Dezbateri contemporane

Știința și religia, o uniune imposibilă?

---

O dezbatere istorică, dovezi medievale

Întrebarea a fascinat omenirea încă din antichitate. Știința versus Dumnezeu, sau versus Zei, oricine ar fi el sau ei, nu s-au plasat întotdeauna de pe poziții inamice. De fapt, doar în Evul Mediu oamenii de știință și teologii au dat amploare dezbaterii. Să ne întoarcem în trecut, în vremurile când știința era încă fiica religiei, în ochii tuturor.

Natura ca Lucrare divină

Filosofii greci ai Antichității erau, în cea mai mare parte, și matematicieni, fizicieni… Într-un mod foarte firesc, cercetarea lor științifică era întotdeauna însoțită de o reflecție filozofică mai profundă și mai generală care își propunea să definească ce este știința, ce studiază ea, de fapt, și în ce constă importanța ei. Viața acestor oameni de știință-filozofi era foarte marcată de o religie politeistă (mai mulți zei) care este cunoscută astăzi prin relatările scrise ale foarte multor mituri. Zeus, Hera, Poseidon, Apollo, Atena… Aceste nume ne sunt familiare și nu au separat niciodată știința de religie.

Astfel, pentru celebrul Platon (sec. V-IV î.e.n.), realitatea pe care Omul o percepe este doar aproximativă. Înseamnă că oamenii nu văd lumea așa cum este cu adevărat, perfectă și imuabilă: aceasta este teoria formelor (ideilor). Pentru a ilustra această teorie, a ales un exemplu foarte elocvent: cel al cercului. Un cerc este format din multe puncte fixe, la fel de îndepărtate de un punct dat. Desigur, nu putem vedea toate aceste puncte și vedem doar forma finală, cercul: este o viziune aproximativă a realității. Iată, printre altele, ceea ce separă Omul de Zei. Această viziune parțială a realității este însoțită de ideea că Natura și corpurile cerești sunt opera zeilor.

Teoria formelor a lui Platon prezenta, încă din secolul al IV-lea î.e.n., natura finită a Omului

Pentru Aristotel, nu exista o teorie a formelor. Dimpotrivă. Pentru el, realitatea era percepută de simțuri și nu de rațiune. Mai credea, de asemenea, că fenomenele legate de cauzalitate, deci observabile și demonstrabile, sunt prezente în Natură și că toate răspund unei voințe divine. Scrierile lui Aristotel formează baza gândirii medievale.

Știința ca instrument al religiei

Știința și religia medievală sunt inseparabile, acest lucru putând fi văzut și astăzi prin arhitectura catedralelor gotice

Natura finită a Omului și Natura ca creație divină

În Evul Mediu, s-au pus bazele intensificării dezbaterii relației știință-religie. Religiile monoteiste, formulate de textele sacre, condiționau viețile credincioșilor, cu atât mai mult cu cât ele aveau putere politică reală în societățile medievale. În acest context, știința era fie înspăimântătoare, fie un aliat, în funcție de alegere. A apărut teama de știință, pentru că ea putea abate pe credincios de la religia sa și, în același timp, încuraja păgânismul. Atât catolicismul, cât și islamul nu vedeau știința ca pe un mijloc independent de a dobândi cunoștințe. Mize politice și economice grele se ascundeau în spatele religiilor care au înțeles rapid că știința putea deveni un instrument interesant. Mai bine să o pui în buzunar, dar nu în orice mod. Acesta este motivul pentru care, în Evul Mediu, oamenii de știință erau membri ai bisericii. Clerul era sigurul care avea acces la lectură. Studierea Universului și a Naturii echivala cu studierea lui Dumnezeu în acel moment, deoarece el era cel care se afla la originea întregii creații. Știința era pe atunci o modalitate bună de a întări credința, cel puțin așa credea Sfântul Augustin. Subiectul putea fi și nuanțat, printr-o separare a rațiunii și a credinței, ceea ce echivala cu încercarea de a reconcilia științele grecești cu textele sacre. Averroes și Sfântul Toma de Aquino erau cei doi apărători ai acestei filozofii. Dar Biserica Catolică și Islamul, în Evul Mediu, nu au făcut concesii, iar autorii, deși oameni religioși, au fost condamnați în timpul vieții și după moartea lor, pentru scrierile lor considerate imorale.

Evul Mediu a fost perioada fuziunii dintre știință și religie. Practicată cel mai adesea de oameni religioși, scopul său principal era legitimarea textelor sacre.

Catedralele

Arhitectura gotică este una dintre cele mai bune reprezentări ale alianței medievale dintre religie și știință. În primul rând pentru că fără știință, construirea unor astfel de clădiri ar fi fost imposibilă. De asemenea, se credea că aceste catedrale gotice erau clădiri ale luminii. O lumină divină care mărturisea prezența și bunăvoința lui Dumnezeu în lăcașul de cult. Această idee este moștenită direct din preceptele lui Aristotel, conform cărora fiecare fapt natural se supune planului divin. De aceea, și astăzi, vorbim de arhitectură aristotelică.

Ciocnirea Luminilor

În timpul Evului Mediu știința occidentală a căpătat contur. Pe de o parte, a fost îmbogățită de contribuții străvechi transmise de lumea arabo-musulmană (moștenirea științelor arabe), pe de altă parte, era în mod clar dependentă de religie. Era atunci un instrument al credinței. Prin urmare, era normal ca apariția științei moderne să ridice unele preocupări pentru dogmele religioase.

Premisele unei rupturi

Cele două secole premergătoare Iluminismului au marcat un nou punct de cotitură în relația dintre știință și religie. Pe de o parte, știința era din ce în ce mai mult practicată de laici, pe de altă parte, savanții, încă credincioși, se eliberau treptat de adevărurile absolute răspândite de teologi.

Astfel, cele mai cunoscute două figuri ale acestei schimbări au fost Copernic și Galileo.

Nicolaus Copernic (stânga) și Galileo (dreapta) au suferit din cauza cenzurii religioase. Contribuțiile lor nu au fost recunoscute decât la mult timp după moartea lor

În secolul al XVI-lea, Papa Paul al III-lea a decis să modifice calendarul. Pentru aceasta, i-a cerut lui Copernic să verifice opera lui Ptolemeu, printr-un studiu aprofundat al Soarelui și al planetelor. Papa dorea apoi ca omul de știință să reafirme clar că Pământul este în centrul Universului, înțelegând că Pământul era într-adevăr centrul creației divine. Restul se știe. Copernic a detectat rapid eroarea, dar nu a raportat-o imediat. Teama de a fi considerat eretic l-a obligat să aștepte până la sfârșitul vieții pentru a-și publica datele.

În mod similar, lucrările lui Galileo, din secolul al XVII-lea, arătau că „totul” era organizat nu în jurul Pământului, ci mai degrabă în jurul Soarelui. În ciuda presiunilor din partea Bisericii, Galileo nu a cedat și și-a menținut punctul de vedere. Apoi a fost judecat și condamnat în timpul procesului său.

Acești doi savanți, credincioși fervenți, au pus sub semnul întrebării veridicitatea scrierilor religioase prin descoperirile lor științifice și au încurajat astfel începuturile științei moderne.

Să fie Iluminismul!

Filosofia Iluminismului insistă asupra faptului că Omul, nefiind o ființă absolută și divină, este limitat: nu are acces la cunoașterea ultimă. Cu toate acestea, el poate pretinde cunoșterea obiectivă, care pentru Iluminism se dobândea prin știință. Aceasta reafirmă că știința nu are răspunsul la toate, dar și că este periculos să ne așteptăm la răspunsuri de încredere din textele religioase în care știința se află într-un impas.

Punctul de vedere al lui Newton preia în mod clar aceste precepte. Pentru el, crearea Lumii, ca și structurile și viitorul ei, se explică prin cauze mecanice. Putem înțelege astfel funcționarea Lumii datorită științei. Și Dumnezeu unde este în toate acestea? Newton nu-l uită, chiar îl numește garant al ordinii Lumii. Newton și Iluminismul încep să facă distincția între știință și religie, creând niveluri de cunoaștere.

Și dezbaterea din prezent?

Nu putem trece de la Iluminism la prezent fără a aminti criza care a bulversat și a reînviat dezbaterea dintre știință și religie. Această criză se numește secolul al XIX-lea. Erele geologice și evoluționismul împotriva unei religii mai puțin puternice, fac ca știința să își recapăte ascendența.

Știința internațională

Secolul al XIX-lea a fost un secol de efervescență intelectuală internațională. În Franța, de exemplu, au fost create instituții științifice gratuite, accesibile tuturor, precum Collège de France și cursurile de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris.

Oamenii de știință călătoreau prin lume, se întâlneau și făceau schimb de cunoștințe. Știința era internațională și vie. În acest context particular, au avut loc mari descoperiri: descoperirea erelor geologice, teoriile evoluționiste. Știința modernă s-a născut cu adevărat. Ce legături întrețineau marii savanți ai vremii cu religia? Cum primeau teologii teoriile lor? Majoritatea acestor cercetători, erau creștini, foarte religioși și practicanți.

Lucrările lor nu le puneau sub semnul întrebării credința, doar poate unele dintre credințele lor. Când Georges Cuvier, zoolog și paleontolog francez, a descoperit că specii dispărute au trăit cu mii de ani în urmă, el nu credea în Creație în același mod. Alții au avut o reacție mai radicală precum Charles Darwin.

Caricatura lui Charles Darwin ca maimuță, în revista The Hornet

Teoria lui despre evoluție a aruncat o piatră în iazul autorităților religioase, precum și al oamenilor de știință. Pe vremea aceea era încă foarte religios. A început să lucreze la revoluția umană și a exclus treptat spiritualismul din viața sa. S-a declarat agnostic în 1876. Lucrările sale au fost condamnate de Biserică, aceasta acuzându-l că sunt „contrare Sfintei Scripturi și credinței”. Abia în 1996 Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că teoriile revoluției sunt poate „mai mult decât o ipoteză”.

Descoperirile secolului al XIX-lea au încurajat materialismul, adică credința în ceea ce poate fi dovedit prin elemente materiale și concrete. Religia nu mai reușea să folosească știința pentru că rezultatele oferite contraziceau constant textele sfinte. Decalajul a început să se adâncească serios, știința s-a separat de religie și religia condamna știința: bazele dezbaterii actuale.

Libertatea de a alege

Logo-ul Academiei Pontificale de Științe

Unii vor spune că adevărata problemă este că știința s-a dezvoltat considerabil și Biserica a rămas aceeași. Da și nu. Este evident că Biserica și religiile din cărți, în general, nu contrazic sfintele lor scripturi. Nici nu mai pun sub semnul întrebării teoriile pe care se bazează și care le fac să „trăiască”. De altfel, deși este clar că nu încurajează toate teoriile științifice, în orice caz, nu s-au disociat de știință. De exemplu, Vaticanul și-a înființat propria instituție științifică în 1936: Academia Pontificală de Științe. Aceasta era alcătuită din aproximativ optzeci de membri, de diferite naționalități și credințe, și organiza conferințe, seminarii, finanța proiecte de cercetare pe o mare varietate de teme, de la astrofizică la epidemiologie.

În 1960, Georges Lemaître a fost numit de către Papa Ioan al XXIII-lea, președinte al Academiei Pontificale de Științe. În această calitate, Lemaître a întâmpinat mulți oameni de știință renumiți precum Paul Dirac (fizician britanic și unul din fondatorii domeniilor mecanicii cuantice și a teoriei cuantice a câmpurilor) și John Eccles (neurofiziolog și filozof australian care a câștigat în 1963 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină) și a încercat să păstreze autonomia relativă a acestei instituții, cel puțin față de Curia (administrația pontificală a Bisericii romano-catolice).

Dacă îi putem reproșa religiei o recunoaștere foarte tardivă a lucrărilor lui Galileo (1992) și a celor ale evoluționiştilor (1996), mai știm că astăzi nu mai are nicio putere de cenzură. În plus, Biserica și-a recunoscut o parte din greșelile sale într-un „act de pocăință pentru greșelile comise în Istorie” în anul 2000. Pentru cardinalul Raymond Poupard, este necesar să se facă distincția corectă între știință și religie. Este absurd să considerăm că aceste două lumi sunt foarte îndepărtate, pentru că au o direcție comună: Omul. Astfel, știința și religia devin “paralele convergente” în căutarea adevărului.

În sfârșit, în vremea noastră, relația dintre știință și religie este, în cele mai multe cazuri, o chestiune de alegere personală și nu mai este o constrângere, întrucât abordarea religioasă este atât de vagă și diversificată.

O alegere esențială pentru diverse scopuri?

Oamenii de știință și credincioșii nu sunt obligați să aleagă. Le pot cultiva foarte ușor pe amândouă. Cum? Totul depinde de modul în care văd atât știința, cât și religia. Pentru unii, alegerea nu se impune pentru că este suficient să-și amintească mereu că urmăresc scopuri diferite.

Știința mecanismelor

Aceasta este însăși esența conflictului știință-religie. Știința înseamnă cunoașterea practică, construită pe principii evidente, demonstrabile sau experimentale. Oricare ar fi domeniile de aplicare, metodele folosite pentru obținerea cunoașterii rămân aceleași. Prin urmare, știința nu este nici arbitrară, nici subiectivă. Mai mult, ipotezele științifice nu constituie adevăruri absolute. Știința răspunde la întrebările „Cum…?”. Cum evoluează Universul? Cum este alcătuită o celulă? etc. Ea caută să demonstreze mecanismele de funcționare ale Universului, ale vieții, ale tuturor faptelor naturale și fizice.

Religia cauzelor

Religia pretinde că răspunde la întrebări pe care știința nu le poate adresa, fie pentru că rezultatele nu sunt observabile, fie pentru că nu pot fi supuse experimentării. Acest lucru echivalează cu a spune că religia poate rezolva întrebări de tip „De ce?”. Ea caută cauzele fenomenelor fizice și naturale majore și le răspunde cu adevăruri absolute preluate din Sfânta Scriptură sau prin revelația divină. Ea revendică aportul de cunoaștere absolută, dar și o anumită facilitate pentru Om, avid de răspunsuri.

Cum? De ce? Pentru unii, știința și religia fac posibilă obținerea de răspunsuri complementare cu privire la originile și funcționarea unui fenomen natural

Cine ce crede?

Există mulți oameni de știință credincioși care fac diferența dintre lucruri, în maniera lui Newton. Ateii și agnosticii sunt la fel de „mulțumiți” de această împărțire, mai ales de prima parte. Într-adevăr, pentru ei căutarea adevărului absolut este complet zadarnică și nu cred în existența unei puteri transcendentale. Rămân așadar creaționiștii pentru care știința este total condiționată de scrierile religioase.

Faptele și valorile

Doctrina definește diverse domenii sau domenii de cunoaștere. Astfel, pentru unii, știința raportează doar fapte, în timp ce religia oferă o realitate complet diferită, o realitate totală.

Știința este insuficientă?

Pentru credincioși, știința este mult prea restrictivă pentru că nu oferă nicio cunoaștere a ceea ce este adesea dat ca specificitate a ființei umane, și anume ceea ce provine din senzație, dorință și valori.

Religia își propune să răspundă, într-un mod foarte subiectiv: folosind experiența personală. Explorează lumea conștiinței. Acest lucru se poate face doar introspectiv și intuitiv, dar cum să conectezi o astfel de experiență cu lumea obiectivă a științei? Imposibil: dar doar deocamdată, vor spune doar oamenii de știință necredincioși.

Oricum ar fi, dacă acest exemplu demonstrează că știința este incompletă (și ea nu pretinde contrariul), nu dă nici o crezare adevărului explicațiilor religioase. Întrebările subiective primesc răspuns doar cu un set la fel de subiectiv de experiențe personale sau povești sacre. Deci iată, în cele din urmă trebuie să alegem între nici o explicație sau o explicație nesatisfăcătoare? Omul detestă să rămână fără răspuns, perplex, și de aceea religia poate umple aceste goluri, golurile științei.

Opinia unui paleontolog agnostic

Mai întâi știința și apoi religia?

Pentru mulți, știința și religia au fundamente diferite, pentru alții sunt etape ale gândirii. Asfel, gândirea științifică precede gândirea religioasă.

Limitele științei și dincolo de ea

Ideea este simplă: știința înțeleasă corect conduce la religie. Aceasta se numește concordism, concepție care caută să pună de acord învățătura biblică cu rezultatele științei.

Această teorie a convergenței este foarte veche și este din ce în ce mai susținută astăzi. Pentru susținătorii săi, descoperirile științifice sunt o bună trambulină pentru credință. Astfel, mecanica cuantică, teoria Big Bang-ului și teoria haosului confruntă în mod clar știința cu propriile sale limitări și sugerează existența unei puteri superioare și supranaturale. Acest argument este preluat de cei mai fervenți susținători care amintesc de „principiul antropic” care stipulează că Universul a fost creat cu unicul scop ca Omul să se poată desăvârși în el. Dacă Universul ar fi fost cât de puțin diferit, existența omenirii ar fi fost imposibilă. Este bine că există o finalitate divină în spatele tuturor acestor lucruri.

Atractor straniu Lorentz. Teoria haosului lasă știința perplexă și fără răspuns, motiv pentru care pentru unii este dovada existenței unei transcendențe

În domeniul matematic al sistemelor dinamice, un atractor (sau set-limită) este un set de stări către care un sistem tinde să evolueze ireversibil, în absența perturbațiilor, pentru o mare varietate de condiții de pornire ale sistemului. Ca elemente constitutive de bază ale teoriei haosului, sunt definite cel puțin cinci tipuri de atractori: punctual, cvasi-periodic, periodic, straniu și spațial.

Răspunsul necredincioșilor

Pentru oamenii de știință conservatori, această teorie este discutabilă ca și celelalte. Știința este limitată, desigur, dar acest lucru este doar temporar. Trebuie amintit că alte fapte naturale au fost considerate, în trecut, dovezi ale existenței lui Dumnezeu. Astăzi, aceste fenomene sunt clar explicate științific. Așa că trebuie avută rabdare. Pentru ei, nu lumea este divin de bine organizată, ci omul este ignorant. Cât despre „principiul antropic”, ei îl subminează vorbind despre o posibilă viață extraterestră. Știm că galaxia noastră este departe de a fi singura, dar dacă descoperim viață în altă parte, ne vom gândi la un Dumnezeu extraterestru? Nu, desigur. Dacă creatorul este unic, Omul ar trebui să fie și el. Știința ne va spune.

Un raționament invers

Acest traseu de gândire face imediat ecou pozitivismului lui Auguste Comte, care susține că cea mai înaltă formă de cunoaștere este descrierea fenomenelor senzoriale. Acesta poate fi privit ca opoziție absolută. Astăzi, pentru unii, știința este primul pas în dezvoltarea gândirii spirituale. Pentru Comte, primul pas în gândirea științifică era abandonarea credințelor într-o forță transcendentală.

O posibilă alianță: coabitarea

Există multe modalități de a reconcilia religia și știința. Alături de oamenii de știință necredincioși și creaționiștii, există cei care reușesc să le facă să coexiste pașnic.

Canonicul astrofizician Georges Lemaître a echilibrat lucrurile și a explorat pe deplin ambele domenii

Cheile unei uniuni de succes

Pentru ei este suficient să nu amestece totul, să se redea științei ceea ce aparține științei și același lucru, pentru religie. Aceasta înseamnă, așadar, compartimentarea activităților, dar nu este vorba de organizarea gândirii în etape, așa cum fac creaționiștii și pozitiviștii. Pe de o parte faptele, pe de altă parte, valorile. Ușor de spus, dar cum funcționează în practică? Pentru că dacă pe hârtie separarea pare clară, nu trebuie uitat că valorile au în mod necesar un impact asupra existenței, deci asupra faptelor. Prin  asta, ele interacționează, nu-i așa?

Oameni de știință care au făcut o uniune fericită

Este adesea mai dificil de imaginat cum un paleontolog sau un astrofizician pot fi și oameni credincioși. Confruntați constant cu dovezi materiale ale evoluției sau vieții Universului, cum își păstrează ei spiritualitatea?

Henri Breuil (1887-1961): preot catolic și specialist în preistorie, supranumit Papa al preistoriei, s-a remarcat prin activitatea sa de pionierat pentru stabilirea unei cronologii a preistoriei. Acesta a cercetat intens, printre altele, arta preistorică. Credința sa nu l-a împiedicat să urmeze învățăturile evoluționiste în anii săi de formare. Preistoric autodidact, și-a asumat vechimea picturilor preistorice și a recunoscut astfel existența unei omeniri mult mai vechi decât cea avansată de scrierile sfinte.

Părintele Teilhard de Chardin (1881-1955): filosof, teolog și specialist în preistorie, este cunoscut pentru faptul că nu a disociat știința de religie. A fost în același timp evoluționist, materialist și spiritualist. Efectiv, acesta credea într-o evoluţie biologică a omului dar şi într-o evoluţie morală.

Georges Lemaître (1894-1966): acest canonic belgian era și astrofizician. Cu alte cuvinte, era prins între două ideologii contradictorii: creația divină și Big Bang-ul.

Georges Lemaître: Un cleric fizician

Georges Lemaître ilustrează perfect coexistența reușită a credinței, religiei și științei. Acest om de știință a afirmat înainte de 1950 că Universul se extinde. El a fost primul care a formulat legea proporționalității dintre distanța și viteza de recesiune a galaxiilor. Cea mai faimoasă teorie a sa: credea că Universul s-a format dintr-un atom primitiv: Big Bang-ul. Particularitatea acestui astrofizician? Era un canonic, membru al bisericii. Disocia lucrurile între cercetările sale și credința sa pe care nu o ascundea. Astfel, în 1951, Papa Pius al XII-lea a declarat că progresele științifice au făcut posibilă demonstrarea existenței lui Dumnezeu și Lemaître nu a ezitat să-și exprime dezacordul.

Alianța absolută

Este posibil să facem știința și religia două entități dependente? Da, iar această idee care pare venită direct din Evul Mediu se numește creaționism. În ciuda apariției și dezvoltării teoriilor evoluționiste, această ideologie se confruntă acum cu un interes reînnoit în rândul unor oameni de știință.

Mai mult decât o credință, o doctrină

Michelangelo, “Creația”

Dumnezeu este creatorul Universului și acest lucru este dovedit științific în cele mai mici detalii, conform creaționiștilor

Acest curent de gândire nu se bazează pe singura credință că Dumnezeu este creatorul Universului. Dimpotrivă, este vorba de a folosi cu adevărat știința modernă pentru a detalia originea Pământului, adică pentru a face cosmologia religioasă să coincidă cu datele științifice. Această doctrină este comună celor trei religii monoteiste principale: iudaismul, creștinismul și islamul. Toți „resping” teoriile evoluționiste. De altfel, creaționismul creștin s-a format ca reacție la tezele lui Charles Darwin explicate în celebra sa lucrare Despre originea speciilor din 1859. Pentru el, caracteristicile biologice ale ființelor vii evoluează în timp, acest lucru fiind de neconceput pentru creaționiști care nu acceptă ideea că Dumnezeu creează ființe „imperfecte”. Darwin introduce și ideea selecției naturale induse de lupta pentru supraviețuire, iar în acest punct, creaționiștii se răzvrătesc pentru că Dumnezeu nu poate, potrivit lor, să dea viață unor specii inutile și slabe.

O doctrină vie

Astăzi, creaționismul își regăsește un fel de a doua viață. Se credea că este total depășit, dar se răspândește din ce în ce mai mult în întreaga lume, și mai ales în Statele Unite și Australia.

În Franța, țara sursă a tezelor evoluționiste, creaționismul este foarte puțin răspândit. Acesta este motivul pentru care fiecare om de știință care pretinde acest lucru este întotdeauna denunțat vehement de către colegii săi. Acesta este cazul paleontologului Anne Dambricourt-Malassé. Ea a creat controverse expunând teoriile sale creaționiste într-un documentar video de Thomas Johnson: Homo sapiens – o nouă istorie a omului. În plus. ea este una dintre semnatarii petiției lansate de American Discovery Institute, considerat vârful de lance al cruciadei creaționiste din Statele Unite. Aderând la acest grup, ea a recunoscut, prin urmare, că este „sceptică față de pretenția de a explica complexitatea vieții prin mutații aleatorii și selecție naturală”. În același timp, afirmă că „ar trebui încurajată investigarea amănunțită a validității teoriei darwiniste”. Un exemplu de creaționism francez.

Creaționismul

Creaționismul musulman este, de asemenea, foarte viu. La sfârșitul lunii ianuarie 2007, a ajuns pe prima pagină a ziarelor din Franța și Germania. Unele școli și universități din aceste două țări au primit o carte frumoasă, de 770 de pagini, intitulată Atlasul creației. Autorul, turcul Harun Hahya, al cărui nume real este Adndn Oktar, creaţionist musulman, denunţa în cartea sa „impostura evoluţioniştilor” şi „afirmaţiile lor înşelătoare”. Cartea, la solicitarea ministrului Educației Naționale, nu a fost distribuită elevilor. Având un titlu atât de explicit, nu ne puteam aștepta la altceva.

© CCC