Alda Merini

Alda Merini, 21 mar. 1931 – 1 nov. 2009, poetă și femeie de litere italiană contemporană. A trăit 78 de ani.

A fost o figură importantă în mediul cultural italian din vremea ei și este considerată cea mai mare poetă italiană a secolului XX. Președintele Republicii Italiene, Giorgio Napolitano a definit-o ca pe o „voce poetică inspirată și clară”.

Alda Merini provenea dintr-un mediu modest. Tatăl ei lucra în asigurări, iar mama ei era casnică. Considerată drept una dintre cele mai importante poete ale veacului XX, Alda Merini a debutat și s-a făcut cunoscută în domeniul literaturii încă de la frageda vârstă de cincisprezece ani, alături de Giacinto Spagnoletti, descoperitorul ei. Încurajată de Giacinto Spagnoletti, adevăratul ei mentor, debutează cu două poezii în 1950, într-o colecție de poezii, La presenza di Orfeo (Prezența lui Orfeu), în “Antologia della poesia italiana 1909-1949». Cu toate acestea, avea dificultăți la școală și nu a fost admisă la liceul Manzoni din cauza calificativului „nesatisfăcător” la limba italiană.

În primii ani, a frecventat maeștri precum Salvatore Quasimodo, Eugenio Montale și Giorgio Manganelli.

Încă din adolescenţă au apărut ceea ce viitoarea poetă va numi acele “prime umbre ale minţii”. În 1947, o boală mintală a necesitat internarea ei timp de o lună la spitalul psihiatric din Villa Turno. Această boală, o tulburare bipolară pe care o definește ca „ombre della mente” (umbre ale minții), o va urmări de-a lungul vieții sale.

În 1951, şi la sugestia lui Eugenio Montale, editorul milanez Scheiwiller tipăreşte două poezii inedite ale Aldei Merini în «Poetesse del Novecento».

În 1953, s-a căsătorit cu Ettore Carniti cu care a avut patru fiice, Emanuela, Barbara, Flavia și Simona.

Viaţa şi producţia sa literară au fost marcate de experienţele disconfortului fizic şi financiar, inclusiv de puseurile tot mai grave ale unei boli psihice incurabile.

În 1961, a publicat Tu sei Pietro (Tu ești Pietro), dedicat medicului pediatru al fiicei sale. Din motive profesionale dar şi afective îl va cunoaşte pe Salvatore Quasimodo. După acest interludiu, poeta a traversat o tristă etapă de tăcere şi izolare: este internată la spitalul «Paolo Pini» până în 1972, perioadă în care nu ratează nicio ocazie de a se întoarce în familie. Din 1961 până în 1971, boala a împiedicat-o să scrie și abia în 1972 situația sa s-a îmbunătățit și i-a permis să reia scrisul.

În ciuda alternanţei perioadelor de sănătate şi de boală ce durează până în 1979, scriitoarea nu încetează să scrie povestiri şi poezii, aduce la lumină texte intense şi dramatice ce povestesc tulburătoarele sale patimi din ospiciu: textele fac parte din volumul «La Terra Santa» (Țara Sfântă), publicat de editorul Vanni Scheiwiller în 1984, în care își povestește experiența. A fost asociată cu „generația anilor treizeci”.

În 1981, și-a pierdut soțul, iar în 1983, s-a recăsătorit cu poetul Michele Pierri, cu care s-a mutat la Taranto unde boala ei s-a manifestat din nou.

Urmează încă o perioadă de orori ale spitalului psihiatric, de data aceasta la Taranto. În 1986, s-a întors la Milano și și-a continuat publicațiile timp de douăzeci de ani. În mod deliberat trăia în sărăcie. Mesele zilnice îi erau aduse de serviciile sociale. În opera ei, îi înălța pe cei excluși de care era foarte apropiată.

În 1993 a primit Premio Librex-Guggenheim «Eugenio Montale» pentru Poezie, premiu decernat anterior şi altor mari literaţi contemporani precum Giorgio Caproni, Attilio Bertolucci, Mario Luzi, Andrea Zanzotto, Franco Fortini. În 1986 Alda Merini primeşte «Premio Viareggio”.

“M-am născut la Milano pe 21 martie 1931, în casa mea din strada Mangone, la Porta Genova: era o zonă nou construită la acea vreme, cu oameni din clasa de mijloc, unii puțin eleganți, alții deloc. Apoi, casa mea a fost distrusă de bombe. Ne ascundeam în beci, în adăpostul subteran, în timpul unui raid; după ce s-a terminat, am urcat înapoi în casă și n-am mai găsit nimic, doar dărâmături. Am ajutat-o ​​pe mama să-l nască pe fratele meu: aveam 12 ani. Am pierdut totul. Am fugit urcând în prima căruță de vite pe care am găsit-o. Stăteam îngrămădiți. Așa am ajuns la Vercelli. Ne ascundeam pe câmpurile de orez pentru că bombele nu explodau în apă, ne înmuiam bine până când sfârșeau bombardamentele. Am rămas acolo singuri, eu, mama și nou-născutul. Tatăl meu și sora mea rămăseseră la Milano în căutarea celorlalți: eram cu toții nebuni de frică. În Vercelli ne-a găzduit o mătușă care avea un alt unchi fermier, ne-a găzduit cât de bine a putut într-o fermă. Arăta ca Fecioara Maria, mama mea, era un frig îngrozitor, stăteam într-un fel de grajd, am locuit acolo trei ani. Nu mergeam la școală, cum să merg? În schimb, ajutam curățând orezul sau cautând ouă pentru cel mic: ne-am îngrijit de el, totul era nemișcat, era război. Am rămas acasă și am ajutat-o ​​pe mama, mergeam la școala de duminică, eram o fată bună.” – Alda Merini

Opere principale:

La presenza di Orfeo (Prezența lui Orfeu), 1953; Paura di Dio (Frica de Dumnezeu), 1955; Nozze romane (Nuntă romană), 1955; Tu sei Pietro (Tu ești Pietro), 1966; Destinati a morire (Sortit să moară), 1980; Le rime petrose, edizione privata (Rimele pietroase, ediție privată), 1983; Le satire della Ripa (Satirele din Ripa), 1983; Le più belle poesie, edizione privata (Cele mai frumoase poezii, ediție privată), 1983; La Terra Santa (Țara Sfântă), 1984; La Terra Santa e altre poesie (Țara Sfântă și alte poezii), 1984; L’altra verità. Diario di una diversa (Celălalt adevăr. Jurnalul altuia, 1986; Fogli bianchi (Foi albe), 1987; Testamento, a cura di Giovanni Raboni (Testament, editat de Giovanni Raboni), 1988; Delirio amoroso (Delirul amoros),1989; Il tormento delle figure (Chinul figurilor), 1989; Vuoto d’amore (Pustiul dragostei), 1991 etc.

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.