Originea constiintei: oare constiinta nu a aparut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e rusine sau frica sa-l declaram social? Se stie ca societatea inseamna represiune si constrangere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au pacate: abateri de la morala, insuficiente fiziologice, decaderi intime, momente abjecte de umilinta, de oroare. Toate emotiile tind la expansiune. Dar aceste vicii sau insuficiente nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine sa vorbim de ele, fiindca nu suntem siguri de comprehensiunea completa, indiscutabila, a nimanui. Exista un singur prieten, care tolereaza totul, care intelege si ne justifica. Acela suntem noi insine. A inceput atunci discutia cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui ii putem face orice confesiune: putem fi siguri ca nu va spune nimanui nimic, ca nu va trada secretul. Constiinta e autoconfidentă.
Cea mai coplesitoare forta majora sub presiunea careia suntem uneori constransi sa lucram este propria noastra constiinta.
Vreau sa traiesc cu regretele mele, nu cu remuscarile mele.
Constiinta! Constiinta! Instinct dumnezeiesc, voce nemuritoare si cereasca, calauza sigura a unei fiinte nestiutoare si marginita, dar inteligenta si libera; judecator fara gres al binelui si al raului, care face pe om asemenea lui Dumnezeu, tu il faci sa faptuiasca ce e moral! Fara tine nu simt in mine nimic care sa ma ridice deasupra dobitoacelor.
Nimeni n-a ispravit niciodata conflictele cu constiinta sa…Desteptarea constiintei e maretia sufletului.
Nu exista nici un precept, chiar elementar, care sa nu fi prilejuit o indoiala si pretextul unei lupte ingrozitoare; insa biruinta finala a justitiei contra egoismului este fenomenul cel mai sigur si mai durabil al psihologiei, care demonstreaza izbanda constiintei si vadeste totodata puternica ei garantie.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.