Aniversari

8 iunie

Marguerite Yourcenar, 1971.

1903: Margueritte Yourcenar, scriitoare franceză și academician (d. 1987)

Prima femeie care s-a alăturat Academiei Franceze în 1980, Marguerite Yourcenar este o mare scriitoare a literaturii francofone, autoare a unor importante romane autobiografice și istorice.

Marguerite Yourcenar, pe numele original Marguerite de Crayencour, numele complet fiind Marguerite Antoinette Jeanne Marie Ghislaine Cleenewerck de Crayencour, 8 iun. 1903 – 17 dec. 1987, romancieră, eseistă, nuvelistă și critic literar francez. A devenit prima femeie care a fost aleasă membră a Academiei Franceze, o instituție literară exclusivistă cu un număr limitat de 40 de membri.

În Cu ochii deschiși, Marguerite Yourcenar a scris: „Este nevoie întotdeauna de un moment de nebunie pentru a construi un destin”. Al ei a fost extraordinar… Femeie de litere, în același timp scriitoare, poetă și academiciană, Marguerite Yourcenar a întruchipat femeia pluralistă. Marguerite Yourcenar a fost, de asemenea, o femeie hotărâtă, modernă, cu convingeri puternice. Printre celelalte citate ale autoarei, de amintit: “A avea dreptate prea devreme înseamnă a greși” sau “A te grăbi este același lucru cu a greși.”; „Nimeni nu știe încă dacă totul trăiește doar pentru a muri sau moare doar pentru a renaște”; “Iubirea este o pedeapsă. Suntem pedepsiți pentru că nu am putut rămâne singuri”… Privind înapoi se remarcă destinul  atipic al acestei incontestabile personalități literare.

Născută pe 8 iunie 1903 la Bruxelles, Belgia, dintr-un tată francez și o mamă belgiană, și-a petrecut copilăria pe proprietatea bunicii paterne din nordul Franței. Rămasă fără mamă la doar câteva zile după naștere, a fost crescută acolo de tatăl ei, un mare călător care a introdus-o într-o viață cosmopolită.

Deși nu a pus niciodată piciorul la școală datorită numeroaselor sale călătorii, și-a obținut bacalaureatul în latină și greacă la Aix-en-Provence.

Tânăra a primit o educație umanistă.  De la tatăl său – o figură a cărei influență va fi fundamentală pentru producția ei literară – va primi o moștenire care o va face extrem de bogată și independentă financiar.

În 1921, la doar 18 ani, și-a publicat primul volum de poezii, Grădina himerelor, pe cont propriu, fiind finanțată de tatăl său. În 1929, încercând toate genurile literare, a publicat primul roman, Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, care narează povestea unui celebru muzician care îi mărturisește soției sale dorința de a o părăsi.

Zece ani mai târziu, a izbucnit războiul. Marguerite Yourcenar pleacă în Statele Unite pentru a se alătura camaradei sale Grace Frick. S-a stabilit pe insula Muntelui Pustiu (Mount Desert Island) și a obținut naționalitatea americană în 1947.

Autoarea a alternat apoi perioadele de izolare pe insulă și călătoriile lungi care i-au alimentat inspirația. Sexualitatea și relațiile romantice dureroase sunt teme recurente în opera sa.

În 1951, Marguerite Yourcenar a publicat Memoriile lui Hadrian. Acest nou roman istoric, impregnat de un puternic umanism a avut un mare succes internațional și a consacrat-o ca o mare scriitoare. Pe 6 martie 1980, Marguerite Yourcenar a devenit prima femeie care s-a alăturat Academiei Franceze, unde a fost membră până la moartea sa, pe 17 decembrie 1987, la vârsta de 84 de ani.

Cărțile lui Marguerite Yourcenar

După obținerea bacalaureatului, Marguerite Yourcenar s-a angajat în scrierea poetică. În 1921, a publicat primul poem dialogat, Grădina himerelor, sub pseudonimul Marg Yourcenar. Acesta a fost urmat, în anul următor, de o colecție de poezii, Zeii nu sunt morți.

După moartea tatălui ei în 1929, Marguerite Yourcenar s-a dedicat în totalitate literaturii și și-a publicat primul roman epistolar. Intitulat Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, lucrarea dezvăluie stilul meticulos și sobru, impregnat de clasicism, al autoarei.

În 1936, după o deziluzie în dragoste față de un bărbat care nu o iubea, Marguerite Youcenar a publicat Focuri o serie de nuvele de proză lirică. Apoi a compus Povestiri orientale, 1938 și Lovitura de grație,  1939.

De asemenea, traducătoare, Marguerite Youcenar a realizat numeroase traduceri de opere literare și de texte din muzica gospel americană (muzica creștină afroamericană din sec. XX și XXI), dovadă fiind colecția Râu adânc, râu întunecat, inspirat de teme sacre și tema creației.

La sfârșitul vieții, Marguerite Yourcenar a publicat o povestire autobiografică: Amintiri pioase, primul volum dintr-o trilogie autobiografică, lucrarea urmărind copilăria autoarei. Totodată, cele două romane ale sale, Memoriile lui Hadrian, 1951 și Opera la negru, 1968, i-au permis lui Marguerite Yourcenar să câștige recunoașterea din partea scriitorilor și, în același timp, succesul mondial.

Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar

În 1951, Marguerite Yourcenar, fascinată și pasionată dintotdeauna de lumea greco-latină, a publicat Memoriile lui Hadrian, un roman istoric prezentat ca o scrisoare adresată de îmbătrânitul împărat Hadrian lui Marc Aureliu, viitorul împărat. În vârstă de șaizeci de ani, împăratul roman face bilanțul vieții sale, evocă tinerețea sa, precum și oamenii, luptele și lecturile care l-au influențat. Pe un ton de confesiune, bărbatul evocă pe larg chinurile pasiunii pentru tânărul său iubit Antinous. Efectuând o adevărată meditație asupra parcursului vieții sale, Hadrian se extinde și asupra circumstanțelor secrete care i-au permis să devină împărat. Adevărat succes la nivel mondial, Memoriile lui Hadrian au fost recompensate cu Premiul Femina-Vacaresco (premiu literar creat de poeta română Elena Văcărescu), apoi de Academia Franceză în 1952. De asemenea, încoronat cu premiul Newspaper Guild of New York Page One în 1955, lucrarea i-a permis lui Marguerite Yourcenar să-și consacre definitiv statutul de scriitor.

Pe 6 martie 1980, la vârsta de 76 de ani, Marguerite Yourcenar a fost aleasă membră a Academiei Franceze. Succedându-i scriitorului Roger Caillois, autoarea cărților Memoriile lui Hadrian și Opera la negru a devenit astfel prima femeie care s-a alăturat acestei instituții. Deși alte autoare dinaintea ei încercaseră deja să candideze, Academia Franceză rămăsese până atunci un bastion rezervat numai bărbaților.

Cu toate că autoarea obținuse deja Marele Premiu pentru Literatură din partea Academiei Franceze în 1977 pentru lucrarea sa Memoriile lui Hadrian, accederea sa în instituție nu a fost lipsită de dificultăți. Admiterea lui Marguerite Yourcenar alături de „înțelepți” a provocat o controversă vie în rândul academicienilor care nu erau foarte entuziasmați de simpla idee de a alege o femeie.

Cu toate acestea, autoarea a fost susținută de Jean d’Ormesson, scriitor care a avut inițiativa candidaturii sale și care i-a susținut admiterea în mijlocul membrilor Cupolei. Confirmând talentul excepțional al autoarei, alegerea sa a fost o adevărată consacrare literară pentru Marguerite Yourcenar. Marcând la acea vreme un pas important pentru recunoașterea femeilor în societate, a pregătit, de asemenea, calea alegerii altor femei în Academia Franceză, precum Béatrix Beck și Danièle Sallenave.

Mai mult…

1593: Gheorghe Rákóczi I, principe al Transilvaniei (d. 1648)

1625: Giovanni Domenico Cassini, matematician, astronom, inginer și astrolog italo-francez (d. 1712)

1671: Tomaso Albinoni, compozitor și violonist italian (d. 1751)

Tomaso Giovanni Albinoni, 8/14 iun. 1671 – 17 ian. 1751, născut în Veneția, Italia, compozitor și violonist italian de muzică barocă, din Veneția, cunoscut în principal pentru muzica sa instrumentală. Este adesea considerat un compozitor major al barocului italian târziu.

Este cel mai bine cunoscut pentru concertele sale, inclusiv lucrările sale pentru unul sau două oboaie, precum și cele pentru vioară. Spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi, Albinoni a decis să nu se pună în slujba unui anumit protector sau instituție, ci să-și urmeze cariera în deplină independență.

Fiul unui bogat negustor de hârtie și nobil din Veneția, Albinoni s-a bucurat de independență financiară și a putut să se dedice muzicii, studiind vioara și canto. Deși era un muzician cu o pregătire completă în domeniul său, se considera un amator, un dilettante veneto.

Find fiul cel mare, tatăl său l-a destinat să preia interesele afacerii de familie. Cu toate acestea, după moartea sa în 1709, Tomaso a lăsat responsabilitatea afacerii celor doi frați mai mici ai săi și s-a dedicat exclusiv muzicii, de data aceasta numindu-se musico di violino (muzician de vioară). S-a căsătorit cu cântăreața de operă Margherita Raimondi, care a murit în 1721. Din 1741, cu zece ani înainte de moartea sa, nu mai există documente care îl privesc, poate din cauza unei boli.

Se cunosc puține lucruri despre viața sa, cu excepția producției a cel puțin 48 dintre operele sale, în principal la Veneția între 1694 și 1741. De asemenea, a compus multe cantate solo.

Albinoni a publicat 10 seturi de lucrări instrumentale, care au obținut o mare popularitate în zilele sale și sunt încă apreciate astăzi. Johann Sebastian Bach s-a inspirat la patru dintre propriile sale fugi la claviatură pe teme compuse de Albinoni.

Lucrările sale instrumentale constau în principal din sonate, concerte și simfonii pentru diferite instrumente. Notabile sunt Simfonii și concerte la 5 (Opus 2, 1700), concertele pentru coarde (Opus 5, 1707) și concertele pentru unul și două oboaie din Opus 7 și Opus 9. Aceste lucrări se disting mai ales prin farmecul lor melodic.

Faimosul Adagio in Sol Minor de Albinoni a fost reconstituit de Remo Giazotto după un fragment al părții lente din trio sonata, ce s-a descoperit printre ruinele Bibliotecii de stat. Astfel, compoziția atribuită lui Albinoni este, de fapt, o creație de la mijlocul secolului XX a muzicologului italian Remo Giazotto, care a susținut că a găsit un fragment dintr-o compoziție Albinoni în arhivele unei biblioteci germane. Potrivit lui Giazotto, fragmentul conținea doar partea joasă de susținere a continuumului și câteva fraze din melodia în sine, din care acesta a concretizat o compoziție completă conform principiilor de compoziție baroce consacrate.

Adagio in Sol Minor

Noul Adagio – se presupune că editat doar de Giazotto, deși, de fapt, aproape în întregime propria sa lucrare – a fost publicat de editura italiană Ricordi în 1958, la aproape trei sute de ani după nașterea lui Albinoni. Deși nu este, strict vorbind, o compoziție Albinoni, are caracteristici ale stilului baroc italian, în special în structura sa generală.

Lucrarea a fost compusă în 1945 de Remo Giazotto și publicată în 1958 din fragmentul sonatei pierdute a lui Albinoni. Tema acestui adagio se regăsește totuși în mai multe lucrări muzicale din secolul al XVIII-lea (Andante moderato din concertul în re major pentru violă de Carl Stamitz).

Este o lucrare blândă, delicată și eterică, care l-a ajutat să-l aducă înapoi pe Albinoni în curentul muzical principal; a servit și la păstrarea numelui de Giazotto pentru generațiile viitoare. Unii erudiți susțin că și povestea de origine a lucrării Adagio a lui Giazotto pentru poate fi o ficțiune, deoarece nimeni altul decât el nu a văzut vreodată acest presupus fragment Albinoni de la care provin cele câteva fraze muzicale.

Bach era interesat de compozițiile sale și chiar a împrumutat de la el teme muzicale. Și-a lăsat, de asemenea, studenții să producă partituri Albinoni care conțineau doar basul figurat.

1745: Caspar Wessel, matematician și cartograf norvegiano-danez (d. 1818)

1761: Juliane de Hesse-Philippsthal, contesă și regentă de Schaumburg-Lippe (d. 1799)

1810: Robert Schumann, compozitor german (d. 1856)

Atras de literatură și muzică, Robert Schumann a început să cânte la pian, la vârsta de nouă ani, după ce a participat la o audiție. La vârsta de douăzeci de ani, a decis să-și dedice viața muzicii și a luat lecții de pian cu renumitul profesor Friedrich Wieck, tatăl pianistei Clara Wieck, care-i va deveni soție.

Dar, cu mâna paralizată, speranțele sale de a deveni un pianist de succes erau minime. Apoi s-a orientat spre compoziție și critică muzicală, fondând propria sa revistă muzicală: „Nouvelle Revue Musicale”.

În momentul căsătoriei sale cu virtuoaza pianistă Clara, a creat lucrări pentru pian de un romantism pasionat. Mai târziu, s-a orientat către lied, simfonie, muzică de cameră, oratoriu și operă.

Începând din 1854, problemele psihologice care îl chinuiau din 1833, l-au copleșit. După o tentativă de suicid, a fost internat la azilul Endenich, unde a murit în 1856.

În ultimii doi ani, Schumann a continuat să compună în scurtele sale momente de luciditate. Soția și cel mai faimos student al său, Johannes Brahms, vor lucra pentru a-i promova opera.

1829: John Everett Millais, pictor englez (d. 1896)

1851: Arsène d’Arsonval, medic, fizician și inventator francez (d. 1940)

1882: György Ádám, scriitor și filozof maghiar din Transilvania (d. 1906)

1904: Gabriel Drăgan, poet și prozator român (d. 1981)

1916: Francis Crick, cercetător englez, laureat al Premiului Nobel (d. 2004)

1921: Suharto, președintele Indoneziei (1967-1998) (d. 2008)

1924: Alexandru Bogdanovici, poet român (d. 1950)

1925: Barbara Bush, soția președintelui american George H. W. Bush (d. 2018)

1927: Jerry Stiller, actor, comedian și autor american (d. 2020)

1933: Joan Rivers, actriță americană (d. 2014)

1936: Kenneth Wilson, fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1982, pentru teoria sa privind fenomenele critice asociate cu tranzițiile de fază (d. 2013)

1937: Gelu Ionescu, critic și istoric literar, eseist român

1940: Nancy Sinatra, cântăreață și actriță americană

1951: Bonnie Tyler, cântăreață britanică

1959: Marina Procopie, actriță română (d. 2018)

1971: Radu Muntean, regizor român

1972: Adrian Igrișan, muzician român, solistul trupei Cargo

1972: Roosevelt Skerrit, politician dominican, prim-ministru din 2004

© CCC