Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Civilizatie

A Șasea Extincție în masă poate fi provocată de om


Putem opri colapsul ecologic și devastarea planetei noastre și să ne salvăm propria specie? Ne aflăm într-o criză a biodiversității – cea mai rapidă extincție în masă din istoria Pământului, în mare parte datorată:

– distrugerii umane a ecosistemelor

– supraexploatării speciilor și resurselor naturale

– suprapopulării umane

– extinderii agriculturii

– poluării

Aproximativ 30.000 de specii dispar anual

Craniul unui dinozaur Tyrannosaurus rex și coloana vertebrală superioară, victimă a celei de-a cincea extincții majore, Palais de la Découverte, Paris

Există puține îndoieli în rândul biologilor profesioniști asupra faptului că Pământul se confruntă în prezent cu o pierdere tot mai mare de specii care amenință să rivalizeze cu cele cinci mari extincții în masă ale trecutului geologic. Încă din 1993, biologul de la Universitatra Harvard, E.O. Wilson estima că Pământul pierde în prezent cca. 30.000 de specii pe an – ceea ce se descompune într-o statistică și mai descurajantă de aproximativ trei specii pe oră.

Unii biologi au început să resimtă că această criză a biodiversității – această „a șasea extincție” – este chiar mai severă și mai iminentă decât a presupus Wilson.

Extincția  în trecut

Cele mai importante evoluții biotice la nivel mondial au fost cauzate de evenimente fizice care se situează în afara tulburărilor climatice normale și a altor tulburări fizice pe care speciile și toate ecosistemele le experimentează și cărora le supraviețuiesc. Ce le-a provocat?

Extincțiile în masă anterioare s-au datorat unor cauze naturale

1. Extincția din Ordovician-Silurian 

Prima extincție majoră (acum cca. 440 milioane de ani): schimbarea climei (glaciațiune extremă, răcire globală relativ severă și bruscă) pare să se fi întâmplat mai întâi la extincția în masă de la sfârșitului Ordovicianului care a provocat o schimbare atât de accentuată în viața marină (la acea vreme, pe pământ, existau puține forme de viață sau deloc). 25% din familii au dispărut (o familie poate consta din câteva până la mii de specii).

[Ordovicianul este a doua perioadă din cele șase perioade geologice care alcătuiesc Paleozoicul. Acesta variază între – 485,4 ± 1,9 și – 443,4 ± 1,5 milioane de ani. Este precedat de Cambrian și urmat de Silurian.]

2. Devonianul Târziu 

A doua extincție majoră (acum cca. 370 milioane de ani): următorul astfel de eveniment, aproape de sfârșitul perioadei Devoniene, poate să fi fost sau nu rezultatul schimbărilor climatice globale. 19% din familii au dispărut.

[Devonianul este o perioadă geologică a erei Paleozoice, care începe cu 416,0 ± 2,8 milioane de ani în urmă și se termină acum 359,2 ± 2,5 milioane de ani. Este numită după orașul Devonshire, Anglia, unde s-au studiat pentru prima dată roci din această perioadă. Este precedat de Silurian și urmat de Carbonifer.]

3. Permian – Triasic

A treia extincție majoră (acum cca. 245 milioane de ani): scenariile care explică ce s-a întâmplat la cel mai mare eveniment de extincție în masă dintre toate (până acum, cel puțin!) la sfârșitul perioadei Permiene, au fost amalgame complexe ale schimbărilor climatice, probabil pe baza mișcărilor plăcilor tectonice. Cu toate acestea, de puțin timp, există dovezi care sugerează că un impact cu un meteorit, similar cu evenimentul de la sfârșitul Cretacicului, poate să fi fost cauza.

[Permianul este ultima perioadă geologică a erei Paleozoice, care a început cu 298,9 ± 0,2 milioane de ani în urmă și s-a terminat acum și 252,2 ± 0,5  milioane de ani. A fost precedat de Carbonifer și succedată de Triasic, prima perioadă a erei Mezozoice. Permianul a fost denumit după orașul Perm din Rusia, unde se află un depozit fosil al acestei perioade. La limita dintre Permian și Triasic, a avut loc cea mai importantă extincție în masă din întreaga evoluție a vieții pe Pământ.]

[O placă tectonică este o bucată foarte mare a scoarței terestre, totalitatea acestora formând suprafața Terrei. Mișcarea acestora dă naștere cutremurelor și contribuie parțial la geneza vulcanilor.]

Sfârșitul Permianului este marcat de cea mai severă dintre cele cinci extincții majore în masă de pe Pământ. Conform estimărilor oamenilor de știință, au dispărut 54% din familii sau 75% din speciile de pe continent și 96% din speciile marine. A fost nevoie de aproape 30 de milioane de ani pentru ca viața să îți revină la un nivel optim.

4. Triasic – Jurasic

A patra extincție majoră (acum cca. 210 milioane de ani): evenimentul de la sfârșitul perioadei Triasicului, la scurt timp după ce dinozaurii și mamiferele au evoluat pentru prima dată, rămâne, de asemenea, dificil de identificat în ceea ce privește cauzele precise. 23% din familii au dispărut.

5. Cretacic – Terțiar (KT)

– A cincea extincție majoră (acum cca. 65 milioane de ani): cea mai faimoasă, poate, a fost cea mai recentă dintre aceste evenimente de la sfârșitul Cretacicului. Aceasta a eliminat restul dinozaurilor tereștri și a amoniților marini, precum și multe alte specii din spectrul filogenetic, în toate habitatele prelevate din evidența fosilelor.

În ultimul deceniu există consensul că acest eveniment a fost cauzat de una (eventual multiple) coliziuni între Pământ și un bolid extraterestru (probabil o cometă). Totuși, unii geologi indică marele eveniment vulcanic produs de supervulcanul Capcanele Deccan (Deccan Traps) din India, ca parte a lanțului de evenimente fizice care au perturbat ecosistemele atât de grav, încât multe specii de pe uscat și mare au dispărut rapid. Acesta a erupt acoperind cu lavă o suprafață de aproximativ 1,5 milioane de kilometri pătrati, o arie de cel puțin două ori mai mare decât statul american Texas.

Astfel, la sfârșitul Cretacicului, regiunea vulcanică denumită Capcanele Deccan, și alte erupții vulcanice au otrăvit atmosfera.

În Cretacic a avut loc cea mai recentă extincție în masă, cunoscută sub numele de extincția Cretacic-Paleogen. 17% din familii s-au pierdut. 75% din viața de pe Pământ a dispărut, inclusiv toți dinozaurii non-zburători. Tot ce avea peste 10 kilograme a dispărut.

Extincția în masă în curs este cauzată de oameni

Prin ce diferă a șasea extincție de evenimentele anterioare?

La prima vedere, evenimentele de extincție, din cauze fizice, din trecut ar putea părea că nu au prea multe lucruri să ne spună despre actuala a șasea extincție, care este un eveniment cauzat de oameni. Căci nu prea există îndoieli asupra faptului că oamenii sunt cauza directă a stresului la care sunt supuse ecosistemele și a distrugerii speciilor în lumea modernă prin activități precum:

– transformarea mediului

– supraexploatarea speciilor

– poluare

– introducerea speciilor artificiale

Și pentru că Homo sapiens este în mod clar o specie de animal (oricât de deosebit este din punct de vedere comportamental și ecologic față de un animal), a Șasea Extincție ar părea să fie primul eveniment de extincție globală înregistrat care are, mai degrabă, o cauză biotică decât una fizică.

Aducem schimbări masive mediului

Cu toate acestea, după o reflecție suplimentară, se pare că impactul uman asupra planetei este unul în analogie directă cu coliziunea cometară survenită în Cretacic. În urmă cu șaizeci și cinci de milioane de ani, impactul extraterestru – prin puterea sa explozivă, urmată imediat de împrăștierea bucăților dezintegrate, în limitele superioare ale atmosferei, au dus la scăderea drastică a temperaturilor globale și, cel mai critic fenomen, fotosinteza a fost puternic inhibată – provocând ravagii asupra sistemelor vii ale Pământului. Tocmai asta fac ființele umane, chiar acum, pe planetă: oamenii provoacă modificări fizice extinse pe planetă.

Ce este a Șasea Extincție?

Se poate împărți a Șasea Extincție în două faze discrete:

Faza întâi a început când primii oameni moderni au început să se disperseze, în diferite părți ale lumii, în urmă cu aproximativ 100.000 de ani.

Faza a doua a început în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, când oamenii au început să practice agricultura.

Oamenii au început să perturbe mediul imediat ce au apărut pe Pământ

Prima fază a început la scurt timp după ce Homo sapiens a evoluat în Africa, iar oamenii moderni, din punct de vedere anatomic, au început să migreze în afara Africii și să se răspândească în întreaga lume.

Oamenii au ajuns în Orientul Mijlociu în urmă cu 90.000 de ani. Erau deja în Europa începând cu aproximativ 40.000 de ani în urmă. Neanderthalii, care au trăit mult timp în Europa, au supraviețuit sosirii noastre mai puțin de 10.000 de ani, dar apoi au dispărut brusc – victime, potrivit multor paleoantropologi, ale sosirii noastre, printr-un război direct sau prin efectele mai subtile, deși potențial nu mai puțin devastatoare, de a aparține taberei care pierde în concurența ecologică.

Peste tot, la scurt timp după sosirea oamenilor moderni, multe (mai ales, deși nu în exclusivitate) dintre speciile native s-au stins. Oamenii erau asemenea elefanților într-un magazin de porțelanuri fine chinezești:

– Au perturbat ecosistemele prin suprasolicitarea speciilor de vânat care nu au mai avut niciodată, înainte, contact cu oamenii.

– Și probabil că au răspândit și organisme microbiene cauzatoare de boli.

Înregistrarea fosilelor atestă distrugerea umană a ecosistemelor:

Oriunde au migrat oamenii timpurii, alte specii au dispărut

– Oamenii au ajuns, în număr mare, în America de Nord, în urmă cu aproximativ 12.500 de ani, iar dovezile despre siturile care dezvăluie măcelul de mamuți, mastodonți și bivoli dispăruți sunt bine documentate pe întregul continent. Dispariția majorității faunei, în Pleistocenul superior, în depozitul de fosile La Brea Tar Pits, a coincis cu sosirea noastră. La Brea Tar Pits este un parc cu lacuri bituminoase pe teritoriul Los Angeles-ului, California. Este cunoscut datorită numeroaselor descoperiri de animale dispărute în Pleistocenul târziu.

– Caraibe a pierdut câteva dintre speciile sale mai mari când oamenii au ajuns cu aproximativ 8.000 de ani în urmă.

– Extincția a lovit elemente ale megafaunei australiene mult mai devreme – când oamenii au ajuns cu aproximativ 40.000 de ani în urmă. Madagascarul – a fost, într-un fel, o anomalie, întrucât oamenii au ajuns acolo doar cu 2.000 de ani în urmă – a urmat același tipar: speciile mai mari (păsări-elefant, o specie de hipopotam, plus lemurieni mai mari) au dispărut rapid la scurt timp după sosirea oamenilor.

Într-adevăr, numai în locurile în care au trăit primele specii de hominizi (Africa, desigur, dar și cea mai mare parte a Europei și Asiei), fauna, adaptată deja prezenței hominizilor, a supraviețuit primului val al celei de-a Șasea Extincții, rămânând aproape intactă.

Restul speciilor din lume, care nu mai întâlniseră niciodată hominizi în ecosistemele lor locale, erau toate la fel neștiutoare în privința acestora, dar speciile cele mai recent sosite (precum Vermilion flycatchers, specii de păsări din familia Tyrannidae care se găsesc în toată America de Sud și America Centrală) din Insulele Galapagos au rămas până în zilele noastre.

Apariția agriculturii a accelerat ritmul celei de-a Șasea Extincții

De ce continuă a Șasea Extincție?

Faza a doua a celei de-a Șasea Extincții a început în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, odată cu apariția agriculturii – poate mai întâi în cultura naturiană (cultura Natufi) a Orientului Mijlociu. Agricultura pare să fi fost inventată de mai multe ori, în locuri diferite, și s-a răspândit, în anii  migrațiilor, pe întregul glob.

Agricultura reprezintă cea mai profundă schimbare ecologică din întreaga istorie a vieții de 3,5 miliarde de ani. Odată cu apariția sa:

– oamenii nu au fost nevoiți să interacționeze cu alte specii pentru supraviețuire și, astfel, puteau manipula alte specii pentru propria utilizare.

– oamenii nu au fost nevoiți să se plieze pe capacitatea de susținere a ecosistemului și, astfel, a apărut  suprapopularea.

Oamenii nu trăiesc cu natura, ci în afara ei

Homo sapiens a devenit prima specie care nu mai trăiește în ecosistemele locale. Toate celelalte specii, inclusiv strămoșii noștri hominizi ancestrali, toți oamenii pre-agricoli și societățile de vânători-culegători rămase, care există încă, trăiesc ca populații semi-izolate care joacă roluri specifice (adică, au „nișe”) în ecosistemele locale.

Acest lucru nu se întâmplă la oamenii revoluției post-agricole, care, efectiv, au ieșit în afara ecosistemelor locale. Într-adevăr, a dezvolta agricultura înseamnă, în esență, a declara război ecosistemelor – transformarea pământului pentru a produce una sau două culturi alimentare, cu toate celelalte specii de plante autohtone clasificate acum ca „buruieni” nedorite – și cu aproape toate speciile de animale domesticite considerate acum ca fiind dăunătoare.

Numărul total de organisme dintr-o specie este limitat de mai mulți factori, dintre care un factor crucial este „capacitatea de susținere” a ecosistemului local: având în vedere nevoile energetice și adaptările pentru procurarea energiei ale unei specii date, există doar atâtea veverițe, atâția stejari și atâția vulturi cât pot popula o anumită porțiune de habitat.

Agricultura a avut ca efect înlăturarea limitei superioare a ecosistemului local natural în privința mărimii populațiilor umane. Deși culturile nu produc în mod regulat, iar foametea și boala încă mai bântuie pe pământ, nu există nici o îndoială asupra faptului că în special agricultura a avut un impact uriaș asupra dimensiunii populației umane.

Pământul nu poate susține tendința de creștere a populației umane. Își atinge limita în ceea ce privește capacitatea de suport

– Estimările variază, dar se situează între 1 și 10 milioane de oameni, aflați pe pământ, acum 10.000 de ani.

– Numărul populației continuă să crească logaritmic – astfel încât vor fi 8 miliarde până în anul 2020.

– Există, probabil, o limită superioară a capacității de susținere a oamenilor pe pământ – a numărului pe care îl poate susține agricultura – și acest număr este de obicei estimat între 13-15 miliarde, deși unii cred că numerele finale pot fi mult mai mari.

Această explozie a populației umane, mai ales în anii de după Revoluția Industrială din ultimele două secole, împreună cu distribuția și consumul inegal al resurselor planetei sunt cauzele care stau la baza celei de-a Șasea Extincții. Există un ciclu vicios care nu poate fi întrerupt decât prin dispariția suprapopulării, a speciilor invazive și a supraexploatării.

– Mai multe terenuri au fost redate agriculturii și au aparut tehnici de producție mai eficiente (cele mai recente au fost generate în mare parte prin inginerie genetică) pentru a alimenta numărul tot mai mare de oameni – iar ca răspuns, populația umană continuă să se extindă.

– Utilizarea preponderentă  a energiei fosile ajută la extinderea agriculturii, dar modifică în continuare mediul înconjurător.

– Oamenii continuă să pescuiască (12 din cele 13 mari domenii piscicole de pe planetă sunt considerate în prezent sever epuizate), iar lemnul recoltat pentru materiale de construcție și combustibil simplu, poluarea și eroziunea solului rezultate din agricultură creează zone moarte pe suprafețele piscicole (precum în Golful Mexic).

– Diaspora a contribuit, de asemenea, la răspândirea speciilor străine care, de cele mai multe ori, nu se adaptează, în detrimentul speciilor native. De exemplu, speciile invazive au contribuit cu 42% în detrimentul tuturor speciilor amenințate și pe cale de dispariție din S.U.A.

Doar 10% din speciile lumii au supraviețuit celei de-a treia extincții în masă. Va supraviețui cineva celei de-a Șasea Extincții în masă?

Măsurile de conservare pot opri a Șasea Extincție?

Ecosistemele lumii au fost cufundate în haos, unii biologi conservatori considerând că nici un ecosistem, nici măcar oceanele mari, nu au rămas neatinse de prezența umană. Măsurile de conservare, dezvoltarea durabilă și, în final, stabilizarea numărului populației umane și a modelelor de consum par să ofere o oarecare speranță că a Șasea Extincție nu se va dezvolta, ca amploare, similar celei de-a treia extincții globale, de acum aproximativ 245 milioane de ani, când 90% din speciile lumii au dispărut.

Deși este adevărat că viața, atât de incredibil de rezistentă la șocuri, s-a redresat întotdeauna (deși după lungi perioade), după spasmele majore ale extincției, numai după ce cauza care a provocat evenimentul extincției s-a disipat.

Cauza, pentru cea de-a Șasea Extincție, este Homo sapiens, adică noi înșine. Aceasta înseamnă că putem continua pe drumul către propria noastră dispariție sau ne modificăm comportamentul față de ecosistemul global din care facem parte.  Modificarea comportamentului față de ecosistemul global trebuie să se întâmple înainte ca cea de-a Șasea Extincție să fie declarată, iar viața să poată să revină din nou la parametrii normali.

© CCC

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.