Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Aniversari
6 septembrie

1757: Gilbert du Motier de La Fayette, om politic francez și militar de carieră (d. 1834)

Marchizul de La Fayette, aristocrat de orientare liberala, ofiţer şi om politic francez, general în timpul Revoluţiei Americane şi lider al Gărzii Naţionale în timpul Revoluţiei Franceze (n. 6 sept. 1757)

Conducător militar francez, erou al Războiului de Independenţă al Statelor Unite, lider al Revoluţiei Franceze până în 1792, figura politică majoră a perioadei de început a monarhiei din iulie – prin Revoluţia din Iulie a fost instaurata monarhia, odata cu inceputul domniei lui Ludovic-Filip (1830-1848).

A trait intr-o perioada de mari transformari in tara sa, perioada in care s-au perindat la putere nu mai putin de 5 conducatori: Ludovic al XVI-lea (10 mai 1774 – 10 august 1792), Napoleon I Bonaparte (20 martie 1804 – 6 aprilie 1814), Ludovic al XVIII-lea (6 aprilie 1814 –20 martie 1815; apoi 8 iulie 1815 – 16 septembrie 1824), Carol al X-lea (16 septembrie 1824 – 2 august 1830) si Ludovic-Filip I (9 august 1830 – 24 februarie 1848), fara a mai lua in calcul domnia formala a lui Ludovic al XVII-lea (1793-1795) si a lui Napoleon II Bonaparte, de 15 zile (22 June 1815 – 7 July 1815).

Marie-Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, Marchiz de La Fayette, adesea cunoscut drept La Fayette, s-a născut pe 6 septembrie 1757, în Chavaniac, în provincia Auvergne, Franţa, într-o familie foarte bogata, nobilă si cu origine straveche, ale carei radacini existau inca din secolul al XI-lea.

Familia La Fayette pare sa fi fost una dintre cele mai vechi din Auvergne, membrii sai  remarcandu-se pentru curajul si obiceiul de a sfida pericolul. Unul dintre strămoşul lui La Fayette, mareşalul Franţei, Gilbert de La Fayette III, a fost tovarasul de arme care a condus armata Ioanei d’Arc in Orléans. Străbunicul sau era contele de La Rivière, general-locotenent în Armata Regala. Potrivit legendei, un alt strămoş a dobândit Coroana de Spini în timpul celei de-a Sasea Cruciade. Unchiul lui La Fayette, Jacques-Roch, a murit in lupta cu austriecii şi i-a lasat titlul de marchiz tatălui lui La Fayette.

Tatal sau, Michel Louis Christophe du Motier, marchiz de La Fayette (1733-1759), colonel în regimentul Grenadierilor Franţei, a fost ucis în Westfalia, la vârsta de 26 de ani, in Bătălia de la Minden (1 august 1759). Mama sa, Marie Louise Jolie de La Rivière, o aristocrata bogata din Saint Brieux, născută în 1737, s-a retras la Paris, la Palatul Luxembourg, si a murit pe 3 aprilie 1770.

La vârsta de 12 ani şi 8 luni, Marchizul de La Fayette a ramas orfan si unicul moştenitor potenţial al averii bunicului din partea mamei, Marchizul de La Rivière, care a murit apoi la scurt timp, făcandu-l unul dintre cei mai bogati oameni din Franta. Străbunicul sau, contele de La Rivière, fost general-locotenent in Armata Regala, s-a ocupat de educaţia lui, tanarul marchiz avand o copilărie solitara.

Până în 1771, a studiat la Colegiul din Plessis (în prezent Liceul Louis-le-Grand), unde se pare ca a dovedit o înclinaţie deosebita spre independenţă şi libertate.

In 1774, la varsta de 17 ani, s-a căsătorit cu Marie Adrienne Françoise de Noailles (1759-1807), fiica ducelui d’Ayen, o “casatorie aranjata”, dar care s-a transformat intr-o frumoasa poveste de dragoste. Din această căsătorie s-au nascut patru copii, un fiu şi trei fiice: Anastasia (1777-1863), George Washington La Fayette (1779-1849 si Virginia (1782-1849).

 

După căsătorie, si-a făcut serviciul militar, mai tarziu fiind ridicat la rangul de căpitan al dragonilor. Ulterior, urmand exemplul tatălui său, a ales o carieră militară şi a intrat în Casa Militara a Regelui Frantei. Astfel, a făcut parte din curtea regelui Ludovic al XVI-lea, unde, fie, potrivit contelui Mirabeau, din cauza “stangaciei  manierelor sale, a limbajului prea servil”, fie, asa cum spunea el însuşi, dimpotriva, nu a fost agreat din cauza independenţei limbajului şi a ideilor sale, cert este faptul ca aici nu a obţinut nici un succes. Se spune ca regina Maria Antoaneta s-ar fi amuzat pe seama lui, văzându-l cum danseaza. Ataşat spiritului sau de libertate şi lipsit de dexteritatea celor obisnuiti cu eticheta practicata la curtea regala, a trebuit sa renunte la tentativele socrului său, de a obtine o pozitie buna la palat. A parasit curtea lui Ludovic al XVI-lea pentru a se inrola în armata franceză care va deveni o a doua familie pentru el.

In august 1775, căpitanul Gilbert de La Fayette a fost trimis de socrul său, ducele d’Ayen, la garnizoana din Metz pentru a-şi perfecţiona pregatirea militară. La Fayette a participat pe 8 august, la o mare receptie găzduita de guvernatorul oraşului, ducele de Gloucester, fratele regelui Angliei, care a evocat revolta insurgentilor împotriva Marii Britanii. In această zi, tânărul ofiţer a luat decizia de a lupta pentru independenţa Americii.

Marchizul de La Fayette este în primul rând cunoscut pentru rolul său în Războiul de Independenţă al Statelor Unite. In 1777, a plecat în America. Prietenia cu Benjamin Franklin l-a determinat sa-si ofere serviciile militare, fiind incorporat în Armata Continentala (armata celor 13 colonii ale Marii Britanii din America de Nord), cu gradul de general-maior, sub conducerea comandantului sef, generalul George Washington, devenind prieten apropiat si confident al acestuia.

In 1777, acest democrat convins a devenit un erou in ochii  francezilor. Participarea lui La Fayette la Războiul de Independenţă al Statelor Unite (1775-1783) i-a adus o imensa celebritate, capatand valoare de simbol: “Eroul celor două lumi”. Ceea ce a facut din La Fayette simbolul sprijinului francez pentru insurgenţii din America şi figura  eroului romantic care a dainuit in timp, este varsta (19 ani) şi circumstanţele in care a plecat: fără autorizarea oficiala din partea regelui (mai favorabil pacii) şi finanţandu-si calatoria cu mijloace proprii. Dar, deşi a avut un rol notabil pe plan militar, acesta a avut o pondere mică în comparaţie cu rolul său politic.

La Fayette s-a distins in Bătălia de la Brandywine, care a avut loc între armata americană a lui George Washington şi armata britano-hessiana a generalului Sir William Howe, pe 11 septembrie, 1777. Aceasta batalie s-a desfasurat la putin timp dupa asediul fortului Stanwick (2-22 august 1777) si cu putin timp inainte de Batalia de la Saratoga (19 septembrie – 7 octombrie 1777).  Britanicii i-au învins pe americani, forţandu-i să se retragă spre capitala rebelilor dinPhiladelphia. Rănit în timpul bătăliei de la Brandywine, La Fayette a reuşit totuşi să organizeaze cu succes retragerea.

S-a distins în Bătălia de la Rhode Island, diplomatia sa in aplanarea revoltei din Boston determinand citarea lui in Congresul Continental pentru “galanterie, pricepere şi prudenţă”. Cu toate acestea, si-a dat seama că revolta din Boston ar putea submina alianţa franco-americana, aşa că a solicitat şi a primit permisiunea să se întoarcă in Franta.

In mijlocul războiului, in februarie 1779, La Fayette s-a întors la Paris pentru a negocia suplimentarea sprijinului francez. Pentru nesupunere faţă de rege, prin plecarea sa în America, a fost tinut in arest la domiciliu timp de două săptămâni. Cu toate acestea, revenirea lui a fost triumfala. Desi expeditia sa fusese un esec, La Fayette l-a convins pe Ludovic să continue sprijinul acordat americanilor si să trimită 6 000 de oameni, sub comanda marchizului Rochambeau, în ajutorul coloniştilor. S-a întors în America în mai 1780 si a participat la bătălia decisivă din Virginia, incheiata prin capitularea generalului Charles Cornwallis, comandantul trupelor britanice, contribuind la succesul asediului oraşului Yorktown din 17 octombrie 1781.

La Fayette s-a întors în Franţa pe 18 decembrie 1781. Aclamat ca „erou al celor două lumi”, pe 22 ianuarie 1782 a fost primit la Versailles şi a fost promovat la gradul de feldmaresal. A asistat la nasterea fiicei sale, pe care a numit-o Marie-Antoinette Virginie la recomandarea lui Thomas Jefferson.

In Franţa, La Fayette a lucrat cu Thomas Jefferson, pentru a stabili acorduri comerciale între Statele Unite şi Franţa. Aceste negocieri erau menite să reducă datoria Statelor Unite catre Franţa. La Fayette s-a alăturat grupului abolitionist francez Societatea Prietenilor Negrilor, care pleda pentru abolirea comertului cu sclavi si drepturi egale pentru pentru negrii liberi. In 1783, în corespondenţa cu Washington, La Fayette a cerut emanciparea sclavilor si transformarea acestora in arendasi. Deşi Washington a protestat, La Fayette a cumpărat terenuri în Cayenne pentru plantatia sa, La Belle Gabrielle, pentru a “experimenta” educarea şi emanciparea negrilor liberi.

In 1784, La Fayette, întors în America, a vizitat toate statele, cu excepţia Georgiei. Calatoria a inclus si o vizită la ferma lui Washington, la Mount Vernon, pe 17 august.

 

In Virginia, La Fayette s-a adresat Casei Delegaţilor unde a fost chemat pentru “libertatea intregii omeniri”, cerand din nou emanciparea negrilor. In cursul calatoriei, a primit o diplomă de onoare de la Harvard, un portret al lui Washington din oraşul Boston, si un bust din statul Virginia. Statul Maryland l-a onorat numindu-l pe La Fayette şi pe moştenitorii săi de sex masculin “cetăţeni naturali” ai statului.

La Fayette a venit la Paris, în ultimele zile ale anului 1785. Revenirea sa i-a emotionat pe parizieni, primindu-l cu un entuziasm de nedescris. Regina Maria Antoaneta, care se afla in acel moment la o petrecere data de Primărie, a propus, printr-o favoare aproape fără precedent, sa o conduca pe doamna de La Fayette, cu maşina sa la Hotel de Noailles, unde urma sa vina soţul ei. A doua zi, La Fayette a fost primit la curte, şi a continuat să fie pentru mai multe zile, obiectul omagiilor şi curiozitatii publicului.

Cucerit de idealurile Constituţiei americane, dorea ca monarhia sa adopte anumite principii. Regele Ludovic al XVI-lea a convocat Adunarea Notabililor pe 29 decembrie 1786, ca răspuns la criza fiscală a Franţei. La Fayette a fost inclus în prima Adunare a Notabililor reunita la Versailles, în februarie 1787, şi a aparţinut de divizia condusa de contele d’Artois. A profitat de aceasta ocazie pentru a propune unele dintre reformele la care se gandise. A cerut o “adevărata Adunare Naţională “, propunand o intrunire a Starilor Generale Franceze care sa reprezinte cele trei clase traditionale ale societăţii franceze: clerul, nobilimea şi poporul. Pe 8 august 1788, regele a fost de acord să organizeze Stările Generale in anul urmator. La Fayette a fost ales sa reprezinte nobilimea (a doua stare), devenind purtator de cuvânt al aristocraţiei liberale din Riom (Auvergne). Cu toate acestea, isi dorea sa lupte pentru cauza celei de-a treia stari, poporul. Reprezentantii starii a treia s-au constituit intr-o Adunare Nationala (17 iunie 1789) si apoi intr-o Adunare Nationala Constituanta.

Stările Generale au fost convocate pe 5 mai 1789. In urma Starilor Generale, in calitate de vice-presedinte (numit pe 13 iulie 1789) al acestui organism, a redactat un proiect al Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului în faţa Adunării Naţionale. Popularitatea sa era la apogeu atunci când a participat la elaborarea acestui document.

Garda Naţională s-a nascut sub presiunea evenimentelor care au insangerat Parisul, între 12 – 15 iulie 1789, fiind compusa din 48 000 de cetăţeni, înregistrati într-o singura zi, alegandu-l în unanimitate conducator pe La Fayette. Acesta, in calitate de vice-preşedinte al Starilor Generale, a venit să îi felicite pe alegătorii din Paris, reuniţi la Primarie.

Intrucat regele ameninta cu dizolvarea Adunarii, populatia Parisului a cucerit fortareata Bastiliei, simbol al absolutismului regal, pe 14 iulie 1789. Pe 15 iulie 1789, a doua zi dupa caderea Bastiliei, La Fayette a fost numit comandantul suprem al Gărzii Naţionale din Paris. Actul său următor, in calitate de comandant al Gărzii Naţionale a fost sa demoleze Bastilia. Demolarea a început pe 16 iulie, la inițiativa unui antreprenor privat, Palloy, care a vândut o parte din pietre ca suveniruri (după ce sculptase pe ele o miniatură a Bastiliei). Majoritatea pietrelor au fost folosite pentru a construi un pod peste Sena, Le Pont de la Concorde.

Pe 26 iulie, a prezentat alegătorilor din Paris noile culori naţionale, cocarda tricolora. Două zile mai târziu, a primit din partea regelui, in sediul Primariei, o cocarda tricoloră – emblemă, pe care scria “va călători în jurul lumii”. Desi era considerat drept una dintre figurile-cheie ale revoluţiei in curs, La Fayette s-a aflat in curand intr-o situaţie jenantă. Radicalii, precum Jean-Paul Marat, nu aveau incredere in aristocrati, iar nobilimea il ura pe “trădător”. Astfel, s-a plasat într-o poziţie dificilă, încercand să reconcilieze monarhia franceză şi Revoluţia. Desi se dovedea a fi, in mod deschis, în favoarea Revoluţiei, a încercat să-l protejeze pe rege, favorizând monarhia constituţională, atragandu-si astfel mânia opiniei publice.

A susţinut măsuri pentru transferarea puterii de la aristocraţie la burghezie, dar se temea că democratizarea în continuare a claselor de jos ar putea încuraja atacarea drepturilor de proprietate. Prin urmare, era ingrijorat atunci cand republicanii au început să atace noul sistem al monarhiei constituţionale.

In timpul Revoluţiei Franceze, La Fayette a încercat să menţină ordinea, ajungand chiar sa comande Gărzii Naţionale sa traga asupra manifestanţilor la Champ de Mars, actiune pentru care, ulterior, a fost persecutat de iacobini. Atunci când o mulţime de petiţionari s-au adunat pe Champ de Mars, la Paris, pe 17 iulie 1791, să ceară abdicarea regelui, soldaţii lui La Fayette au deschis focul, omorând sau rănind aproximativ 50 de demonstranţi. Incidentul i-a distrus popularitatea şi în luna octombrie a demisionat din Garda Nationala.

Numit comandant al armatei din Metz, în decembrie 1791, La Fayette a sperat sa-i inlature pe democraţii radicali, după ce Franţa a inceput razboiul cu Austria, în aprilie 1792.

S-a inteles cu Jean Sylvain Bailly sa fondeze Clubul Feuillantilor pentru a contrabalansa influenţa clubului iacobinilor. Creator, impreuna cu Sieyès si Barnave, al clubului Feuillants, în care se aflau cei favorabili unei monarhii constituţionale, va lupta impotriva austriecilor. Planurile sale au eşuat, facţiunile radicale ale Revoluţiei au devenit mai puternice, iar pe 10 august 1792, monarhia a fost răsturnata într-o insurecţie populară. Dar, după 10 august 1792, nu mai avea nici o îndoială asupra faptului că această revoluţie nu va fi lui.

Devenit incomod în alegerile sale politice, risca sa fie judecat pentru trădare, de aceea a încercat să fugă în Statele Unite, prin intermediul Republicii Olandeze, pentru a evita ghilotina. In cele din urma, a preferat sa se predea austriecilor. Pe 19 august, a fugit la austrieci, care l-au capturat, ţinandu-l captiv mai mult de cinci ani în închisoare (până în 1797). Pe 21 ianuarie 1793, Ludovic al XVI-lea a fost executat.

Atunci când Napoleon Bonaparte a venit la putere, în 1799, La Fayette s-a întors în Franţa, retragandu-se în Auvergne ca fermier, până în 1815 la abdicarea acestuia.

Pe 9 noiembrie 1799, a avut loc lovitura de stat din 18 Brumar, cand, generalul corsican, Napoleon Bonaparte a inlocuit Directoratul cu Consulatul, anuntand sfarsitul Revolutiei Franceze. De fapt, lovitura de stat a fost pregatita nu de Bonaparte, ci de abatele Sieyes, unul dintre Directori, de teama unei intoarceri la iacobinism.

Devenit prudent, La Fayette a asistat de la distanta la ascensiunea lui Bonaparte şi a renuntat la orice poziţie oficială în cadrul Imperiului. După Waterloo, nu putea spera să recâştige favoarea dinastiei lui Ludovic al XVI-lea, in a carei aparare esuase.

A refuzat să participe in guvernul lui Napoleon, dar a fost ales în Camera Deputaţilor (1814-1824), continuand sa fie deputat în cea mai mare parte a domniei regelui Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) si în timpul Celor O Suta de Zile (perioada dintre revenirea lui Napoleon Bonaparte la Paris, pe 20 martie 1815, din exilul său pe insula Elba, și revenirea pe tron a lui Ludovic al XVIII-lea, pe 8 iulie 1815), cand a revenit pe scena politică alături de republicani.

Militant în societatea secretă a Carbonarilor, s-a aflat in opoziţie faţă de Ludovic al XVIII-lea, si a fost ales deputat de Sarthe, apoi de Seine-et-Marne.

Bolnav, Ludovic al XVIII-lea a murit pe 16 septembrie 1824, la Palatul Tuileries din Paris, iar fratele sau, contele d’Artois, a devenit rege al Franței sub numele de Carol al X-lea. Deși a încercat să aducă reconcilierea între francezi, La Fayette s-a confruntat deseori cu opoziția fanatică a ultraregaliștilor, nostalgici ai Vechiului Regim, care au triumfat în 1824, odată cu venirea pe tronul Franței a regelui Carol al X-lea.

Revoluţia din Iulie, revoluţie franceză în favoarea unui nou regim, monarhia din Iulie, succesoarea celei de-a Doua Restauratii, a avut loc pe parcursul a trei zile, 27, 28 şi 29 iulie 1830, acestea fiind numite cele “Trei zile glorioase”. La Fayette, din nou comandant al Garzii Naţionale, credea in revenirea vremurilor glorioase de altadata. In iulie 1830, a comandat Garda Naţională cu ajutorul careia l-a alungat pe regele Carol al X-lea. In timp ce Carol al X-lea parasea Parisul, s-a aflat printre cei mai zeloşi susţinători ai “revoluţiei burgheze”.

A refuzat oferta de a deveni “dictator francez”, in schimb, a sprijinit impunerea lui Ludovic-Filip ca monarh constituţional. Pe data de 30 iulie, se afla alaturi de Ludovic-Filip I, in balconul Primăriei. L-a infasurat, pe cel ce urma sa fie “regele francezilor”, cu un steag tricolor, la 40 de ani dupa prezentarea acelorasi culori lui Ludovic al XVI-lea. L-a instalat pe Ludovic-Filip I pe tron pe 9 august 1830.

In 1824, preşedintele James Monroe l-a invitat pe La Fayette in Statele Unite, ca “invitat al naţiunii”. Intre 1824-1825, a vizitat Statele Unite, unde a fost primit cu o frenezie totala. In timpul calatoriei, a vizitat toate cele douăzeci şi patru de state. Pentru contribuţiile sale la Revoluţia Americană, multe oraşe şi monumente din Statele Unite ii poarta numele.

Ludovic-Filip l-a inlaturat de la curte în 1830. Dezamagit, Marchizul de La Fayette s-a retras din viata politica la sase luni dupa instalarea regelui Ludovic-Filip pe tron. A murit pe 20 mai 1834 si este inmormantat in cimitirul Picpus din Paris.

A devenit cetăţean al Statelor Unite in timpul vietii sale şi a fost declarat cetăţean de onoare al Statelor Unite în 2002.

***

Hessieni: soldaţi germani angajati, prin conducătorii lor, de către Imperiul Britanic. Aproximativ jumatate dintre acestia erau din Hesse, ceilalti fiind din alte state mici. Erau  angajaţi în unităţi si nu ca mercenari individuali.

Mai mult…

1610: Francesco I d’Este, Duce de Modena (d. 1658)

1666: Țarul Ivan al V-lea al Rusiei (d. 1696)

1761: Marie-Gabrielle Capet, pictoriță franceză (d. 1818)

1766: John Dalton, chimist, fizician englez, cunoscut ca unul dintre parinții fizicii moderne (d. 1844)

1781: Anton Diabelli, compozitor austriac de origine italiană (d. 1858)

1817: Mihail Kogălniceanu, istoric, scriitor, publicist și om politic român (d.1891)

1819: Nicolae Filimon, scriitor român (d. 1865)

1828: Alexander Mohailovici Butlerov, chimist, fondator al teoriei structurii chimice (d. 1886)

1837: Charles Jacques Bouchard, fiziolog, membru de onoare străin al Academiei Române (d. 1915)

1863: Constantin Miculescu, fizician român (d. 1937)

1892: Edward Victor Appleton, fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (d. 1965)

1923: Petru al II-lea, rege al Iugoslaviei (d. 1970)

1939: Susumu Tonegawa, imunolog japonez, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (1987)

1943: Roger Waters, cântăreț-compozitor englez (Pink Floyd și The Bleeding Heart Band)

1955: Costică Macaleți, politician român

1983: Pippa Middleton, personalitate mondenă, autoare și jurnalistă engleză, sora mai mică a ducesei Catherine de Cambridge

2006: Prințul Hisahito, singurul nepot al împăratului Akihito al Japoniei

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.