Pascal Quignard

Pascal Quignard, 23 apr. 1948, născut la Verneuil-sur-Avre, Eure, Normandia Superioară, scriitor și eseist francez contemporan, laureat al Premiului Goncourt pentru romanul Umbre rătăcitoare (Les Ombres errantes), 2002, care a consacrat o operă estetică și erudită.

De asemenea violoncelist și având o personalitate complexă și nonconformistă, a fondat, împreună cu președintele François Mitterrand, Festivalul de Operă și Teatru Baroc de la Versailles.

Una dintre cărțile sale cele mai cunoscute este cu siguranță romanul scurt Toate diminețile lumii (Tous les matins du monde), adaptat pentru cinema, în anul publicării, de către Alain Corneau.

Este îndrăgostit de muzică, de Antichitatea greco-romană și de Extremul Orient.

Nepot al lingvistului și filologului Charles Bruneau prin mama sa, fiul lui Jacques Quignard, profesor de literatură și scriitor, Pascal Quignard are un frate mai mic care a devenit profesor de matematică și, ca și el, violoncelist.

A studiat filosofia la Universitatea din Nanterre, unde a obținut diploma de licență.

După studiile de filozofie, Pascal Quignard s-a alăturat Editurilor Gallimard unde a ocupat succesiv funcțiile de cititor, membru al comisiei de lectură și secretar general pentru dezvoltare editorială.

A predat apoi la Universitatea din Vincennes și la Ecole Pratique des Hautes Etudes en Sciences Sociales.

Prima sa carte a fost un eseu, dedicat scriitorului și jurnalistului austriac Leopold von Sacher-Masoch (L’Être du babutiement au Mercure de France, 1969), care i-a atras atenția scriitorului Louis-René des Forêts de la Editura Gallimard. Acesta din urmă l-a invitat să colaboreze la revista L’Éphémère, care îi reunea în special pe Yves Bonnefoy, André du Bouchet și Philippe Jaccottet.

În 1969, la cererea lui Paul Celan, poet, traducător și eseist de limba germană, evreu originar din România, Quignard a tradus poemul Alexandra, ultima epopee grecească a lumii antice, scrisă de Lycophron (posibil ca atribuirea poemului să fie greșită). În același timp, a devenit cititor la Mercure de France și la Gallimard, unde a intrat în comitetul de lectură în 1976.

A publicat mai multe eseuri, despre Maurice Scève, Lycophron și Michel Deguy, o poveste în 1976, Cititorul (Le Lecteur), apoi un prim roman, Carus, care a primit Premiul Criticii în 1980.

A publicat apoi, alături de activitatea sa la Gallimard, diverse texte pentru mici edituri, apoi pentru edituri mai mari.

La Gallimard a publicat două romane: Le Salon du Wurtemberg în 1986 și Les Escaliers de Chambord în 1989. Apoi a devenit secretar general pentru dezvoltare editorială la Gallimard.

Publicarea celor opt volume Mici tratate (Petits Traités) de către Editura Maeght în 1990, reeditate în colecția Folio în 1991, dezvăluie amploarea lecturii sale. În același an, a scris romanul Tous les matins du monde, adaptat în curând pentru cinema de Alain Corneau, cu interpreți printre care Jean-Pierre Marielle, Gérard și Guillaume Depardieu și pentru care a co-scris scenariul.

Pascal Quignard a fondat, împreună cu președintele François Mitterrand, Festivalul de Operă și Teatru Baroc de la Versailles pe care l-a condus din 1990 până în 1994. De asemenea, a prezidat Concertul Națiunilor alături de Jordi Savall.

1994 a fost anul publicării lucrării Sex și spaimă (Le Sexe et l’Effroi). Ulterior, a demisionat din toate funcțiile și îndatoririle sale editoriale, apoi a abandonat orice carieră muzicală, dedicându-se exclusiv literaturii.

Ca un demn moștenitor al primilor săi maeștri, Georges Bataille sau Emmanuel Levinas, Pascal Quignard explorează corespondențele dintre timp, limbaj, creație și plăcere.

Autor de eseuri despre viețile marilor artiști precum cea a lui Georges de la Tour, este la originea a numeroase texte filosofice printre care Sexul și spaima (Le Sexe et l’effroi), 1994 și Ura pentru muzică (La Haine de la musique), 1996.

În urma unui atac de cord, Quignard a fost internat de urgență în spital în 1997. Această experiență i-a inspirat eseul Viață secretă (Vie secrète), care combină mai multe genuri literare.

A scris o serie de romane precum Terasa din Roma (Terrasse à Rome), care a primit Marele Premiu pentru roman de la Academia Franceză în 2000, Vila Amalia (Villa Amalia) în 2006 și ciclul său Ultimul Regat (Dernier royaume). Primele trei volume au fost publicate în 2002, au urmat alte două în 2005. Primul volum a primit premiul Goncourt, asociat următoarelor două.

În 2002, romanul său Umbre rătăcitoare (Les Ombres errantes) a câștigat Premiul Goncourt, cel mai mare premiu literar al Franței. Terasa din Roma (Terrasse à Rome) a primit premiul Academiei Franceze în 2000. Recompensa sa a stârnit furia unor membri ai academiei şi diverse reacţii.

Eseul Umbrele rătăcitoare (Les Ombres errantes) este o colecție de aforisme și primul volum din Ultimul regat (Dernier Royaume), o lucrare monumentală a lui Pascal Quignard. Atipică în forma sa, această lucrare este în același timp o poezie, o poveste filozofică, un eseu și o operă de ficțiune. Fragmentele și digresiunile conduc cititorul de la meditații la anecdote sau scene istorice, unde întâlnim ultimul rege al Romei, Syagrius, pe abatele de Saint-Cyran (Jean Duvergier de Hauranne) sau Emily Brontë. Teme ale trecutului, limbajul, sexul și moartea traversează această lucrare sumbră și inclasificabilă.

În 1980, Carus a fost distins cu Premiul Criticii. A primit, de asemenea, Premiul Formentor pentru Literatură în 2023.

În Salonul din Wurtemberg, retras pe vasta proprietate a familiei, la Bergheim, în Württemberg, un muzician celebru își revede copilăria, acest univers destrămat între două limbi, alcătuit din pisici, copii, bătrâne de un rafinament din alte epoci. Își revede mama care l-a abandonat când avea patru ani. Descoperă care este, poate, centrul vieții sale: prietenia pe care a avut-o cu Florent în anii șaizeci. Anii trec și oamenii care se despărțiseră prin violență sau tristețe, zece ani mai târziu, se reîntâlnesc. Sunt amintiri care aduc brusc sângele în obraji, culori care strălucesc brusc, sunete, fețe și nume care fac brusc ca inima să tresalte.

Printre cele mai comentate lucrări ale lui Quignard se numără cele optzeci și patru de „Mici tratate”, publicate pentru prima dată în 1991, de prima fundație independentă de artă modernă și contemporană, Fundația Maeght.

Dar cea mai populară carte a sa este probabil Toate diminețile lumii (Tous les matins du monde), 1991, despre muzicianul care cânta la viola de gamba (instrument cu coarde din familia viorii, cu caracteristici asemănătoare chitarei) din secolul al XVII-lea Marin Marais și profesorul său, Domnul de Sainte-Colombe, care a fost adaptată pentru ecran în 1991, de regizorul Alain Corneau. Quignard a scris scenariul filmului, în colaborare cu Corneau. Tous les matins du monde, cu Jean-Pierre Marielle, Gérard Depardieu și fiul Guillaume Depardieu, a avut un succes extraordinar în Franța și s-au vândut 2 milioane de bilete în primul an. Ulterior, a fost distribuit în 31 de țări și lansat în 1992 în Statele Unite. Coloana sonoră a fost recompensată cu platină (500.000 de exemplare) și a contribuit la celebritatea internațională a muzicianului Jordi Savall.

Cărțile sale, inclasabile, se situează la confluența dintre roman, eseu și poem în proză. Dupa 1991, notorietatea sa a depășit lumea literelor odată cu ecranizarea romanului Toate diminetile lumii (Tous les matins du monde.

Toate diminețile lumii se duc pe un drum fără întoarcere. Diminețile domnului Sainte Colombe, care compune cele mai tânguioase piese pentru viola da gamba. Diminetile celor două fiice ale sale, care cresc fără mamă și fără mângâierile tatălui. Diminețile bucătăresei domnului Sainte Colombe, care poartă parul despletit pe spate și de care el nu s-a atins, deși a dorit-o. Diminețile regelui Ludovic al XIV-lea, care vrea să-l aduca la curte pe domnul Sainte Colombe, dar nu reuăeste nici la prima, nici la a doua încercare, precum și diminețile violonistului curții, supusul domn Caignet. Și tot așa se duc și diminețile domnului Marin Marais, fiu de cizmar, care nu vrea să facă cizme și care a luat câte ceva frumos de la toți cei trei membri ai familiei muzicianului.

În 2005-2006, Editura Galilée a reeditat toate textele rare sau imposibil de obținut ale operei sale, în versiunea lor revizuită, extinsă și definitivă, completată cu câteva texte inedite, nepublicate anterior.

Romanul său Villa Amalia, 2006, prezintă un personaj obsedat de dorința de a părăsi totul, de a nu mai fi el însuși și de a merge să se descopere în altă parte. Este și o revenire la muzică, după Ura pentru muzică (La Haine de la musique). Benoît Jacquot adaptează romanul pentru cinema sub același titlu de Vila Amalia. De asemenea, a republicat un eseu despre Georges de La Tour, publicat deja de Editura Flohic în 1991.

De când a început să scrie ciclul numit Ultimul Regat (Dernier Royaume), început cu romanul Umbre rătăcitoare (Les Ombres errantes), 2002, Quignard și-a îndreptat reflecția spre trecutul îndepărtat și înghețat (Sur le jadis), trecutul în mișcare (al său propriul și recent), povestea și funcția limbajului. Această lucrare, încă în desfășurare, dezvoltă reflecțiile autorului asupra temelor sale preferate. Toate genurile se succed în numeroasele capitole, povești, note, liste, eseuri, fragmente de romane, jurnale etc.

Quignard a tradus lucrări din latină (Porcius Latro), chineză (Kong-souen Long) și greacă (Lycophron).

Opere principale:

Cititorul (Le Lecteur), 1976; Carus, 1979; Legământul tăcerii (Le Vœu de silence), 1985; Salonul din Württemberg (Le Salon du Wurtemberg), 1986; Scările din Chambord (Les Escaliers de Chambord), 1989; Toate diminețile lumii (Tous les matins du monde), 1991, adaptat pentru cinema de Alain Corneau; Dragoste conjugală (L’Amour conjugal), 1994; Sex și spaimă (Le Sexe et l’Effroi), 1994; Terasa la Roma (Terrasse à Rome), 2000, a câștigat Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze în 2000; Umbrele rătăcitoare (Les Ombres errantes) din Ultimul Regat, volumul I (Dernier Royaume, tome I), 2002, Premiul Goncourt; Vila Amalia (Villa Amalia), 2006, adaptat pentru cinema de Benoît Jacquot cu Isabelle Huppert în 2009; Descălecații (Les Désarçonnés), 2012.