André Frossard

André Frossard, 14 ian. 1915 – 2 febr. 1995, născut la Colombier-Châtelot (Doubs), jurnalist, eseist, filosof și academician francez. A trăit 80 de ani.

A fost fiul lui Ludovic-Oscar Frossard, unul dintre fondatorii istorici ai Partidului Comunist Francez, care la 31 de ani, după Congresul de la Tours, a fost primul secretar general al PC-SFIC, apoi ministru în guvernele Frontului Popular.

André Frossard a studiat intermitent la Lycée Buffon, apoi la Școala de Arte Decorative. Ulterior, a făcut o carieră în jurnalism ca editorialist și caricaturist. Încorporat în marină în septembrie 1936, a fost mobilizat cu scurte întreruperi până în februarie 1941.

Bunica lui paternă, Stéphanie Schwob (1861-1924) era evreică, iar satul ei din est, Foussemagne (Teritoriul Belfort), este „singurul sat din Franța unde a existat o sinagogă și nicio biserică.” Bunica ei din partea mamei, Fanny Pardonnet (1869-1936) era protestantă.

Crescut în spiritul ateismului perfect, „cel în care nici măcar nu se mai pune problema existenței lui Dumnezeu”, a adoptat religia catolică la vârsta de 20 de ani la 8 iulie 1935 în capela călugărițelor Adorației Reparatorii de pe strada Ulm, care s-a mutat la 39 rue Gay-Lussac, la Paris unde intrase, senin, în căutarea unui prieten André Willemin. Frossard povestește despre această convertire bruscă în cea mai bine vândută carte: Dumnezeu există, eu L-am întâlnit (Dieu existe, je L’ai rencontré).

A fost încorporat în marină în septembrie 1936 și s-a alăturat Rezistenței la demobilizarea sa în rețeaua de camuflaj a materialului de război luat înapoi de la ocupanții germani.

Arestat de Gestapo-ul din Lyon pe 10 decembrie 1943, a fost internat în „Baraca evreilor” din închisoarea din Fort Montluc, unde a fost afla și Marcel Bloch. A fost unul dintre cei șapte supraviețuitori ai Barăcii, șaptezeci și doi de prizonieri din șaptezeci și nouă fiind masacrați în Bron pe 17 august 1944. La eliberarea din închisoare, a fost mobilizat din nou de marină până în decembrie 1945.

A fost decorat cu Legiunea de Onoare în grad militar și promovat la gradul de ofițer de către generalul de Gaulle.

După război, a colaborat cu cotidianul L’Aurore deținut de Georges Clemenceau, a fost angajat la Le Matin înainte de a se alătura la Le Figaro, apoi a devenit redactor-şef al săptămânalului Temps présent, unde i-a succedat lui Hubert Beuve-Méry. A fost, succesiv sau simultan, redactor-șef la ‘L’Aurore’, editorialist la ‘Le Point’ și ‘R.T.L’. și editorialist la „Paris-Match”. Până în 1990, scrisese în jur de 15.000 de articole jurnalistice.

În fiecare an susținea numeroase conferințe în Franța sau în străinătate, în special în Italia, unde orașul Ravenna l-a desemnat cetățean de onoare în 1986.

Cărțile sale sunt în mare parte de inspirație religioasă. În 1990, Ioan Paul al II-lea i-a acordat Ordinul Ecvestru al lui Pius al IX-lea în rang de Mare Cruce.

André Frossard a fost ales membru al Academiei Franceze pe 18 iunie 1987 în fotoliul ducelui René de Castries (al 2-lea fotoliu), în aceeași zi cu Georges Duby, și a fost primit sub cupolă pe 10 martie 1988 de părintele Ambroise-Marie Carré. Până la sfârșitul vieții, a scris rubrica „Cavalier Seul” în Le Figaro.

La cererea sa, i s-a acordat titlul de „viceconsul al Patagoniei” la Ravenna de către Jean Raspail, alături de numeroși alți „consuli” numiți de autoproclamatul „consul general al Patagoniei”.

Opere principale:

Casa ostaticilor (La Maison des otages), 1946; Sarea Pământului, marile ordine religioase (Le Sel de la terre, les grands ordres religieux), 1954; Istoria paradoxală a celei de-a Patra Republici (Histoire paradoxale de la IVe République), 1954; Călătorie în țara lui Isus (Voyage au pays de Jésus), 1958; Mansardele Vaticanului (Les Greniers du Vatican), 1960; Umilul tău slujitor, Vincent de Paul (Votre humble serviteur, Vincent de Paul), 1960; Dumnezeu există, eu L-am întâlnit (Dieu existe, je L’ai rencontré),  1969; Franța în general (La France en général), 1975; Există o altă lume (Il y a un autre monde), 1976; Cele treizeci și șase de dovezi ale existenței diavolului (Les trente-six preuves de l’existence du diable), 1978; Arta de a crede (L’art de croire), 1979; Nu vă fie teamă: dialog cu Ioan Paul al II-lea (N’ayez pas peur : dialogue avec Jean-Paul II), 1982; Balena și ricinul (La Baleine et le Ricin), 1982; Evanghelia după Ravenna (L’Évangile selon Ravenne), 1984; Calea Crucii, la Colosseum cu Ioan Paul al II-lea (Le Chemin de croix, au Colisée avec Jean-Paul II), 1986; Nu uita dragostea: Pasiunea lui Maximilien Kolbe (N’oubliez pas l’amour : la Passion de Maximilien Kolbe), 1987; Crima împotriva umanității (Le Crime contre l’humanité), 1988; Portretul lui Ioan Paul al II-lea (Portrait de Jean-Paul II), 1988; Călărețul din Quai Conti (Le Cavalier du Quai Conti), 1988; Întrebări despre Dumnezeu (Dieu en questions), 1990; Lumea lui Ioan Paul al II-lea (Le Monde de Jean-Paul II), 1991; Marii păstori (Les grands bergers), 1992; Scuză-mă că sunt francez (Excusez-moi d’être français), 1992; Partidul lui Dumnezeu (Le parti de Dieu), 1992; Apărarea Papei (Défense du Pape), 1993; Întrebări despre om (L’homme en questions), 1993; Evangheliile (Les Évangiles), 1994; Psalmii (Les Psaumes), 1994; Ascultă, Israel (Écoute, Israël), 1994; Evanghelia neterminată (L’Évangile inachevé), 1995.