Comemorari

7 mai

399 i.e.n.: Socrate, filosof grec

Filosof grec al carui stil de viata, personalitate si gandire au influentat profund filosofia antica si moderna. Este considerat parintele filosofiei occidentale si unul dintre inventatorii filosofiei moralei şi filosofiei politice.

Devenise o figura atat de cunoscuta si de controversata in Atena lui natala, incat era adesea subiectul comediilor vremii, precum Norii, lui Aristofan. Nu a lasat nimic scris, insa dialogurile sale sunt redate in lucrarile catorva discipoli si admiratori, cei mai de seama fiind Platon si Xenofon. In lucrarile acestora este prezentat ca un om cu mare putere de patrundere, cinstit, stapan pe sine si bun orator.

Curajului lui Socrate i se asociau rabdarea, simplitatea si stapanirea de sine cu ajutorul carora era capabil sa infrunte orice provocare. La banchete, se dovedea a fi un conviv vesel și agreabil si chiar daca bea la fel de mult ca tovarasii sai, nu ajungea niciodata la stadiul betiei, starnind admirația lui Alcibiade. Ii erau necunoscute mania, iesirile violente sau dusmania. Se spune ca, primind de la cineva o lovitură de picior, Socrate se justifica in fata tovarasilor sai pentru lipsa oricarei reactii: “Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?”

Se imbraca modest, dar fara sa afiseze neglijenta vestimentara asa cum o vor face cinicii, in mod ostentativ. Unuia dintre filosofii cinici i-ar fi spus, la vederea gaurilor hainei sale: “Iti văd deșertăciunea prin mantie”. Aroganta ii era cu totul straina si la vederea obiectelor expuse de negustori in Agora Atenei, exclama: “Cate lucruri de care eu nu am nevoie există!”.

S-a spus ca era deosebit de urat: chel, cu barba si nasul borcanat. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, multi dintre aristocraţii timpului pretinzand ca vad în el doar un parazit ce se slujea de ironie, un spirit care pervertea valorile morale tradiţionale, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială.

In anul 399 i.e.n., Socrate a fost acuzat de Anytus, un membru proeminent al Partidului Democrat, precum şi de doi prieteni ai săi, Meletos și Lycon, de următoarele crime: nerecunoasterea divinitatilor citadine, introducerea de divinităţi noi si coruperea tineretului.

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate i-a reproșat public faptul de a nu se gândi la educația fiului său decât pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos.

La varsta de 70 de ani, a fost acuzat de impietate si condamnat la moarte prin otravire, administrandu-i-se o bautura mortala, din cucuta. Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Socrate isi ironizeaza judecatorii si cere să fie hrănit în pritaneu. Faptul ca a cerut o recompensă pentru felul cum s-a purtat, nu era din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune, va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut, probabil, judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăția sa. Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.

Desi avea posibilitatea de a evada din închisoare, a refuzat să facă acest lucru pe motiv că respectarea legilor oraşului era mai importanta decât el însuşi. Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se întreținea cu aceștia. Ei n-au stat degeaba și-au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză. La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele sale au fost reproduse de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil, ci este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate se situează la antipozii confortului intelectual, fiind, in acelasi timp, personificarea conștiinței împăcate și ai seninătății blajine.

Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine – Gnothi seauton. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul si nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei ființe și a destinului se realizează pe două căi:

– mediat, pe cale oraculară, prin metode mantrice, divinatorii;

– direct, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției daimonului.

Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Incepând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. “Persoana ta este sufletul tău”, spunea Socrate.

973: Otto cel Mare, împărat romano-german

1617: David Fabricius, teolog, cartograf și astronom german (n. 1564)

1793: Pietro Nardini, violonist, compozitor și pedagog italian (n. 1722)

1800: Nicola Piccini, compozitor italian (n. 1728)

1825: Antonio Salieri, compozitor și dirijor italian (n. 1750)

Compozitor și dirijor, maestru al Capelei Imperiale din Viena, rival al lui Mozart și îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt, unul dintre cei mai importanți muzicieni ai timpului său.

S-a mutat la Viena in 1766, impreuna cu Florian Gassmann, compozitor al Curtii Imperiale,¸ramanand acolo cea mai mare parte a carierei sale. La moartea lui Gassmann, a devenit compozitor si dirijor al Operei italiene de la Curtea Imperiala, iar mai tarziu, capelmaistru al curtii, in 1788.

Fiind cel mai cunoscut compozitor de opera din Viena, in cea mai mare parte a ultimului sfert din sec. XVIII, a avut multi studenti de valoare, printre care Ludwig van Beethoven, Franz Schubert si Franz Liszt.

Desi a fost rivalul lui Wolfgang Amadeus Mozart, povestile conform carora l-a otravit pe acesta nu au o baza reala. Astfel, se bănuiește și astăzi că ar fi fost implicat în moartea lui Mozart, deși marea majoritate a muzicologilor specializați în epoca respectivă sunt de părere că suspiciunea este total nefondată. Motivul invocat ar fi rivalitatea lor în domeniul muzical și faptul că Salieri resimțea puternic superioritatea lui Mozart.

Muzicologii au respins această teză, dar ea continuă să persiste atat in literatură, cat și în filmografie, exemplul cel mai cunoscut fiind filmul din anul 1984 al lui Milos Forman, Amadeus.

Adevărul este că Mozart și Salieri au fost uneori în competiție, dar s-au comportat amical unul față de celălalt și s-au respectat reciproc. Cu toate acestea, au existat și motive care au făcut să existe suspiciuni cu privire la o ostilitate între cei doi.

Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Europa recunoscută, Danaidele, Falstaff. Pe langa cele 40 de opere, a scris multe alte piese de muzica latina si religioasa.

Lucrarile sale ocupă un loc important în istoria muzicii clasice, dar viaţa şi opera sa, acum uitate de publicul larg, nu sunt acum decat vag intrezarite prin legenda rivalitatatii sale fata de Mozart.

1920: Constantin Dobrogeanu-Gherea, critic literar român (n. 1855)

1937: George Topîrceanu, poet român (n. 1886)

1938: Octavian Goga, poet, dramaturg, om politic român (n. 1881)

1941: James George Frazer, etnograf englez (n. 1854)

1942: Felix Weingartner, dirijor și compozitor iugoslav (n. 1863)

1964: Septimiu Bucur, scriitor român (n. 1915)

1998: Eddie Rabbitt, cantaret american de muzica country

Cele mai cunoscute piese ale sale sunt: Drivin’ My Life Away, I Love A Rainy Night, Step By Step si You And I, aceasta din urmă piesa fiind interpretata impreuna cu Crystal Gayle.

Multe dintre compoziţiile sale au fost interpretate de alţi artişti, cum ar fi Roy Clark, Willie Nelson şi Elvis Presley, care a înregistrat piesa Kentucky Rain.

2000: Douglas Fairbanks Jr., actor, producător şi scenarist american

A fost unicul copil al actorului Douglas Fairbanks si a fost casatorit timp de patru ani cu actrita Joan Crawford. A jucat in 75 de filme, inclusiv in Catherine the Great (Ecaterina cea Mare), The Prisoner of Zenda (Prizonierul din Zenda) şi Sinbad the Sailor (Sinbad Marinarul).

In timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a servit cu gradul de comandant naval in flota britanică. La mijlocul anilor 1960, a intrat în afaceri, achiziţionand lanţuri hoteliere. A fost, de asemenea, preşedinte al organizatiei CARE pentru ajutorarea sinistratilor.

2005: Vaclav Bostik, eminent reprezentant al picturii abstracte cehe, artist dizident in timpul regimului comunist.

2007: Octavian Paler, prozator, eseist, reputat jurnalist și editorialist român, comentator al fenomenelor politice și culturale românești (n. 1926)

2011: Severiano Ballesteros, jucător de golf spaniol (n. 1957)