Civilizatie

Biblioteca din Alexandria, cea mai faimoasă bibliotecă a antichității

---

Biblioteca din Alexandria, Egipt, era locul în care erau adunate toate cunoștințele lumii antice. Aceasta adăpostea cândva sute de mii de papirusuri care conțineau lucrări de filozofie, știință, medicină, matematică, astronomie și literatură din întreaga lume cunoscută. Din curțile interioare, cu grădini și fântâni arteziene, se putea vedea marea, iar în depărtare faimosul Far din Alexandria începea să își aprindă focul pentru a ghida corăbiile care aduceau, adesea, noi cărți. Astăzi, mai avem doar fragmente, deoarece cea mai mare parte a bibliotecii a fost distrusă. Cercetătorii estimează că până la 90% din istoria omenirii acelei epoci s-a pierdut pentru totdeauna după incendierea Bibliotecii din Alexandria.

Biblioteca din Alexandria, cea mai faimoasă bibliotecă a antichității clasice, făcea parte din centrul de cercetare din Alexandria, Egipt, cunoscut sub numele de Muzeul din Alexandria (Mouseion, „lăcaș al Muzelor”).

Muzeul și biblioteca au fost întemeiate și întreținute de o succesiune de conducători din dinastia Ptolemeilor, începând din zorii secolului al III-lea î.e.n. Biblioteca aspira la idealul unei biblioteci internaționale — care să cuprindă întreaga literatură greacă, precum și traduceri în limba greacă —, însă nu este clar în ce măsură acest ideal a fost atins.

O bibliografie a bibliotecii, alcătuită de Callimah (Callimah din Cyrene (Kallimachos, cca. 305  – 240 î.e.n.) — poet, gramatician și erudit elenist din Alexandria antică, bibliotecar la celebra Bibliotecă din Alexandria și autor al catalogului de bibliotecă Pinakes*  — pierdută în perioada bizantină — a constituit multă vreme o lucrare de referință fundamentală. Muzeul și biblioteca au fost distruse în timpul unui război civil, spre sfârșitul secolului al III-lea e.n., iar o bibliotecă secundară (numită Serapeum) a fost distrusă de creștini în anul 391 e.n.

Considerată cândva cea mai mare bibliotecă din lume – adăpostind lucrări ale celor mai importanți gânditori și scriitori ai antichității, printre care Homer, Platon, Socrate și mulți alții – se crede că Biblioteca din Alexandria a fost distrusă într-un incendiu devastator acum 2.000 de ani, colecția sa de papirusuri fiind astfel pierdută.

De la distrugerea sa, această minune a lumii antice a stârnit imaginația poeților, istoricilor, călătorilor și învățaților, care au deplâns pierderea tragică a cunoașterii și a literaturii. Astăzi, ideea unei biblioteci universale, situată într-un oraș celebrat drept centru al cunoașterii în lumea antică, a dobândit un statut mitic.

Misterul a fost întreținut de faptul că nu au fost descoperite niciodată vestigii arhitecturale sau dovezi arheologice care să poată fi atribuite cu certitudine bibliotecii – un aspect surprinzător pentru o structură considerată atât de renumită și impunătoare.

Această lipsă de dovezi fizice i-a determinat pe unii să se întrebe dacă legendara bibliotecă a existat, într-adevăr, sub forma în care este imaginată în mod obișnuit.

Orașul-port mediteranean Alexandria – care găzduia impunătorul far din Pharos, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice – a fost întemeiat de Alexandru cel Mare în anul 330 î.e.n. și, la fel ca multe alte orașe, a primit numele acestuia.

După moartea sa, survenită în 323 î.e.n., imperiul lui Alexandru a rămas în mâinile generalilor săi. Ptolemeu I Soter a preluat Egiptul și, în 320 î.e.n., a stabilit Alexandria drept capitală. Ceea ce fusese inițial un mic sat pescăresc din delta Nilului a devenit reședința suveranilor ptolemeici ai Egiptului, transformându-se într-un important centru intelectual și cultural. A fost, probabil, cel mai însemnat oraș al lumii antice.

Istoria întemeierii Bibliotecii din Alexandria este neclară. Se consideră că, în jurul anului 295 î.e.n, învățatul și oratorul Demetrios din Phaleron – un fost guvernator al Atenei, aflat în exil – l-a convins pe Ptolemeu I Soter să înființeze o bibliotecă.

Demetrios a conceput o bibliotecă menită să adăpostească o copie a fiecărei cărți existente în lume, o instituție capabilă să rivalizeze cu însăși Atena. Ulterior, sub patronajul lui Ptolemeu I, Demetrios a organizat construirea Templului Muzelor, sau “Musaeum” – termen din care provine cuvântul „muzeu”.

Această construcție era un complex dedicat divinităților, conceput după modelul Liceului lui Aristotel din Atena. Era un centru destinat prelegerilor și discuțiilor de natură intelectuală și filozofică.

Templul Muzelor urma să constituie prima parte a complexului bibliotecii din Alexandria și era situat pe teritoriul palatului regal, într-o zonă cunoscută sub numele de Bruchion – sau cartierul palatelor –, aflată în districtul grecesc din nord-estul orașului. Muzeul era un centru de cult, prevăzut cu sanctuare dedicate fiecăreia dintre cele nouă Muze, dar funcționa totodată ca un spațiu de studiu, cuprinzând săli de curs, laboratoare, observatoare, grădini botanice, o grădină zoologică, spații de locuit și săli de mese, pe lângă biblioteca propriu-zisă.

Un preot, desemnat de Ptolemeu I, îndeplinea rolul de administrator al muzeului, existând, de asemenea, un bibliotecar separat, responsabil de colecția de manuscrise.

La un moment dat, în timpul domniei sale (între anii 282 și 246 î.e.n.), Ptolemeu al II-lea Filadelf – fiul lui Ptolemeu I Soter – a înființat Biblioteca Regală, menită să completeze Templul Muzelor creat de tatăl său.

Nu este clar dacă Biblioteca Regală – care avea să devină principala bibliotecă de manuscrise – era o clădire distinctă, situată lângă muzeu, sau o extindere a edificiului inițial. Cu toate acestea, opinia generală este că Biblioteca Regală făcea parte din Templul Muzelor.

În timpul domniei lui Ptolemeu al II-lea, a prins contur ideea unei biblioteci universale. Se pare că în incinta muzeului erau găzduiți peste 100 de învățați, a căror activitate consta în efectuarea de cercetări științifice, susținerea de prelegeri, publicarea de lucrări, traducerea, copierea și colectarea nu doar a manuscriselor originale ale autorilor greci (printre care s-ar fi numărat, se spune, și colecția privată a lui Aristotel), ci și a unor traduceri ale unor lucrări din Egipt, Asiria și Persia, precum și a unor texte budiste sau scrieri ebraice.

O relatare susține că setea de cunoaștere a lui Ptolemeu al III-lea era atât de mare, încât a decretat ca toate navele care acostau în port să predea autorităților manuscrisele pe care le transportau. Scribii oficiali realizau apoi copii, pe care le înapoiau proprietarilor de drept, în timp ce documentele originale erau păstrate în bibliotecă.

O cifră invocată frecvent cu privire la fondul bibliotecii în perioada sa de glorie era de jumătate de milion de documente. Nu este însă clar dacă această cifră se referă la numărul de cărți sau la cel al sulurilor de papirus. Totuși, având în vedere că pentru alcătuirea unei singure cărți erau necesare mai multe suluri de papirus, este mai probabil ca cifra să se refere la numărul de suluri.

Chiar și cifra de 500.000 de manuscrise a fost considerată prea mare de către unii cercetători, întrucât construirea unei clădiri cu un spațiu de depozitare atât de vast ar fi reprezentat o întreprindere uriașă – deși nu imposibilă. Cu toate acestea, în timpul domniei lui Ptolemeu al II-lea, colecția Bibliotecii Regale a devenit atât de vastă, încât a fost înființată o bibliotecă secundară, numită Serapeum**. Aceasta era situată în incinta templului lui Serapis***, în cartierul egiptean Rhakotis, în partea de sud-est a orașului.

Serapis era o divinitate sincretică greco-egipteană creată în secolul al III-lea î.e.n. din ordinul faraonului Ptolemeu I Soter pentru a unifica populația greacă și cea egipteană din regatul său.

În perioada în care scriitorul grec Callimah (cca. 305 – cca. 240 î.e.n.) a deținut funcția de bibliotecar, biblioteca secundară conținea 42.800 de manuscrise, toate fiind copii ale celor aflate în biblioteca principală.

Presupusa distrugere totală, prin incendiu, a Bibliotecii din Alexandria – eveniment care ar fi dus la pierderea celei mai complete colecții de literatură antică adunate vreodată – a constituit, timp de secole, un subiect de aprinse dezbateri. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu acest tezaur uimitor de cunoștințe antice și cine a fost responsabil pentru incendierea sa?

În primul rând, trebuie menționat faptul că „cea mai mare catastrofă a lumii antice” s-ar putea să nu fi avut loc niciodată la proporțiile presupuse adesea. Cu toate acestea, biblioteca a dispărut practic fără urmă, așa că este evident că un dezastru de un anumit fel s-a abătut asupra ei.

1.Principalul suspect în acest caz este Iulius Cezar. Se spune că, în timpul ocupației orașului Alexandria de către Cezar, în anul 48 î.e.n., acesta s-a trezit în palatul regal, încercuit de flota egipteană din port. Pentru propria siguranță, a ordonat oamenilor lui să dea foc navelor egiptene, dar focul a scăpat de sub control și s-a extins către zonele orașului din apropierea țărmului, unde se aflau depozite, magazii și câteva arsenale. Biblioteca din Alexandria a fost mistuită de flăcări.

După moartea lui Cezar, se credea, în general, că el a fost cel care a distrus biblioteca. Filosoful și dramaturgul roman Seneca, citând din “Istoria Romei” a lui Titus Livius – lucrare scrisă între anii 63 î.e.n. și 14 e.n. – afirmă că 40.000 de manuscrise au fost distruse în incendiul provocat de Cezar.

Istoricul grec Plutarh menționează că incendiul a distrus „marea Bibliotecă”. Istoricul roman Dio Cassius (cca. 165–235 e.n.) amintește de distrugerea unui depozit de manuscrise în timpul conflagrației. În cartea sa, “Biblioteca dispărută”, Luciano Canfora interpretează mărturiile autorilor antici sugerând că nu marea bibliotecă în sine a fost distrusă, ci manuscrise stocate în depozite din apropierea portului care așteptau să fie expediate.

Marele învățat și filozof stoic Strabon a activat la Alexandria în anul 20 î.e.n., iar din scrierile sale reiese clar că biblioteca nu mai era acel centru de învățământ renumit în întreaga lume, așa cum fusese în secolele anterioare. De fapt, Strabon nu menționează deloc o bibliotecă propriu-zisă, deși pomenește despre ”Museion” (Muzeu), pe care îl descrie ca fiind „parte a palatului regal”. El adaugă că acesta „cuprinde o alee acoperită, o exedră — sau portic — și o sală mare în care membrii învățați ai Muzeului iau masa împreună”.

Dacă marea bibliotecă era atașată Muzeului, atunci Strabon a considerat, probabil, că nu este necesar să o menționeze separat. Mai mult, dacă el se afla acolo în anul 20 î.e.n., înseamnă că biblioteca nu fusese, în mod evident, incendiată de Cezar cu 28 de ani mai devreme. Faptul că biblioteca exista în anul 20 î.e.n. — chiar dacă, poate, într-o formă mai puțin grandioasă — indică faptul că trebuie căutat un alt vinovat, în afara lui Cezar, pentru distrugerea acestei minuni antice a Alexandriei.

2.În anul 391 e.n., împăratul Teodosie I, în cadrul eforturilor sale de a eradica păgânismul, a autorizat oficial distrugerea Serapeumului, adică a Templului lui Serapis din Alexandria. Distrugerea templului a avut loc sub îndrumarea lui Teofil, episcopul Alexandriei, iar ulterior, pe acel loc, a fost ridicată o biserică creștină.

Există ipoteza că, tot atunci, au fost rase de pe fața pământului atât biblioteca secundară a Muzeului — situată în apropierea templului —, cât și biblioteca regală propriu-zisă. Totuși, deși este plauzibil ca manuscrisele din biblioteca Serapeumului să fi fost distruse în timpul acestei epurări, nu există dovezi că Biblioteca Regală mai exista la sfârșitul secolului al IV-lea. Nicio sursă antică nu menționează distrugerea vreunei biblioteci în acea perioadă, deși istoricul englez din secolul al XVIII-lea, Edward Gibbon, îi atribuie în mod eronat acest fapt episcopului Teofil.

3.Ultimul presupus autor al acestei fapte este califul Omar. În anul 640 e.n., arabii (sub comanda generalului Amr ibn al-Aas) au cucerit Alexandria după un asediu îndelungat. Conform relatării, arabii cuceritori au aflat despre o bibliotecă magnifică, ce conținea toate cunoștințele lumii, și au fost nerăbdători să o vadă. Însă califul, neimpresionat de această vastă colecție de cunoaștere, ar fi declarat:

„Fie contrazic Coranul – caz în care sunt erezie –, fie sunt în acord cu el – caz în care sunt de prisos”.

Manuscrisele au fost apoi adunate și folosite drept combustibil pentru cele 4.000 de băi publice din oraș. De fapt, existau atât de multe suluri de manuscrise, încât acestea au menținut încălzite băile publice din Alexandria timp de șase luni.

Aceste detalii incredibile au fost consemnate la 300 de ani după presupusul eveniment de către eruditul creștin Grigore Bar Hebraeus (1226–1286).

Totuși, deși este posibil ca arabii să fi distrus o bibliotecă creștină în Alexandria, este aproape sigur că, până la jumătatea secolului al VII-lea, Biblioteca Regală nu mai exista. Acest lucru reiese clar din faptul că niciun scriitor contemporan – precum cronicarul creștin Ioan din Nikiu (un călugăr bizantin), scriitorul Ioan Moschos sau Sofronie (patriarhul Ierusalimului) – nu menționează un asemenea eveniment catastrofal.

De fapt, încercarea de a identifica un singur incendiu devastator care să fi distrus marea bibliotecă și întregul său fond de papirusuri este un demers zadarnic. Alexandria a fost adesea un oraș instabil, mai ales în perioada romană – fapt dovedit de incendierea navelor de către Cezar, dar și de conflictul violent dintre forțele de ocupație ale reginei Zenobia din Palmyra, Siria (conducătoarea Imperiului Palmirian, care a sfidat puterea Imperiului Roman în secolul al III-lea e.n.) și împăratul roman Aurelian, în anii 270–271 e.n.

În cele din urmă, Aurelian a redobândit orașul pentru Roma, smulgându-l din mâinile armatelor reginei Zenobia, însă, până atunci, mari părți din Alexandria fuseseră devastate, iar cartierul Bruchion – unde se aflau palatul și biblioteca – fusese, se pare, „transformat într-un deșert”.

Câțiva ani mai târziu, orașul a fost jefuit din nou, de data aceasta de împăratul roman Dioclețian. Astfel de distrugeri repetate, întinse pe parcursul a câteva secole – la care s-a adăugat neglijarea conținutului bibliotecii, pe măsură ce opiniile și afilierile s-au schimbat – indică faptul că această catastrofă a fost un proces gradual, desfășurat pe o perioadă de 400 sau 500 de ani.

Ultimul director cunoscut al marii biblioteci a fost învățatul și matematicianul Theon (cca. 335–405 e.n.), tatăl filosoafei Hypatia, care a fost ucisă cu brutalitate de o mulțime de creștini în Alexandria, în anul 415 e.n.

Poate că, într-o zi, în deșerturile Egiptului, vor fi descoperite manuscrise care au făcut cândva parte din marea bibliotecă. Mulți arheologi consideră că edificiile care alcătuiau odinioară legendarul centru de învățământ din Alexandria – dacă nu cumva sunt îngropate sub metropola modernă – ar putea exista încă, relativ intacte, undeva în partea de nord-est a orașului.

În 2004, o echipă arheologică polono-egipteană a ținut prima pagină a știrilor, susținând că a descoperit o parte a Bibliotecii din Alexandria în timpul unor săpături efectuate în zona Bruchion. Arheologii au scos la iveală 13 săli de curs, fiecare fiind prevăzută cu un podium central înălțat.

Totuși, aceste structuri datează din perioada romană târzie (secolele V-VI e.n.), astfel încât este puțin probabil ca ele să reprezinte celebrul „Muzeu” sau Biblioteca Regală.

Cu toate acestea, cercetările în zonă continuă. În 1995, au început lucrările de construcție la Bibliotheca Alexandrina, o bibliotecă de mari dimensiuni și un centru cultural situat în apropierea amplasamentului bibliotecii originale.

Noua Bibliotecă Alexandrină

Acest complex vast a fost inaugurat oficial pe 16 octombrie 2002, fiind creat pentru a comemora dispăruta Bibliotecă din Alexandria și pentru a reînvia o parte din strălucirea intelectuală pe care o reprezenta centrul antic original. Se speră că existența unei noi biblioteci universale va demonstra că, cel puțin, spiritul vechii biblioteci nu s-a pierdut.

Dezbaterea privind dispariția bibliotecii continuă. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu Biblioteca din Alexandria?

Pierderea celui mai mare depozit de cunoaștințe din lumea antică a fost deplânsă timp de secole – însă s-ar putea ca Iulius Cezar să nu fie, de fapt, vinovatul.

Pictura din 1876 “Incendiul din Alexandria”, gravură pe lemn realizată de Hermann Goll, înfățișează distrugerea Bibliotecii din Alexandria. În momentul în care Biblioteca a ars, vasta colecție de lucrări din lumea antică a dispărut. Aceasta includea opere de literatură, filozofie, știință și istorie, provenind din diverse culturi, precum cele ale Greciei, Egiptului, Persiei și Mesopotamiei

Pe măsură ce flăcările au cuprins Biblioteca din Alexandria, cel mai mare depozitar al cunoașterii umane din lumea antică a dispărut. Dar cine a aprins focul? Este una dintre cele mai „arzătoare” întrebări din istorie – și pe bună dreptate, întrucât biblioteca a fost una dintre cele mai importante instituții de educație și cultură din istorie.

Deși era mândria lumii antice, faimoasa bibliotecă egipteană a ars de mai multe ori, iar în anul 48 î.e.n. s-a aflat în mijlocul unui război civil.

Oare Iulius Cezar a incendiat cu adevărat Marea Bibliotecă din Alexandria? Sau a fost vorba despre învățații islamici? Ori poate chiar despre patronul bibliotecii? Iată toate pistele pe care le au istoricii cu privire la distrugerea acesteia.

Ce era Biblioteca din Alexandria?

În ciuda faptului că se afla în Egipt, biblioteca a fost, de fapt, un bastion al culturii grecești antice. Construită în incinta unui templu cunoscut sub numele de „Mouseion” – sau Templul Muzelor –, biblioteca, împreună cu sălile sale de lectură și grădinile aferente, nu mai există astăzi. Cu toate acestea, relatările din acea epocă descriu în termeni elogioși arhitectura și colecțiile sale – toate fiind o reflectare a civilizației grecești, datorită influenței exercitate de dinastia ptolemeică ce a domnit în Egipt timp de trei secole.

Nu este clar dacă dacă ideea înființării bibliotecii i-a aparținut lui Ptolemeu I Soter – primul faraon al dinastiei ptolemeice, care a urcat pe tron ​​în anul 323 î.e.n. – sau consilierului său, Demetrios din Phaleron.

Ptolemeu, grec macedonean de origine, a transformat Egiptul într-o Mecca a culturii grecești, un centru de referință al culturii grecești în timpul domniei sale. El avea ambiții mari pentru orașul Alexandria,  contribuind la ridicarea sa pe coasta mediteraneană a Egiptului, iar în anul 305 î.e.n., l-a desemnat drept capitală, scrie istoricul Guy de la Bèdoyére în lucrarea “The Fall of Egypt and the Rise of Rome: A History of the Ptolemies” (Căderea Egiptului și ascensiunea Romei: O istorie a Ptolemeilor).

În cele din urmă, notează autorul, marele oraș al lui Ptolemeu „a servit drept poartă de intrare în toate modurile posibile: pentru literatură, artă și filozofie, dar și pentru comerț”.

În jurul anului 295 î.e.n., el i-a încredințat lui Demetrios sarcina de a constitui cea mai mare colecție de lucrări scrise din lume – o inițiativă care a pus Alexandria pe hartă și a transformat Egiptul într-un important centru cultural elen.

Totuși, Ptolemeu I nu a mai apucat să vadă biblioteca deoarece a murit în anul 283 î.e.n. Istoricii sunt, în mare parte, de acord că aceasta a fost inaugurată în timpul domniei fiului și succesorului său, Ptolemeu al II-lea Filadelful, între anii 284 și 246 î.e.n.

Până atunci, dinastia ptolemeică alocase resurse enorme acestui proiect și extinderii Alexandriei. În timp ce emisarii faraonului cutreierau lumea în căutare de opere scrise, aceștia au achiziționat sau au copiat comori precum biblioteca lui Aristotel, dar și copii ale pieselor originale scrise de Eschil, Euripide și Sofocle.

Deși este cunoscută în special pentru faptul că adăpostea întreaga literatură greacă antică, biblioteca cuprindea și lucrări provenite din alte centre culturale, precum Siria, Persia și India. Ea îi impresiona pe vizitatori nu doar prin sutele de mii de papirusuri, ci și prin arhitectura sa.

Biblioteca era renumită în întreaga lume ca un depozitar al cunoașterii. Asemenea unei universități moderne, era vizitată de învățați atrași de vastele sale colecții și dornici să aprofundeze știința, matematica și artele. Era atât de vastă, încât a dus la înființarea unei instituții-surori, Serapeumul, găzduită într-un alt templu din apropiere. Însă, în jurul anului 145 î.e.n., în contextul unei lupte pentru succesiune, Ptolemeu al VIII-lea a dispus expulzarea tuturor învățaților străini.

Cercetătorii din prezent cunosc „frustrant de puțin” despre bibliotecă și despre învățații care au activat în cadrul ei, remarcă istoricul britanic Guy de la Bèdoyére. Cu toate acestea, el scrie că instituția a exercitat o influență uriașă asupra lumii de atunci. „Poate că cea mai mare contribuție a sa la istoria cunoașterii este, pur și simplu, faptul că a existat”, notează el, descriind biblioteca drept „cel mai de preț dar oferit de dinastia ptolemeică lumii antice”.

Cum a ars Biblioteca din Alexandria

Este posibil ca tulburările sociale din Egipt să fi contribuit la declinul bibliotecii. În anul 48 î.e.n., cel puțin o parte a bibliotecii a căzut victimă unui război civil egiptean. În acel an, generalul roman Iulius Cezar și oamenii săi au sosit la Alexandria pentru a o sprijini pe aliata sa, Cleopatra, într-un conflict împotriva fratelui acesteia, Ptolemeu al XIV-lea. În acest context, romanii au încercat să împiedice flota lui Ptolemeu să părăsească portul, dând foc navelor și instalațiilor portuare (docuri, cheiuri, pontoane) din Alexandria.

Pe măsură ce incendiile s-au extins, au ajuns și la Mouseion. Sursele istorice nu cad de acord asupra amplorii distrugerilor. Unii istorici din vechime, precum Plutarh, susțin că întreaga bibliotecă a ars, în timp ce filozoful Seneca cel Tânăr a citat, ulterior, o lucrare – astăzi pierdută – în care se menționează că au fost distruse doar 40.000 de manuscrise.

A supraviețuit ceva? Surse ulterioare fac referire la Mouseion, ceea ce indică faptul că instituția era încă funcțională, iar învățații par să fi continuat să lucreze cu colecții care, dacă biblioteca ar fi fost complet distrusă, ar fi fost mistuite de flăcări.

Căderea Bibliotecii din Alexandria

Alți cercetători susțin că vestigiile bibliotecii, precum și învățații asociați cu aceasta, au cunoscut un declin lent, odată cu orașul Alexandria însuși. În timp, Biblioteca din Alexandria „a dispărut destul de lent, din cauza neglijenței”, scrie bibliotecarul și curatorul Sebastian Modrow în lucrarea “Libraries, Archives and Museums” (Biblioteci, arhive și muzee).

Cândva un centru al cunoașterii grecești, Alexandria se afla acum sub stăpânire romană, iar liderii romani par să fi ignorat, în mare parte, acest depozit de cunoaștințe, notează istoricul Roy MacLeod în lucrarea “The Library of Alexandria: Centre of Learning in the Ancient World” (Biblioteca din Alexandria: centru al cunoașterii în lumea antică). „Avem foarte puține informații despre bibliotecă (sau despre ceea ce mai rămăsese din ea) în perioada imperială romană.”

Deși este posibil ca Biblioteca din Alexandria să fi dispărut, există dovezi că instituția sa „soră” a supraviețuit – doar pentru a fi, la rândul ei, mistuită de flăcări în două rânduri.

Pe măsură ce creștinismul s-a răspândit în Imperiul Roman, conducători creștini – precum Teodosie I – și patriarhul creștin al Alexandriei, Teofil I, au început să combată ceea ce considerau a fi idolatrie păgână. În anul 391 e.n., un grup de învățați de la Serapeum, indignați de atacul roman asupra zeilor și muzelor lor, i-au atacat pe unii creștini din Alexandria. Ca răspuns, creștinii au vandalizat și au dărâmat Serapeumul.

Incendiile – sau acuzațiile privind provocarea acestora – au continuat să joace un rol în declinul bibliotecii. În anul 642 e.n., forțele arabe conduse de Amr ibn al-As au cucerit Alexandria, în timpul campaniei de ocupare a Egiptului de către Califatul Rashidun, un stat profund islamic. Potrivit unui text din secolul al XIII-lea care s-a păstrat, califul Umar le-ar fi ordonat invadatorilor arabi să distrugă marea bibliotecă, folosind, se pare, cărțile acesteia drept combustibil pentru a încălzi apa necesară băilor în timpul ocupației care a urmat.

Istoricii moderni afirmă însă că acesta este un mit, creat și propagat, cel mai probabil, de creștinii din Evul Mediu care priveau cu suspiciune islamul și învățăturile sale. „Toleranța intelectuală a fost o trăsătură definitorie a civilizației islamice medievale”, scrie istoricul Asma Afsaruddin în “The American Journal of Economics and Sociology”. Contrar mitului larg răspândit, explică Afsaruddin, musulmanii din acea epocă erau extrem de deschiși față de cunoștințele altor culturi.

O dezbatere de durată

Timp de ani de zile, scrie istoricul antichității Roger S. Bagnall în “Proceedings of the American Philosophical Society” (Lucrările Societății Filosofice Americane), au existat dezbateri aprinse cu privire la cine a distrus biblioteca și de ce. „Este un caz de crimă cu mai mulți suspecți”, scrie el, menționând că „spiritele rămân încinse pe această temă”. El notează că unii cercetători i-au acuzat pe învățații creștini din anul 391 că au distrus vestigiile culturii clasice care mai existau în bibliotecă, în timp ce alții au pus distrugerea definitivă a marii biblioteci pe seama Califatului Islamic și a presupusei sale respingeri a cunoașterii non-musulmane.

Ceea ce știm cu certitudine este că, în cele din urmă, până și referințele la Mouseion au dispărut. Astăzi, Biblioteca din Alexandria rămâne una dintre minunile istoriei cele mai regretate — stârnind și acum tristețe pentru pierderea iremediabilă a unei cantități uriașe de cunoștințe antice.

Organizarea bibliotecii și procesul de copiere al manuscriselor

Atmosfera din interiorul sălilor de lectură

Sălile de lectură erau spații monumentale construite din marmură albă și coloane înalte în stil elenistic. Lumina naturală pătrundea prin ferestrele mari amplasate strategic sus, luminând mesele lungi din lemn unde cărturarii studiau. Rafturile (numite niche) erau încorporate în pereți și ticsite cu sute de mii de papirusuri rulate și etichetate cu grijă. Liniștea solemnă era întreruptă doar de foșnetul manuscriselor și de pașii filozofilor.

Situată în districtul regal al Alexandriei, aproape de port, Marea Bibliotecă oferea un spectacol vizual incredibil la lăsarea serii. Razele calde ale apusului îmbrăcau fațada din marmură în nuanțe intense de auriu, portocaliu și roz

Marea Bibliotecă din Alexandria nu era doar o arhivă pasivă, ci o adevărată „mașinărie de achiziție” a cunoașterii, implementând politici agresive și ingenioase pentru a strânge toate cărțile lumii cunoscute.

Legea portului: „Cărțile de pe corăbii”

Cel mai faimos și eficient mod de colectare era decretul regal inițiat de dinastia Ptolemeilor, cunoscut sub numele de legea cărților de pe corăbii care prevedea:

Confiscarea imediată: orice navă comercială sau de pasageri care ancora în uriașul port al Alexandriei era percheziționată obligatoriu de oficialii regali.

Sechestrarea manuscriselor: dacă la bord se găsea orice fel de sul de papirus (text literar, științific, religios sau filozofic), acesta era confiscat pe loc și dus direct la scriptoriul Bibliotecii.

Procesul de copiere: scribii și schimbul pe papirus pentru păstrarea originalelor

Odată ajunse în laboratoarele bibliotecii, manuscrisele intrau într-un flux de producție foarte bine organizat:

Copierea cu acuratețe: sute de scribi profesioniști lucrau în camere luminate de la malul mării pentru a transcrie textul literă cu literă pe papirusuri noi, de cea mai înaltă calitate egipteană.

Înșelătoria legală: după ce procesul era finalizat, proprietarului inițial al cărții i se returna doar copia nou realizată.

Păstrarea originalelor: documentul original, adesea mai valoros deoarece conținea adnotările originale ale autorului sau textul nealterat în timp, rămânea definitiv în colecțiile Bibliotecii din Alexandria.

Achiziții globale și traduceri speciale

Ptolemeii foloseau resurse financiare colosale pentru a-și îmbogăți biblioteca și prin alte metode:

Vânătorii de cărți: regii trimiteau emisari speciali cu bugete uriașe în marile piețe ale vremii (precum Atena, Rodos sau Efes) pentru a cumpăra biblioteci întregi sau manuscrise rare.

Traduceri masive: dacă textele aduse de pe mare sau din expediții erau scrise în limbi străine (egipteană veche, ebraică, persană, limbi mesopotamiene), echipe întregi de traducători le transpuneau în limba greacă veche. Cel mai faimos exemplu este Septuaginta, prima traducere completă a Bibliei ebraice (Vechiul Testament) în greacă, realizată chiar la Alexandria de 72 de învățați evrei.

Prin aceste metode unice, portul cosmopolit al Alexandriei a transformat orașul în centrul intelectual suprem al Antichității, strângând la un loc sute de mii de suluri de papirus.

Marii învățați ai Alexandriei au studiat în Marea Bibliotecă

Biblioteca nu era doar un depozit de cărți, ci o adevărată comunitate academică vibrantă (parte din Mouseion). Printre mințile strălucite care au schimbat lumea acolo se numără:

Eratosthenes: matematicianul și geograful care a condus biblioteca și a reușit să calculeze circumferința Pământului cu o precizie uimitoare, folosindu-se doar de umbra unui băț și de geometrie.

Hypatia: una dintre cele mai renumite minți ale antichității târzii, matematiciană, astronomă și filozoafă platoniciană, a predat și a scris comentarii importante asupra textelor științifice clasice.

Arhimede: celebrul inventator și matematician care a studiat în tinerețe la Alexandria, unde a conceput mecanisme inovatoare precum „șurubul lui Arhimede”.

Vechea Bibliotecă din Alexandria: o minune a cunoașterii pierdute a umanității

Povestea modernei Bibliotheca Alexandrina nu poate fi înțeleasă fără a explora mai întâi istoria legendară a vechii Biblioteci din Alexandria, una dintre cele mai mari instituții intelectuale create vreodată de omenire.

Fondată în timpul dinastiei ptolemeice, în secolul al III-lea î.e.n., vechea bibliotecă a fost concepută ca un centru universal al cunoașterii, dedicat colectării fiecărei lucrări scrise cunoscute de umanitate. Erudiți, filozofi, matematicieni, astronomi și poeți călătoreau din întreaga lume antică pentru a studia în sălile sale, transformând Alexandria în capitala intelectuală a civilizației mediteraneene. Biblioteca era strâns legată de Mouseion, o instituție grandioasă consacrată științei, filozofiei, literaturii și cercetării avansate.

Istoricii antici susțin că biblioteca a adăpostit, la un moment dat, sute de mii de papirusuri care abordau domenii precum medicina, astronomia, matematica, ingineria, geografia și poezia.

Mari gânditori, printre care Euclid, Arhimede, Eratostene și Herofil, au contribuit la realizările științifice remarcabile ale Alexandriei care au influențat umanitatea timp de secole.

Dincolo de conservarea cunoașterii, biblioteca a reprezentat o viziune revoluționară asupra dialogului cultural, în cadrul căruia civilizațiile greacă, egipteană, persană, indiană și altele făceau schimb de idei în mod liber.

Deși vechea bibliotecă a fost, în cele din urmă, distrusă în urma unor conflicte politice, incendii și a unui declin care a durat secole, importanța sa simbolică nu a dispărut niciodată din memoria umanității. Timp de generații, istorici și visători au privit biblioteca pierdută ca pe un simbol al relației fragile a umanității cu cunoașterea și civilizația.

Moderna Bibliotheca Alexandrina a fost creată pentru a reînvia această moștenire extraordinară și pentru a reda Alexandriei statutul de reper global al culturii și educației. Astăzi, vizitatorii care explorează noua bibliotecă experimentează o legătură emoțională directă cu acest trecut legendar, în care căutarea înțelepciunii a modelat, odinioară, destinul lumii antice.

Povestea originalei Biblioteci din Alexandria continuă să inspire erudiți, călători și intelectuali de pretutindeni, demonstrând că puterea ideilor poate supraviețui chiar și atunci când monumentele fizice dispar sub nisipurile timpului și ale istoriei.

***

*Pinakes (în greaca veche Πίνακες, tradus literal prin „Tabele” sau „Plăcuțe”) a fost primul mare catalog de bibliotecă din lume și o lucrare monumentală de bio-bibliografie, creată de Callimah din Cyrene pentru Biblioteca din Alexandria.

Titlul complet al operei era „Tabele cu persoanele care s-au distins în fiecare ramură a cunoașterii și o listă a scrierilor lor”. Lucrarea originală nu s-a păstrat complet, dar structura ei este cunoscută din citatele autorilor antici.

Spre deosebire de un simplu inventar, Pinakes era un sistem complex de organizare a cunoașterii umane, structurat pe câteva principii revoluționare pentru acea epocă:

Împărțirea pe genuri și categorii: Callimah a clasificat totalitatea sulurilor de papirus din bibliotecă în funcție de subiect sau profilul autorului. Printre principalele secțiuni se numărau:

Poezie (împărțită la rândul ei în: epică, dramatică — comedie și tragedie —, lirică și elegiacă).

Proză (cu secțiuni dedicate pentru: filosofie, istorie, oratorie, medicină, drept și științe/matematică).

Diverse / Amestec (pentru lucrările care nu se încadrau clar în restul categoriilor).

Ordonarea alfabetică: în cadrul fiecărei categorii, autorii erau aranjați în ordine alfabetică. Aceasta a fost una dintre primele utilizări sistematice ale alfabetului pentru indexare.

Fișă bio-bibliografică completă: pentru fiecare autor inclus, Callimah oferea:

o scurtă notă biografică (locul nașterii, profesorii, detalii despre viață).

o listă completă a operelor sale cunoscute.

verificarea autenticității (specifica dacă o operă era considerată falsă sau atribuită greșit).

Identificarea textului: Deoarece sulurile antice nu aveau titluri fixe pe copertă, Callimah nota incipit-ul (primele cuvinte cu care începea textul) și numărul total de linii (versete/rânduri) din fiecare sul.

Importanța istorică

Lucrarea se întindea pe 120 de suluri de papirus (o operă uriașă în sine) și a servit drept model universal de organizare pentru bibliotecile din întreaga antichitate. Prin Pinakes, Callimah nu doar că a ordonat haosul de manuscrise din Alexandria, dar a pus și bazele biblioteconomiei moderne și ale istoriei literare.

**Serapeum sau Templul lui Serapis și al lui Isis sau Biblioteca Tempului Serapeum:

Deși templul Serapeum inițial pare să fi avut o bibliotecă înființată de Ptolemeu al II-lea, principala bibliotecă a Serapeumului – „Biblioteca-fiică” – îi este atribuită lui Ptolemeu al III-lea. Aceasta a fost scoasă la lumină în urma săpăturilor din anii 1940, care au dezvăluit că, „în extremitatea sudică a sitului, există două coridoare lungi care duc spre încăperi mici, mai exact, un șir de 19 camere identice, fiecare având dimensiuni de aproximativ trei pe patru metri”. Săpăturile au sugerat, în mod plauzibil, că aceste încăperi erau folosite pentru depozitarea miilor de papirusuri ale bibliotecii Serapeum, iar consultarea acestora avea loc pe coridoare. Tot în această zonă sud-estică existau trei nișe care se deschideau din acest nivel inferior. Se presupune că acestea adăposteau statuile triadei divine formate din Serapis, Isis și Horus/Harpocrate.

Serapeumul

1. Templul lui Serapis și al lui Isis 2. Construcția cu scări 3. Sanctuarul lui Isis 4. .Sanctuarul lui Serapis 5. Temenosul Serapeumului 6. Biblioteca templului Serapium 7. Sanctuarul lui Harpocrate 8. Nilometrul 9. Zidul cetății 10. Lageionul (Hipodromul din Alexandria)

 

1. Templul lui Serapis și al lui Isis

Alexandru a construit primul templu dedicat lui Isis și Osiris/Serapis. În ceea ce-l privește pe Serapis, acesta era deja venerat de egiptenii care trăiau în satul pescăresc Rhakotis – sub forma sa originară, Osiris – încă înainte de întemeierea Alexandriei.

Templul avea o lungime de 27,5 metri și o lățime de 24,6 metri, iar fundațiile sale, cu o grosime de 4,4 metri, sugerează că era o construcție cu peristil. De asemenea, aici a fost descoperită și partea superioară a unui capitel corintic. În interior se aflau statuia colosală a lui Serapis și o statuie a lui Isis, ambele orientate spre est, către intrarea în templu.

Încăperea cea mai interioară avea pereții placați cu aur, peste care s-au aplicat straturi de argint și apoi de bronz – o caracteristică tipic egipteană antică.

2. Construcția cu scări

Un tunel secret, accesibil printr-o construcție prevăzută cu scări, urcă spre un spațiu ascuns situat sub pardoseala templului lui Serapis și Isis. Tunelul secret ducea spre templu pornind de la o clădire în formă de „T”, care a fost, probabil, o extindere a templului inițial. Este posibil ca acest spațiu de sub pardoseala templului să fi permis membrilor clerului să „vorbească” în numele zeului, acționând ca un oracol.

Acest lucru este specific templelor grecești – precum templul lui Apollo de la Delphi, care dispune de un lung pasaj secret pentru oracol, ce pornește de la o anumită distanță din exterior și ajunge sub podeaua “adyton”-ului (încăperea sacră interioară).

Același lucru este valabil și pentru templul de la Corint. De asemenea, în templele egiptene existau „statui vorbitoare”, manevrate de preoți ascunși în spații secrete, care „vorbeau” în numele zeului – o practică despre care se știe că a fost continuată de mulți dintre regii din dinastia ptolemeică.

3. Sanctuarul lui Isis

În jurul anului 243 î.e.n., noul cuplu regal, Ptolemeu al III-lea și Berenice a II-a, a ridicat un zid de incintă în jurul sitului. De asemenea, l-au însărcinat pe arhitectul Parmenion să construiască un complex templar complet nou, dedicat lui Serapis și Isis, situat lângă Serapeumul lui Alexandru (la nord-vest de acesta). Sanctuarul lui Isis cuprindea patru încăperi de-a lungul laturii vestice și o bază continuă (stilobat) care susținea un șir de coloane.

4. Sanctuarul lui Serapis

Construit de Ptolemeu al III-lea și Berenice a II-a, acesta avea pe fațadă patru coloane din granit roșu, cu capiteluri corintice și o friză dorică. Cella (camera centrală) era prevăzută cu câte o fereastră de fiecare parte a intrării, precum și cu o fereastră mare deasupra acesteia.

În interiorul sanctuarului se afla o statuie monumentală a lui Serapis, realizată din fildeș și aur. Statuia lui Serapis ocupa aproape în întregime spațiul acestei încăperi interioare. Se spunea, de altfel, că „statuia lui Serapis era atât de mare, încât mâna sa dreaptă atingea un perete, iar cea stângă, pe celălalt” – acest lucru concordă cu structura încăperilor din zona cea mai profundă a templelor egiptene antice, care sunt, de regulă, destul de restrânse.

Putem presupune că acest prim templu al lui Serapis avea un aspect predominant grecesc – probabil cu o podea din mozaic de pietricele –, dar cu rădăcini egiptene puternice, întocmai ca statuia de cult a lui Serapis care se afla în interiorul său. Și, întrucât știm, de asemenea, că dotările și obiectele din templu au fost dedicate de către Ptolemeu I lui „Isis și Serapis”, acest prim templu trebuie să fi adăpostit și o statuie a zeiței Isis, dacă Ptolemeu I făcea, încă de pe atunci, dedicații ambelor divinități.

5. Temenosul Serapeumului

O curte înconjurată de coloane din granit roșu, cu capiteluri corintice, forma un “temenos” (incintă sacră a unui templu antic, incluzând unul sau mai multe sanctuare), lângă care era amplasat templul. De-a lungul laturilor de vest și de sud ale curții se aflau diverse încăperi. Acestea adăposteau sanctuare dedicate zeităților tradiționale, o sală pentru audiențe regale, săli de banchet, precum și o a doua bibliotecă publică, situată la un nivel inferior. Două intrări pe latura lungă estică, dinspre strada R8, care trecea pe lângă “temenos” (incinta sacră). Intrarea dinspre nord era accesibilă și printr-o scară care urca spre versantul estic al dealului.

6. Biblioteca templului Serapium

În extremitatea sud-estică a complexului bibliotecii, la o adâncime de aproximativ 4,5 metri, se aflau mai multe încăperi subterane, inclusiv biblioteca templului Serapeum (cunoscută sub numele de „Biblioteca-Fiică”), care conținea copii ale originalelor păstrate în Marea Bibliotecă. Unele lucrări din această „Bibliotecă Fiică” proveneau, probabil, din Biblioteca din Pergam, pe care Antoniu i-o dăruise Cleopatrei. Deși se pare că templul Serapeum inițial a avut o bibliotecă înființată de Ptolemeu al II-lea, principala bibliotecă a Serapeumului – „Biblioteca Fiică” – îi este atribuită lui Ptolemeu al III-lea.

Aceasta a fost descoperită în urma săpăturilor din anii 1940, care au scos la iveală faptul că „în extremitatea sudică a sitului există două coridoare lungi, din care se deschid încăperi mici și în mod special, un șir de 19 încăperi identice, fiecare având aproximativ trei pe patru metri”. Săpăturile au sugerat, în mod plauzibil, că aceste încăperi erau folosite pentru depozitarea miilor de papirusuri ale bibliotecii Serapeum, iar consultarea acestora avea loc pe coridoare. Unele dintre lucrările din această „Bibliotecă-fiică” proveneau, probabil, din Biblioteca din Pergam, dăruită Cleopatrei de către Marc Antoniu.

7. Sanctuarul lui Harpocrate

Ptolemeu al IV-lea și Arsinoe a III-a au construit un templu mai mic, dedicat lui Horus („Harpocrate” însemnând „Horus Copilul”), pentru a celebra nașterea fiului lor, Ptolemeu al V-lea. Acesta a fost primul Ptolemeu născut dintr-o uniune între frate și soră (ambii de sânge regal), fiind astfel asimilat fiului lui Isis și al lui Osiris-Serapis. Acest templu/sanctuar al lui Harpocrate din cadrul Serapeumului avea dimensiunile de 9 m lungime pe 5 m lățime.

8. Nilometrul

Nilometrul ptolemeic, utilizat pentru măsurarea nivelului apelor în timpul inundației anuale a Nilului, era situat la baza dealului, lângă scară.

9. Zidul cetății

10. Lageionul sau Hipodromul din Alexandria (locul pentru curse) construit de Ptolemeu I Soter.

Serapeumul din Alexandria era cel mai mare, cel mai impunător și cel mai important complex religios și cultural din Egiptul elenistic și roman. El nu era doar o simplă biserică sau un singur templu izolat, ci o adevărată „acropolă” sacră situată în cartierul Rhakotis din sud-vestul Alexandriei.

Serapeumul era un complex format din mai multe clădiri și sanctuare, integrând sub aceeași umbrelă cultele mai multor divinități, printre care cele ale lui Serapis și Isis.

Complexul a fost gândit ca o fuziune perfectă între cultura egipteană și cea greacă, adăpostind mai multe structuri majore:

Templul lui Serapis (sanctuarul principal) era clădirea centrală și cea mai maiestuoasă a complexului. Adăpostea o statuie gigantică a zeului Serapis, realizată de celebrul sculptor grec Bryaxis din diverse materiale prețioase (aur, argint, fildeș și pietre prețioase), ale cărei detalii străluceau spectaculos în lumina torțelor.

Templul lui Serapis și al lui Isis, în prim plan. În dreapta lui se află sanctuarele separate, Sanctuarul lui Isis și alături, Sanctuarul lui Serapis, iar cel mai mic, sanctuarul fiului lor, Harpocrate, conform mitologiei ptolomaice

Templul lui Isis (și al altor divinități asociate): Serapis nu era venerat singur. Ca zeu sincretic creat de dinastia Ptolemeilor, el a fost asociat direct cu Isis (marea zeiță mamă a Egiptului, considerată soția sa în noul panteon) și cu Harpocrates (fiul lor, o formă a lui Horus). Complexul includea altare și temple secundare dedicate special lui Isis, unde se desfășurau ritualuri de inițiere și mistere religioase specifice ei.

Biblioteca-Anexă (fiica Bibliotecii din Alexandria): în curțile interioare, înconjurate de colonade uriașe, existau încăperi speciale destinate studiului. Aceasta a devenit cea mai importantă bibliotecă a orașului după ce marea Bibliotecă din Alexandria a fost parțial afectată de incendii în timpul lui Iulius Cezar. Se estimează că Serapeumul adăpostea peste 42.000 de suluri de papirus și manuscrise valoroase.

Ce scop avea Serapeumul? 

Serapeumul nu servea doar ca loc de rugăciune, ci îndeplinea multiple roluri esențiale în societatea antică:

Centru de unificare politică și culturală: scopul inițial, stabilit de regele Ptolemeu I Soter, a fost crearea unui zeu (Serapis) care să poată fi venerat atât de populația egipteană băștinașă, cât și de coloniștii greci. Serapeumul era simbolul arhitectural al acestei fuziuni culturale.

Centru academic și de cercetare: datorită bibliotecii sale și a camerelor destinate savanților, complexul era un nucleu de învățătură unde filosofii, astronomii și medicii vremii se adunau pentru a studia și a dezbate.

Centru de tămăduire și medicină (incubație): Serapis era considerat și un zeu al vindecării (asociat cu Asclepios). Bolnavi din întreg Imperiul Roman veneau la Serapeum pentru ritualul numit incubație: dormeau în interiorul complexului, în speranța că zeul le va apărea în vis pentru a le dicta tratamentul sau remediul pentru boala lor. Preoții templului acționau adesea ca medici și tălmăcitori de vise.

Bancă și tezaur: templele antice erau printre cele mai sigure locuri din orașe. În Serapeum se păstrau bogății uriașe, donații imperiale, obiecte de artă neprețuite și tezaure sacre.

Fortăreață urbană: datorită poziției sale ridicate pe o colină artificială și a zidurilor masive care înconjurau curtea interioară, complexul putea funcționa ca o citadelă militară în momente de revoltă — lucru care s-a și întâmplat în timpul asediului final din anul 391 e.n..

***Serapis este o divinitate sincretică greco-egipteană creată în secolul al III-lea î.e.n. sub dinastia Ptolemeilor. Iconografia sa clasică include: o înfățișare antropomorfă grecească (asemănătoare cu Zeus sau Hades), având pe cap un modius (un coș sau vas de măsurat cereale care simboliza fertilitatea și abundența) și fiind însoțit la picioare de Cerber, câinele mitologic cu trei capete care păzea porțile Infernului, subliniind rolul său de stăpân al lumii subterane.

Serapis era atât patronul, cât și protectorul Alexandriei. Ptolemeu I Soter l-a conceput special cu acest rol dublu:

Ca zeu patron: a fost creat artificial pentru a fi divinitatea oficială a capitalei (așa cum Atena era patroana Atenei), servind drept simbol al unificării culturale dintre greci și egipteni.

Ca zeu protector: locuitorii Alexandriei credeau că Serapis îi protejează direct pe marinari în călătoriile pe mare, aduce prosperitate orașului și oferă vindecare și azil celor aflați în suferință în incinta marelui său templu, Serapeum.

Mitologie și origini:

Combinație de zei: cultul îmbină trăsături ale zeilor egipteni Osiris și Apis (taurul sacru din Memphis) cu cele ale zeilor greci Zeus, Hades, Dionysos și Asclepios.

Atribute principale: este cunoscut în special ca zeu al vindecărilor miraculoase, al soarelui, al fertilității și al lumii de dincolo.

Iconografie: este reprezentat în stil elenistic (asemănător lui Hades sau Zeus), purtând pe cap un modius (măsură de grâne), având alături cornul abundenței, un sceptru și adesea câinele cu trei capete, Cerber.

Serapis purtând pe cap un acoperământ numit modius (modiu, în traducere în limba română). Modiul era o unitate romană veche de măsură pentru produse uscate (echivalentul a circa 8,73 litri, asemănătoare unei găleți folosite ca unitate de măsură pentru cereale, reprezentând, simbolic, un fel de corn al abundenței. Alături de el se află soția sa Isis (inițial soția lui Osiris). 

Inițial, Isis era soția lui Osiris. Când faraonii ptolemeici l-au creat pe Serapis, l-au compus în mare parte din atributele lui Osiris (combinat cu taurul sacru Apis). Prin urmare, Serapis a moștenit automat rolul de soț al lui Isis.

Pentru ca această pereche să fie pe înțelesul grecilor și romanilor, ei au fost asimilați cu marile cupluri divine din panteonul grecesc. Serapis a devenit echivalentul lui Zeus (sau al lui Hades, stăpânul lumii subterane), iar Isis a fost asociată cu Hera (regina zeilor) sau cu Persephone (soția lui Hades).

Împreună cu fiul lor, Harpocrates (forma grecească a lui Horus copil), Isis și Serapis au format o triadă sacră extrem de populară, al cărei cult s-a răspândit cu rapiditate din Alexandria în tot Imperiul Roman.

Declinul: cultul a rămas popular în Imperiul Roman până în anul 391 e.n., când Serapeumul din Alexandria a fost distrus.

© CCC