Dispretuiesc pe aceia care nu nadajduiesc si nu cred in nimic.

Durerea… nimic mai bun ca sa-ti largeasca spiritul.

Daca am cunoaste toate tainele universului, am cadea indata intr-un plictis enorm.

Ideea…dintr-o idee poti sa fii fericit ori sa suferi cumplit; sa mori ori sa traiesti.

O fapta-n sine nu dovedeste nimic. Gramada faptelor, in schimb, totalitatea, greutatea lor alcatuiesc valoarea unei fiinte umane.

E mult mai usor sa promiti fericirea decat sa o dai.

Lucrurile absurde sunt singurele agreabile, singurele frumoase, singurele care dau har vietii si ne impiedica sa murim de plictiseala.

Orice idee falsa e primejdioasa.

Munca ii e prielnica omului. Il scoate din propria-i viata, ii intoarce privirile de la sine, il impiedica sa-l cerceteze pe acel altul care-i el si care-i face ingrozitoare singuratatea. E un leac al eticii si al esteticii. Munca mai are nepretuitul dar de a ne mangaia desertaciunea, de a amagi neputinta si de a ne insufla speranta intr-o intamplare fericita. Ne inchipuim ca prin ea ne inraurim soarta. Pentru ca nu pricepem legaturile firesti, care ne inlantuie propria sfortare de mecanica universala, ni se pare ca sfortarea aceasta e indreptata spre al nostru folos, impotriva restului. Munca ne da iluzia vointei, a fortei si a independentei. Ne indumnezeieste in ochii proprii. Face din noi, sub propria-ne privire, eroi, genii, demoni, demiurgi, zei, Dumnezeu.

Singurele opere durabile sunt operele de circumstanta. Si la drept vorbind, nici nu exista altceva decat opere de circumstanta, fiindca toate depind de locul si de modul in care au fost create. E cu neputinta sa le intelegem si sa le iubim cu dragoste inteligenta daca nu cunoastem timpul, locul si circumstantele originii lor.

Numai dorinta da nastere suferintei... a dori inseamna a suferi.

In arta, ca si in iubire, instinctul ajunge, iar stiinta nu raspandeste in preajma ei decat o lumina inoportuna. Desi frumusetea se releva din geometrie, numai sentimentul singur e in stare sa-i surprinda formele delicate.

Exista un principiu: sa judeci omul dupa fapta.

Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori  si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.

Viata ar fi intr-adevar prea trista daca trandafiriul roi al gandurilor zburdalnice n-ar veni din cand in cand sa mangaie batranetele oamenilor cumsecade.

Singurul mobil al tuturor actiunilor omenesti: fericirea, fericirea cea cu neputinta de atins.

Crezand in trandafiri, ii faci sa infloreasca. (traducere CCC - Copyright ©2016)

Nu se iubesc cu adevarat decat aceia care nu se cunosc inca.

Stim ca viata e scurta si ca s-o prelungim punem intr-insa amintirea vremurilor care nu mai sunt. Am pierdut nadejdea in nemurirea fiintei omenesti si, ca sa ne consolam de credinta asta moarta, n-avem decat visul unei alte imortalitati, insesizabila, difuza, neputand fi gustata decat cu anticipatie, si care, de altfel, nu e ingaduita decat la foarte putini dintre noi: imortalitatea sufletelor in memoria oamenilor.

Un vers frumos e ca un arcus purtat pe fibrele noastre sonore. Nu sunt gandurile lui, ci propriile noastre ganduri, pe care poetul le face sa cante in noi. Cand ne vorbeste de o femeie pe care a iubit-o, el ne trezeste delicios de dulce in suflete iubirile si durerile noastre trecute. Poetul e un evocator. Cand il intelegem, suntem tot atat de poeti ca dansul. Toti cati suntem, purtam in noi cate un exemplar din fiecare din poetii nostri, pe care nimeni nu-l cunoaste, si care va disparea pentru totdeauna, odata cu toate variantele lui, cand vom inceta sa mai simtim. Si credeti oare, ca am iubi intr-atata pe liricii nostri daca ne-ar vorbi despre altceva, decat despre noi?