestre “bandeau” (de preferat pe tot frontul), faţade libere, lipsa zidurilor portante. Astfel se lasă loc pentru compoziţia spaţiilor interioare.

La Congresul Internaţional al Arhitecturii Moderne de la Atena, din 1933, a afirmat: “materialele urbanismului sunt lumina, lejeritatea spaţiului, vegetaţia, oţelul şi betonul armat, în această ordine şi în această ierarhie”.

A fost un teoretician al urbanismului modern; astfel, a creat un concept nou, unitatea de locuit (unité d’habitation), soluţie pentru crearea locuinţelor pentru rezidenţii oraşelor aglomerate.

Modulorul

Mare teoretician, și-a continuat publicațiile cu Modulor, 1950, o prezentare a arhitecturii moderne realizată pornind de la secțiunea de aur.

Noţiunea de modulor este de departe cel mai important concept lansat de Le Corbusier. Sistemul proporţionalităţii cunoscut sub numele “Modulor” şi l-a prezentat în 1948 într-o carte cu acelaşi titlu.

Ideile lui Le Corbusier din acest timp au condus la elaborarea primelor baze ale conceptului „Modulor”, o scară de măsuri armonice care stabilesc elemente arhitecturale proporționale cu statura umană. Această teorie a fost în cele din urmă perfecționată în 1950, iar Le Corbusier a folosit-o în proiectarea tuturor clădirilor sale ulterioare, dorind să le încorporeze „o scară umană”.

Modulorul este o scară antropometrică a proporțiilor concepută de Le Corbusier și a fost dezvoltat ca o punte vizuală între două scări incompatibile, sistemul imperial britanic și sistemul metric. Se bazează pe înălțimea unui bărbat cu brațul ridicat. A fost folosit ca sistem pentru a stabili proporțiile unei serii de clădiri ale lui Le Corbusier și a fost ulterior codificat în două cărți.

Studiile sale l-au condus la ideea că secţiunea de aur (proporţia armonică sau proporţia divină) se regăseşte în proporţiile siluetei umane şi astfel a raportat între ele părţile succesive ale corpului.

Totodată, a folosit aceste dimensionări ale corpului uman pentru a standardiza anumite elemente de mobilier (scaune, etc) stabilind astfel principiile ergonomice atât de necesare confortului ambiental.

Modulorul este un concept arhitectural inventat de Le Corbusier în 1945. Silueta umană standardizată servește la proiectarea structurii și dimensiunilor unităților de locuințe proiectate de arhitect, precum Orașul radiant din Marsilia, Casa radiantă din Rezé sau Unitatea de locuit din Firminy-Vert.

Ar trebui să permită, potrivit lui Le Corbusier, un confort maxim în relațiile dintre Om și spațiul său de locuit. Astfel, Le Corbusier se gândea să creeze un sistem mai potrivit decât sistemul metric, deoarece este direct legat de morfologia umană.

De exemplu, raportul dintre înălțimea omului (1,83 m) și înălțimea medie a ombilicului (1,13 m) este egal cu 1,619 sau numărul de aur.

„Modulor” este un cuvânt compus format din „modul” și „numărul de aur (or, în franceză)”, deoarece proporțiile stabilite de modulor sunt direct legate de raportul de aur.

Până la sfârșitul războiului, Le Corbusier a fost ținta atacurilor lansate împotriva sa de către reprezentanții arhitecturii tradiționale, de fapt, asupra unui mit. Devenise, pentru public, Picasso al arhitecturii și, pentru studenții la arhitectură, simbolul modernității.

Un mare arhitect al modernismului și urbanist, recunoscut la nivel internațional, Le Corbusier a avut un impact profund asupra secolului al XX-lea. 17 dintre clădirile pe care le-a creat se află pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Le Corbusier, în vârstă de 77 de ani, a murit la 27 august 1965, în urma unui infarct, în Roquebrune-Cap-Martin.

1289: Venceslau al III-lea al Boemiei (d. 1306)

1552: Matteo Ricci, misionar și astronom italian (d. 1610)

1738: Arhiducesa Maria Anna a Austriei (d. 1789)

1773: Regele Ludovic-Filip I al Franței (d. 1850)

1898: Franz Altheim, istoric și filolog german, membru de onoare al Academiei Române (d. 1976)

1808: Frederick al VII-lea, rege al Danemarcei (d. 1863)

1886: Edwin Fischer, pianist și dirijor elvețian (d. 1960)

1902: Petre Țuțea, filosof și eseist român (d. 1991)

1903: Ernest Walton, fizician irlandez, laureat al Premiului Nobel (d. 1995)

1908: Carole Lombard, actriță americană (d. 1942)

1914: Thor Heyerdahl, etnolog norvegian (d. 2002)

1927: Ioan Pop de Popa, medic român

1929: Mihai Drăgănescu, inginer electronist român, membru al Academiei Române (d. 2010)

1931: Riccardo Giacconi, fizician american de origine italiană

1947: Ionela Prodan, cântăreață de muzică populară (d. 2018);

1950: Tudor Mohora, politician român

1973: Silviu Biriș, actor român de teatru și film

1986: Tereza Kerndlová, cântăreață cehă

2002: Cleopatra Stratan, cântăreață moldoveană-română

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.