1828: Lev Tolstoi, scriitor și gânditor rus (d. 1910)

Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai mari autori din toate timpurile. A primit mai multe nominalizări la Premiul Nobel pentru Literatură, în fiecare an, începând din 1902 până în 1906, și nominalizări la Premiul Nobel pentru Pace în 1901, 1902 și 1910. Faptul că nu a câștigat niciodată rămâne o controversă majoră a Premiului Nobel, datorată poate și animozităților istorice dintre Suedia și Rusia.

S-a născut într-o familie aparținând aristocrației ruse, în 1828, la Iasnaia Poliana (Poiana Luminoasă), o moșie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte provenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, a dus o viață specifică aristocraților.

Casa copilăriei de la Iasnaia Poliana

Camera de zi

Tolstoi este celebru mai ales pentru romanele și povestirile sale care descriu viața poporului rus în vremea țarilor, dar și pentru eseurile în care a luat atitudine față de puterile civile și ecleziastice, dorind să evidențieze provocările majore ale civilizației.

Este cunoscut îndeosebi pentru romanele Război și pace (1869) și Anna Karenina (1877), adesea citate ca vârfuri ale ficțiunii realiste.

Talentul lui Tolstoi a fost recunoscut în scurt timp, devenind cunoscut prin relatări autobiografice despre copilăria și tinerețea sa, și apoi despre viața sa de soldat la Sevastopol (Crimeea). Astfel, a obținut pentru prima dată aprecieri literare, în anii ’20, cu trilogia semi-autobiografică, Copilăria, Adolescența și Tinerețea (1852–1856) și Povestiri din Sevastopol (1855), pe baza experiențelor sale din războiul din Crimeea.

Ficțiunea lui Tolstoi include zeci de nuvele și mai multe romane precum Moartea lui Ivan Ilici (1886), Fericirea familiei (1859) și Hadji Murad (1912). De asemenea, a scris piese de teatru și numeroase eseuri filosofice.

A devenit foarte renumit, așa cum își dorea cu ardoare, odată cu romanul Anna Karenina în 1877.

Lui Tolstoi i-au trebuit zece ani pentru a scrie Război și pace (1869), aceasta fiind una dintre cele mai mari opere ale sale. În acest roman, Tolstoi ilustrează portretul istoric și realist al tuturor claselor sociale în momentul invaziei Rusiei de către trupele lui Napoleon, în 1812, într-o vastă frescă a complexităților vieții sociale și a subtilităților psihologiei umane, din care emană o reflecție profundă și originală asupra istoriei și violenței din viața oamenilor.

Tolstoi nu a fost fericit ca om, fiind o persoană angoasată și cu înclinații nihiliste. La sfârșitul unei căutări la fel de febrile ca cea a celebrității, efectuată într-un mod rațional, pentru a răspunde la întrebările existențiale și filozofice care îl frământau, a devenit entuziasmat de doctrina lui Hristos. De atunci și până la sfârșitul vieții, și-a exprimat idealul față de adevăr, bine, dreptate și pace, în ficțiuni și nuvele, dar mai ales în eseuri.

Tolstoi pleda pentru munca manuală, viața în contact cu natura, respingerea materialismului, sacrificiul personal și detașarea de angajamentele familiale și sociale, încrezător că simpla comunicare a adevărului de la o persoană la alta ar face în cele din urmă să dispară toate superstițiile, cruzimile și contradicțiile vieții.

A fost elogiat ca romancier și a ajuns în centrul atenției în Rusia și în restul Europei, admirat sau ironizat din cauza criticilor sale față de Bisericile Naționale și militarism.

Tolstoi s-a manifestat, totodată, și ca eseist, dramaturg și reformator în domeniu educației, calități care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cunoscuți membri ai acestei vechi și aristocratice familii rusești.

În anii 1870, Tolstoi a cunoscut o profundă criză morală, urmată de ceea ce el a considerat ca o trezire spirituală la fel de profundă, așa cum este subliniat în lucrarea sa de non-ficțiune O confesiune (1882). Interpretările sale literare ale  învățăturilor etice ale lui Isus, centrate pe Predica de pe munte, l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârșitul vieții , un fervent comentator al învățăturilor lui Hristos, în sensul lor social, pacifist și nemediat de vreo putere lumească.

Ideile sale despre rezistența nonviolentă, expusă în opere ca „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, vor avea un profund impact asupra unor personalități de referință din secolul al XX-lea, printre care Mahatma Gandhi și Martin Luther King Jr. sau, înainte de aceștia, asupra unor poeți ca Rabindranath Tagore ori Maitreyi Devi.

Către sfârșitul vieții sale, a întreținut o scurtă corespondență cu Gandhi, care s-a inspirat din concepția sa despre „rezistența non-violentă la rău” pentru doctrina „non-violenței”.

Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820, cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880, cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski).

Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale religioase, filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoianism”.

Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului.

Mai mult…

214: Aurelian, împărat roman (270-275) (d. 275)

384: Honorius, împărat al Imperiului Roman de Apus (395-423) (d. 423)

1585: Armand Jean du Plessis, Cardinal Richelieu, cardinal și duce de Richelieu, cardinal și om de stat francez (d. 1642)

Armand-Jean du Plessis, cardinal și duce de Richelieu, supranumit Eminența Roșie, (l’Éminence Rouge), 9 sept. 1585 – 4 dec. 1642, născut în localitatea Richelieu, din Poitou, în departamentul Indre-et-Loire din centrul Franței, ministru șef al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței din 1624 până în 1642. Obiectivele sale majore au fost instituirea absolutismului regal în Franța și sfârșitul hegemoniei spaniol-habsburgice în Europa.

Tinerețea și cariera timpurie

Familia Plessis de Richelieu a avut origini feudale nesemnificative, dar, prin căsătorie cu parteneri din clasele domeniilor juridice și administrative, a crescut la o anumită importanță și a dobândit domeniul (senioria) Richelieu în Poitou. Tatăl lui Armand-Jean, François du Plessis, senior de Richelieu, a fost mare dregător regal (magistrat șef) al lui Henry al III-lea, iar mama sa, Suzanne de la Porte, era fiica unui consilier al Parlamentului din Paris (Adunarea Judiciară Supremă). În inteligența, competența sa administrativă și instinctul muncii grele, semăna cu strămoșii săi din clasa mijlocie.

Avea cinci ani când tatăl său a murit, lăsând proprietăți care fuseseră ruinate de inflație și de gestionare necorespunzătoare în timpul Războaielor Religioase (1562–1598) și a fost conștient încă din primii ani de amenințarea sărăciei. Acest lucru i-a inspirat ambiția de a restabili onoarea casei sale și i-a evocat sentimentul de măreție pe care urma să o atribuie în mod indirect Franței. Mama sa, prevazatoare, cu trei băieți și două fete, a început să reorganizeze resursele precare ale familiei. Principalul dintre acestea a fost beneficiul episcopiei de Luçon de lângă La Rochelle, care fusese acordat de Henric al III-lea familiei Richelieu în baza Concordatului din 1516. Tulburările canonicilor catedralei amenințau revocarea grantului și a devenit necesar ca un membru al familiei să fie sfințit episcop cât mai curând posibil. Henri, fiul cel mare, era moștenitorul domeniului din Richelieu; iar Alphonse, al doilea fiu, devenise călugăr cartuzian (călugăr din mănăstirea pe care sfântul Bruno a fondat-o în 1084, aproape de Grenoble, Franța); deci obligația îi revenea lui Armand-Jean, care era student.

Perspectiva unei cariere bisericești nu-i displăcea băiatului slab, palid și bolnăvicios, deoarece avea o înclinație spre învățătură, o ușurință pentru dezbatere și îl încânta perspectiva de a guverna viețile altora. Pentru că se afla sub vârsta canonică pentru consacrare la finalizarea studiilor, avea nevoie de o dispensa papală. Pentru a o obține, s-a dus la Roma, unde Papa Paul al V-lea (Camillo Borghese) a căzut victima abilității și farmecului tânărului. La 17 aprilie 1607, la vârsta de 22 de ani, a fost hirotonit preot și a fost consacrat în scaunul din Luçon. Richelieu a găsit la sosirea sa o dieceză ruinată de războaiele religiose, un corp de canonici ostili și un cler demoralizat, dar adversarii săi au cedat rapid autorității neobișnuite care radia din palatul episcopal.

Richelieu a fost primul episcop din Franța care a pus în aplicare în eparhia sa reformele decretate de Conciliul de la Trent și a fost, de asemenea, primul teolog care a scris în franceză și a stabilit convențiile expunerii teologice vernaculare (în limba autohtonă). Era un om muncitor, afectat de mustrări de conștiință, combătând forțele dedicate scopurilor politice și sociale de a provoca dezbinare – un om obsedat de ordine ca scop moral superior.

Ascensiunea la putere

Franța asupra căreia medita episcopul de Luçon dădea toate indicațiile căderii din nou în dezordinea războaielor religioase. Asasinarea lui Henric al IV-lea în 1610 a eliberat forțe separatiste endemice în sistemul administrativ. Guvernul reginei mame, Maria de Médici, în calitate de regent pentru Ludovic al XIII-lea, era corupt, iar magnații regatului, motivați de interesul personal, s-au străduit să-l controleze. Neobediența lor a fost însoțită de expediții de pradă cu bărbați înarmați și de negocieri complexe cu curtea, iar într-una din aceste ocazii episcopul de Luçon s-a trezit intermediar, ceea ce a dus la alegerea sa ca unul dintre reprezentanții clerului din Poitou în Stările Generale din 1614.

Richelieu și-a mobilizat toată energia în convingerea adunării asupra talentelor sale și a curții de sprijinul său pentru autoritatea regală. Într-o confruntare între cler și Starea a Treia (clasele de mijloc, meșteșugari și țărani) pe tema relației dintre coroană și papalitate, a jucat un rol conciliant și s-a remarcat în demersurile clerului pentru a convinge Starea a Treia ca decretele Sinodului de la Trent să fie promulgate.

Câteva luni mai târziu, a fost numit capelan al noii regine, Ana de Austria, care a avut promisiunea unei eventuale intrări în consiliul regal, care, susținuse Richelieu la Stările Generale, ar trebui să acorde primul loc prelaților de onoare ai Sanctității Sale. Negocierile inteligente cu o altă fracțiune neobedientă au dus la numirea sa ca secretar de stat în 1616.

Până atunci Richelieu nu a avut nicio perspectivă asupra relațiilor internaționale, iar respectul pentru Spania cu care a fost creditat a fost probabil real, deoarece nu a avut ocazia să pună la îndoială ambițiile Spaniei. Anul său de mandat a coincis însă cu războiul dintre Spania (condusă de o dinastie habsburgică) și Veneția, care a invocat alianța sa cu Franța. Implicarea rezultată l-a convins pe Richelieu de vulnerabilitatea Franței față de împrejurimile politice și economice habsburgice, de ramificațiile interne ale diferitelor mișcări europene în controversa religioasă dintre catolici și protestanți și de dependența micilor state din zonele de frontieră ale Franței de un echilibru de putere între Franța și Spania.

Mandatul lui Richelieu a fost încheiat în aprilie 1617, când o lovitură de palat a răsturnat regența Mariei de Médici. Richelieu a fost alungat la Luçon și apoi exilat în orașul papal Avignon, unde a căutat să-și distragă atenția de la melancolie în scris.

O rebeliune a prinților, gravitând de data aceasta în jurul Mariei de Médici ca punct de opoziție față de consiliul regal, a condus în 1619 la chemarea lui Richelieu de către rege în anturajul mamei sale, presupunând că el va exercita o influență moderatoare. Ascensiunea pe care a câștigat-o asupra ei, însă, nu a dus la supunerea acesteia. Au urmat patru ani de negocieri complicate și chiar ostilități evidente în timpul cărora numirea de către rege a lui Richelieu pentru o mitră de cardinal a devenit una dintre problemele implicate într-o soluționare. O revoltă a hughenoților și moartea favoritului regelui au condus la rechemarea în consiliu a Mariei de Médici și promovarea lui Richelieu.

Primul ministru al Franței

În 1624, o altă criză, în Valtellina, în nordul Italiei, a dus la o reconstrucție ministerială și la numirea cardinalului ca secretar de stat pentru comerț și marină și șef al consiliului regal. Patru ani mai târziu urma să fie creat titlul de prim ministru pentru această funcție. Controversa a avut loc atunci când cantonul elvețian protestant din Grisons a invocat un tratat de protecție cu Franța împotriva ambițiilor spaniole în valea Valtellinei. Lupta a avut ramificații în întreaga Europă, deoarece protestanții au făcut o cauză comună cu cei din Grisons, iar catolicii cu habsburgii.

Richelieu a recunoscut că ezitarea va amenința stabilitatea internă, așa că a lovit, expulzând trupele papale. A fost o acțiune care i-a adus lui Richelieu o reputație instantanee de hotărât și nemilos. De asemenea, i-a dezamăgit pe cei care văzuseră în el un apărător al intereselor catolice și al unei alianțe franco-spaniole.

Încă din primele sale zile în funcție, Richelieu a făcut obiectul unor conspirații pentru a-l înlătura, iar succesul organizației sale de securitate în eliminarea celor dezamăgiți și manipularea sa a proceselor de stat l-au făcut să fie înțeles greșit, temut și detestat. Cu toate acestea, conform standardelor epocii, administrarea justiției sale nu s-a îndepărtat de principiile morale pe care Richelieu credea că stau la baza tuturor guvernelor.

Obiectivele pe care și le-a propus Richelieu erau de a contracara hegemonia habsburgică în Europa, care amenința independența de acțiune a Franței și „de a-l face pe rege un monarh absolut în regatul său pentru a stabili ordinea în acesta”, dar în niciun moment Richelieu nu a fost suficient de puternic pentru a-și atinge scopurile domestice prin măsuri evidente. Respectând legea și istoriai, a acceptat necesitatea de a lucra în cadrul tradițional al administrației. Simțul său față de ceea ce poate fi realizabil și darul său de a vedea ambele părți ale unei chestiuni l-au condus la un pragmatism în practică care adesea i-a contrazis teoriile proclamate și a creat confuzie printre criticii săi prin moderație și compromisuri neașteptate.

Marea capacitate intelectuală a lui Richelieu i-a permis să pătrundă esența evenimentelor, iar puterea imensă a voinței sale l-a determinat să muncească neîncetat. În teoria sa politică, împărtășea raționalismul filosofilor contemporani, crezând în „lumina rațiunii naturale”. Deși nu s-a îndoit de capacitatea minții de a ști ceea ce i se impune în mod natural, Richelieu a luat parte la pesimismul predominant cu privire la voința omului de a acționa în consecință. O viziune dublă asupra cauzelor morale, naturale și divine, a oferit o axiomă filozofică pentru supravegherea conduitei de stat atât în ​​sfera laică, cât și în cea spirituală. Păcatul și nesupunerea civilă erau, pentru Richelieu, două aspecte ale dezordinii.

Cel mai grav factor de diviziune din societatea franceză era religia. Pentru Richelieu, hughenoții constituiau un stat în stat, cu guvernul civil al marilor orașe în mâinile lor și o forță militară considerabilă aflată la dispoziția lor. Cu toate acestea, Richelieu era pregătit să tolereze această disidență religioasă atâta timp cât nu reprezenta o provocare politică. În această încercare de a păstra armonia socială în detrimentul diferenței confesionale, Richelieu a eșuat la început, deoarece comunitatea huguenotă era atrasă în mod greșit în intrigile magnaților protestanți, care instigau Anglia la război cu Franța. Richelieu a asediat în 1628 La Rochelle, centrul huguenot, dar i-a luat un an pentru a slăbi orașul, timp în care Spania a profitat de distragere pentru a-și extinde hegemonia în nordul Italiei în detrimentul aliaților Franței.

În timp ce îi promitea lui Richelieu ajutor pentru combaterea protestanților, Spania, de fapt, le-a subvenționat liderii, pentru a menține preocupat guvernul francez și a pus mâna pe fortăreața strategică Casale din nordul Italiei. Din nou Richelieu a acționat cu o vigoare surprinzătoare. În momentul în care La Rochelle a căzut, a condus armata, iarna, peste Alpi și a dejucat planul spaniolilor. Această inversare a fost contracarată de habsburgi, odată cu introducerea garnizoanelor imperiale în părți ale ducatului Lorenei, care erau pretinse ca fiefuri ale Franței. Au urmat manevre diplomatice complicate, care au culminat cu refuzul dramatic al lui Richelieu de a ratifica Tratatul de pace de la Regensburg din 1630, și apelul habsburgilor către Papa Urban al VIII-lea de a-l excomunica pe Ludovic al XIII-lea pentru această presupusă încălcare a credinței.

Acesta a fost momentul de cea mai mare nesiguranță politică al lui Richelieu. Relația sa cu regele devenise distantă, iar zeloții (fanatici religioși) catolici i-au provocat Mariei de Médici o stare de isterie cu privire la bărbatul care, credea ea, o privase de influență.

La întoarcerea lui Richelieu din Italia, în 1630, ea a încercat să-și influențeze fiul pentru a-l demite pe ministru. Cu toate acestea, regele a perceput că problema era propria sa independență sau dominația mamei sale și că nu exista altcineva în afară de Richelieu care să-l poată scuti de responsabilitatea deciziilor într-un moment de complicații uluitoare. După o zi de suspans, regele l-a susținut pe cardinal și, ulterior, nu a ezitat în sprijinul său.

Maria de Médici și Gaston, fratele regelui, au fugit în Olanda spaniolă, pentru a constitui acolo un focar de revoltă pe care Richelieu l-a contracarat printr-o fatală implicare cu dușmanii habsburgilor. Obiectivul central al politicii sale externe era să restabilească echilibrul din imperiu pe care victoriile habsburgice îl tulburaseră. Deși Bavaria era dispusă să caute protecție franceză, succesele militare ale împăratului Ferdinand al II-lea și Edictul de Restituire au dat naștere unui nou antagonism reciproc al catolicilor și protestanților, ceea ce a făcut imposibilă neutralitatea Ligii Catolice.

[Edictul de Restituire (6 martie 1629) a fost pentru Ferdinand al II-lea o încercare de a restabili reglementările religioase și teritoriale ale Păcii de la Augsburg (1555) și a Păcii de la Passau și, astfel, de a recupera proprietățile ecleziastice, pe care protestanții le acaparaseră treptat, profitând de slăbiciunea împăraților anteriori.]

Politica germană a lui Richelieu s-a prăbușit ca urmare a acordării de subvenții lui Gustav al II-lea Adolf al Suediei, care era implicat atunci în cucerirea Pomeraniei. Subvențiile l-au eliberat pe Gustav Adolf de constrângere și el a eșuat în sudul Germaniei, s-a implicat în armatele Ligii Catolice și astfel a consolidat cauzele imperiale și catolice. Războiul s-a revărsat peste Rin, iar statele client ale Franței au fost treptat atrase pe orbita habsburgică. Sechestrarea de către Spania în 1635 a arhiepiscopului de Trier, aflat sub protecția franceză, a dus la alinierea Franței cu puterile protestante în Războiul de Treizeci de Ani.

Această implicare în numele protestanților a fost privită de mulți catolici în timpul său și mai târziu ca o trădare a bisericii de către unul dintre prinții ei, iar Richelieu a fost criticat pentru intensificarea unui război ale cărui orori au fost rareori egalate. Este clar că Richelieu a fost atras fără voia sa în vârtejul evenimentelor, la fel cum este clar că costul plătit pentru suferința socială și declinul economic, care a dus la revolte agrare mai frecvente, a fost ridicat. Aproape imediat după izbucnirea războiului cu Spania în 1635, Richelieu a inițiat negocieri secrete de pace și le-a reînnoit în mod repetat. Justificarea sa pentru război a fost aceeași ca și pentru disciplina internă riguroasă: doar omul de stat, dotat cu toate informațiile disponibile și echipat pentru evaluarea judicioasă a evenimentelor, este competent să judece politica.

În materie economică, Richelieu era un amator. A angajat cheltuieli de război fără să țină seama de dificultățile de creștere a veniturilor și a recurs la improvizația economică care deseori nu era solidă, dar a evitat punctele de vedere doctrinare și și-a păstrat flexibilitatea mintii. Deși a fost de timpuriu influențat de teoriile economistului Antoine de Montchrestien, care a susținut autosuficiența economică pentru a conserva specia, a fost ulterior convins că asanarea speciei ar putea fi compensată prin comerț.

Richelieu a promovat produse și industrii care puteau oferi Franței un avantaj la export și a descurajat importurile de bunurile de lux. Sticlaria, tapiseria și mătasea, zahărul și industriile extractive i-au atras interesul. A planificat sisteme de canale și a promovat companiile comerciale de peste mări, la care era acționar și care au început procesul de colonizare franceză în Canada și Indiile de Vest și a câștigat puncte de sprijin economic în Maroc și Persia.

Vastul său orizont reflecta parțial îngrijorarea sa față de misiunile religioase franceze, care s-au răspândit în Africa, Orientul Mijlociu și America și care au extins influența franceză și au creat o vastă rețea de informații care îi încuraja planurile politice și economice. El a pus bazele marinei franceze cumpărând nave de la olandezi și, deși nu a reușit să aibă o influență mare în ceea ce privește puterea maritimă, a  dezvoltat conexiuni maritime cu Marea Baltică.

Reformele legale din perioada sa au fost spasmodice și adesea frustrate de Parlement și cât de mult din conținutul lor i se datorează este incert. Codul Michaud din 1629 – care reglementa industria și comerțul, companiile, funcțiile publice, biserica și armata și a standardizat greutățile și măsurile – a fost promulgat sub autoritatea sa, deși este posibil să nu fi fost arhitectul acestuia.

În ultimii ani, Richelieu s-a trezit implicat într-un conflict religios, în opoziție cu papa și într-o luptă cu biserica franceză pentru alocarea veniturilor la finanțarea războiului. Relația sa cu Urban al VIII-lea a devenit tensionată de nemulțumirile diplomatice, administrarea bisericii și propriile sale ambiții de a extinde influența politică franceză prin dobândirea de beneficii pentru sine în Sfântul Imperiu Roman. În ciuda acestor conflicte, Richelieu a rămas ferm în punctele sale de vedere cu privire la relația dintre biserică și stat și a rezistat provocării galicane la absolutismul autorității papale.

Conceptul teocratic al statului care a rezultat din noțiunea sa de domnie l-a determinat pe Richelieu să considere erezia drept dizidență politică și i-a hărțuit pe cei aparent neortodocși, precum primii janseniști, pe motiv că au deranjat ordinele spirituale și laice, la fel cum el i-a hărțuit pe nobilii recalcitranți și a eliminat duelul.

Deși au existat nereguli canonice în viața sa, în special în ceea ce privește pluralismul (multiplicarea beneficiilor ecleziastice), nu există dovezi ale unei îndepărtări serioase de la principiile sau practicile bisericii. Acumularea sa de avere a fost excesivă chiar și conform standardelor epocii, dar a fost dedicată în mare parte serviciului public și patronajului artelor și al Universității din Paris. Richelieu a fost un dramaturg și muzician cu ceva talent, iar înființarea Academiei Franceze a fost una dintre realizările sale cele mai cunoscute.

Ultimele sale luni au fost agitate de cea mai periculoasă dintre toate conspirațiile împotriva vieții sale, cea a tânărului favorit regal, marchizul de Cinq-Mars, care a fost deconspirat de serviciul secret al lui Richelieu și a murit pe eșafod.

Sănătatea cardinalului, se înrăutățise de câțiva ani, se deteriorase și practic de pe patul de moarte a fost obligat să-i dicteze regelui cinci propuneri cu privire la comportamentul regal față de miniștri pe care i-a considerat esențiali pentru o guvernare adecvată. A murit în 1642 și a fost îngropat în capela Sorbonei, pe care o finanțase.

În calitate de om de stat și om al bisericii, Richelieu a fost arhitectul recunoscut al măreției Franței în secolul al XVII-lea și a contribuit la secularizarea (laicizarea) politicii internaționale în timpul Războiului de Treizeci de Ani.

În timp ce în detaliu a avut doar un succes moderat, Richelieu și-a atins în esență obiectivele de guvernare ordonată sub autoritatea regală și înfrângerea hegemoniei habsburgice. Dacă forțele centrifuge din Germania pe care le-a promovat – și pe care pacea din Westfalia le-a instituționalizat – au fost avantajoase pentru Europa pe termen lung, este îndoielnic, dar fragmentarea politică a imperiului și eclipsarea militară a Spaniei au făcut posibilă măreția Franței pe care Richelieu o preconiza și urmașii săi au realizat-o.

Acest aspect mistic al planurilor sale este dificil de articulat, dar este esențial pentru măreția sa. Conspirațiile care au izbucnit sub succesorul său, cardinalul Mazarin, au eșuat la fel de mult deoarece Richelieu a efectuat o schimbare psihologică fundamentală în favoarea ascendenței morale a coroanei, deoarece, prin distrugerea castelelor și a zidurilor orașului și prin centralizarea autorității militare, el eliminase baza de putere a disidenței aristocratice și religioase.

Mai mult…

1737: Luigi Galvani, medic, fizician și filosof italian (d. 1798)

1778: Clemens Brentano, poet, dramaturg și prozator german (d. 1842)

Clemens Brentano, 9 sept. 1778 – 28 iul. 1842, născut în Ehrenbreitstein, lângă Koblenz, Germania, poet, romancier și dramaturg, unul dintre fondatorii școlii romantice din Heidelberg, a doua fază a romantismului german, care punea accent pe folclorul și istoria germană.

Mama lui Brentano, Maximiliane Brentano, a fost prietena lui Goethe între 1772–1774, iar sora lui Brentano, Bettina von Arnim, a corespondat cu Goethe.

Ca student la Jena, Brentano a făcut cunoștință cu Friedrich von Schlegel și Ludwig Tieck, liderii romantismului din Jena, prima fază a romantismului german.

Renunțând la studii, Brentano a călătorit în toată Germania. Stabilindu-se temporar la Heidelberg, l-a cunoscut pe Achim von Arnim, alături de care a publicat colecția de cântece populare germane Des Knaben Wunderhorn (Cornul fermecat al băiatului, 1805–1808), care a devenit o sursă de inspirație importantă pentru poeții lirici germani de mai târziu.

Printre cele mai reușite lucrări ale lui Brentano se numără basmele sale, în special Gockel, Hinkel și Gackeleia (Gockel, Hinkel und Gackeleia, 1838). Novela sa Geschichte vom braven Kasperl und dem schönen Annerl (1817, Povestea bunului Kasperl și a frumoasei Annerl) prezintă teme din folclorul german într-o atmosferă fantezistă.

Alte lucrări majore ale sale includ dramele Ponce de Leon (1801) și Die Gründung Prags (1815, Întemeierea orașului Praga) și romanul Godwi (1801), care formează o legătură importantă între formele mai vechi și cele mai noi ale romantismului.

Brentano era cunoscut pentru imaginația sa și calitatea extraordinar de muzicală a poeziei sale lirice. Și viața sa personală a reflectat atmosfera asociată cu romanticii germani. Instabil emoțional și predispus spre extreme de caracter și dispoziție, a dus o viață agitată și neliniștită. În 1817 a suferit o depresie severă și s-a orientat spre misticismul romano-catolic, petrecând șase ani într-o mănăstire.

1826: Frederic I, Mare Duce de Baden (d. 1907)

1827: Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei, fiul Țarului Nicolae I, vicerege al Poloniei, președinte al Consiliului de Miniștri (d. 1892)

1845: Ignác Acsády (Ignác Adler), scriitor, publicist și istoric maghiar de origine evreiască (d. 1906)

1863: Agatha Bârsescu, actriță română (d. 1939)

1885: Victor Vâlcovici, matematician român, membru al Academiei Române (d. 1970)

1894: Mihail Andricu, compozitor român (d. 1974)

1899: Brassaï, pictor francez (d. 1984)

1908: Cesare Pavese, scriitor italian (d. 1950)

Cesare Pavese, 9 sept. 1908 – 27 aug. 1950, poet, critic, romancier și traducător italian, care a introdus în Italia mulți scriitori moderni din America și Marea Britanie.

Născut în Santo Stefano Belbo, Italia, un orășel în care tatăl său, funcționar la un tribunal din Torino, deținea proprietăți, s-a mutat împreună cu familia la Torino, unde a urmat liceul și universitatea. Refuzându-i-se o rampă de lansare pentru puterile sale creative prin controlul fascist al literaturii, Pavese a tradus mulți scriitori americani din secolul XX în anii 1930 și 1940: Sherwood Anderson, Gertrude Stein, John Steinbeck, John Dos Passos, Ernest Hemingway și William Faulkner.

Un scriitor din secolul al XIX-lea, care l-a influențat profund, a fost Herman Melville (una dintre primele sale traduceri a fost a lui Moby Dick); și, de asemenea, romancierul irlandez James Joyce.

A publicat critică literară, colectată postum în La letteratura americana e altri saggi (1951; Literatura americană și alte eseuri).

Prin activitatea sa de traducător, s-a implicat probabil mai mult decât orice alt scriitor, pentru a încuraja citirea și aprecierea scriitorilor americani în Italia.

Fondator și, până la moartea sa, editor al editurii Einaudi, Pavese a editat și revista antifascistă La Cultura. Opera sa a dus la arestarea și pedepsirea cu închisoarea de către guvern în 1935, o experiență amintită ulterior în „Il carcere”, Închisoarea (publicat în Prima che il gallo canti, Înainte de cântecul cocoșului, 1949) și în romanul Il compagno (1947; Tovarășul, 1959).

Primul său volum de poezie lirică, Lavorare stanca (1936, Muncă obosește), a urmat eliberării sale din închisoare. O nuvelă inițială, Paesi tuoi (1941; Satele tale, 1961), amintea, așa cum fac multe dintre lucrările sale, locurile sacre ale copilăriei. Între 1943 și 1945 a locuit cu partizanii Rezistenței antifasciste pe dealurile din Piemont.

Cea mai mare parte a operei lui Pavese, mai ales nuvele și romane, a apărut între sfârșitul războiului și moartea sa. Parțial prin influența lui Melville, Pavese a devenit preocupat de mit, simbol și arhetip. Una dintre cele mai izbitoare cărți ale sale este Dialoghi con Leucò (1947; Dialoguri cu Leucò, 1965), conversații scrise poetic despre condiția umană.

Romanul său care este considerat cel mai bun, La luna e i falò (1950; Luna și focurile, 1950), este o poveste sumbră, dar plină de compasiune, a unui erou care încearcă să se regăsească vizitând locul în care a crescut.

A scris multe alte lucrări sunt notabile, în special La bella estate (1949, Vara de neuitat). La scurt timp după ce a primit premiul Strega pentru aceasta, Pavese s-a sinucis într-o cameră de hotel.

În 1957, a fost înființat un premiu Pavese pentru literatură, iar unele dintre cele mai semnificative lucrări ale lui Pavese au fost publicate după moartea sa, în special un volum de versuri de dragoste despre care se crede că ar conține cea mai bună poezie a sa, Verrà la morte e avrà i tuoi occhi (1951, Va veni moartea și va avea ochii tăi); colecția de povestiri Notte di festa (1953; Noaptea festivalului și alte povestiri); și cronica izbitoare a vieții sale interioare, Il mestiere di vivere, diario 1935–1950 (Meseria de a trăi, jurnal intim).

Au apărut multe colecții de lucrări ale lui Pavese, inclusiv Racconti (1960, Povestiri), o colecție a celor mai bune ficțiuni ale sale; Poesie edite e inedite (1962, Poezii publicate și nepublicate), editat de Italo Calvino; și Lettere (1966, Scrisori), care acoperă perioada 1924 – 1950.

Mai mult…

1917: Kató Ács (Márta Körmendi), scriitoare, jurnalistă și activistă comunistă maghiară (d. 1989)

1922: Hans Georg Dehmelt, fizician american de origine germană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (1989)

1923: Daniel Carleton Gajdusek, virusolog american, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (1976)

1936: Nicolae Sulac, cântăreț de muzică populară din Republica Moldova

1946: Costin Cazaban, compozitor și muzicolog

1949: Susilo Bambang Yudhoyono, om politic indonezian, președinte al Indoneziei

1952: Dave Stewart, membru al formatiei “Eurythmics”

1960: Hugh Grant, actor britanic

1966: Adam Sandler, actor, muzician, comedian, scenarist și producător de film american

1970: Lucian Mic, episcop ortodox al Caransebeșului

1973: Bogdan Aurescu, diplomat român, ministru de Externe

1977: Gina Gogean, gimnastă română