“Capitalismul in agonie”- diagnosticul final al lui Paul Jorion
Despre autor: Paul Jorion, nascut pe 22 iulie 1946, la Bruxelles, cercetator in științe sociale, de origine belgiana. A utilizat matematica în studiile realizate in mai multe discipline: antropologie (modelarea algebrica a sistemelor parentale, transmiterea cunoștințelor tradiționale), științe cognitive (inteligenta artificiala, psihologie) și economie (finante).
Este unul dintre putinii comentatori economici care a anticipat criza creditelor ipotecare cu grad mare de risc (Subprime Mortgage Crisis) din SUA, din iulie 2007, și riscul recesiunii la nivel global, în cartea sa “Către criza capitalismului americain”. Aceasta criza a instaurat neîncrederea fata de titlurile de creanta (securitized debt/loans) ce cuprind o parte din aceste credite, contribuind la declanșarea crahului din toamna anului 2008. Cele două evenimente sunt retroactiv considerate drept cele două etape ale aceleiasi crize financiare, antrenand o recesiune care afectează întreaga planetă.
A predat la universitățile din Bruxelles, Cambridge, Université Paris-VIII si la Universitatea din California de la Irvine. A fost, de asemenea, functionar al ONU (FAO, Food and Agriculture Organization of the United Nations), participand la proiecte de dezvoltare în Africa.
Cele mai recente lucrari ale sale: “Capitalismul in agonie” si “Razboiul civil digital”.
***
Paul Jorion a fost invitat, in iulie 2012, in Franta, la Colegiul de Inalte Studii pentru Dezvoltare Durabila, pentru a sustine conferinta de deschidere din cadrul dezbaterilor pe tema Tranzitiei. Tonul sau a fost calm, aproape liniștitor, iar argumentatia sa, clara si documentata.
Cercetătorul a facut o demonstrație importanta, ilustrand gravitatea situatiei. Acesta a afirmat faptul ca avem la dispozitie mai puțin de treizeci de ani pentru inventa un alt sistem decât sistemul capitalist, comparand situația în care trăim cu un fenomen din domeniul fizicii, solitonul, o unda ce amplifica curentul fara a slabi in intensitate, asemenea propagarii unui tsunami ce nu cruța pe nimeni.
[Soliton: in matematică și fizică, unda solitara ce se propaga fara a se deforma intr-un mediu non-linear si dispersiv. Aceasta unda se autoconsolideaza (un pachet de unde sau impuls), menținandu-si forma în timp ce se deplaseaza cu vitezăconstantă. Se intalneste in multe fenomene fizice, fiind soluția (solutie cu “n” solitoni) ecuațiilor cu derivate parțiale neliniare.]
Conform explicațiilor sale, înainte de a inventa un nou sistem, trebuie bine înțeles ce anume nu a funcționat in acesta, pentru ca venirea unui astfel de val puternic este de acum inainte de neoprit. Acest val – mai violent decât oricare altul – va face din noi mici pioni ce vor fi dezrădăcinati, intr-un ritm alert, de acest Pamant care se grabeste spre catastrofa anuntata a unui derapaj uman, ecologic și economic. Nu este vorba de o predicție a unor intelectuali cuprinsi de frica sau a unor clarvazatoare; această prognoză este rezultatul unor analize matematice serioase și este împărtășita de mai multe grupuri de cercetatori din diverse domenii. Cel mai surprinzător este faptul că acestia nu numai ca au ajuns la aceeași concluzie, dar si în același timp.
Potrivit unui grup de fizicieni ce utilizeaza fractalii, sistemul nostru se va prăbuși în 2045. “Mâna invizibilă” a economistului scotian Adam Smith, care anticipa consecințe globale sanatoase, prin faptul că fiecare isi protejeaza propriul interes, nu mai functioneaza. Trebuie să repunem rapid în centrul acțiunilor noastre o examinare atenta si profunda pentru a inlatura cat mai repede vechile noastre obiceiuri, dacă tinem cat de putin la viața noastra.
[“Mâna invizibilă” este o metaforă folosită de Adam Smith pentru a explica cum se realizează bunăstarea generală în circumstanțele în care fiecare individ își urmărește propriul interes. Unul dintre citatele cele mai elocvente în acest sens este următorul: „Fiecare individ urmărește numai avantajul său, asfel, în acest caz, ca și în multe altele, el este condus de o mână invizibilă, ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui.” Conform lui Adam Smith indivizii care își urmăresc propriul interes promovează interesul societății, deși cursul acțiunilor lor nu are în vedere interesul public, mai mult decât cei care în mod intenționat doresc acest lucru.]
In prima jumătate a secolului al XIX-lea au aparut idei care au contestat sistemul. Enciclopediștii, Rousseau, Voltaire și alți ganditori au hrănit reflectiile socialiștilor utopici, asociationism, colectivism, comunism, anarhism … idei pe care s-au bazat revoluțiile, care in cea mai mare parte au esuat.
De aceea, trebuie avut grijă să nu se facă din nou aceleași greșeli. Potrivit lui Paul Jorion, trei elemente ar fi cauzele situației actuale: comportamentul colonizator si oportunist al speciei noastre animale, complexitatea societății în care trăim și conjunctura economica mondiala.
In timpul Revoluției Industriale, omul a făcut pași mari, neavând nici un respect pentru resursele naturale din jurul sau. Progresele realizate în agricultură și medicină au contribuit la eradicarea foametei și la prelungirea duratei de viața. Specia noastră s-a multiplicat. Suntem mai numerosi, uneori prea mult, pentru ceea ce Pământul este capabil sa sustina.
Odata cu instituirea sistemului proprietatii private, specia noastra colonizatoare a practicat politica pământului pârjolit si a stabilit un echilibru de forte distructiv fata de resurse, făcând din noi o specie dominatoare. Apoi, banii au devenit arma noastră de distrugere în masă. Asa cum a scris si Adam Smith, aminteste Paul Jorion, banii permit două comandamente. Primul, acela de a efectua comenzi, iar al doilea, plasarea comenzilor. Prin intermediul banilor, în sistemul pieței libere, omul a devenit atotputernic.
Sunt mai bine de 50 de ani de când reflectiile oamenilor nu mai influențează cursul evenimentelor, caci sistemul si-a autodistrus propriul sistem imunitar. Cel mai bun exemplu în acest sens este criza creditelor ipotecare cu grad mare de risc. Organizarea la Paris a conferintei privind colapsul sistemelor financiare, conferinta orchestrata de firma Goldman Sachs, în 2008, a demonstrat clar că nu mai exista o autoreglare a sistemului.
Autorii de science-fiction au prevăzut si ei catastrofa, așa cum se intampla adesea: mașina pe care omul a inventat-o, calculatorul, a preluat controlul asupra inventatorului său și a distrus sistemul.
Paul Jorion se numara printre cei care au conceput primul software financiar. Acestia au realizat rapid faptul că utilizatorii nu aveau nevoie să înțeleagă ceea ce au facut ei, ci trebuie să știe doar că facand clic pe banda de o anumita culoare, este generata o activitate în mod automat, aparatul intrecand cu mult posibilitatile omului. Ce ființă umană normală poate monitoriza 4000 de activitati pe secunda?
Așa-numita Tranzacționare de înaltă frecvență este deja pe cale de disparitie. Escalada războinica dintre roboți a distrus sistemul, deoarece acestia nu cunosc teama sau prudenta.
[Tranzacționarea de înaltă frecvență (High-Frequency Trading sau HFT) reprezinta executia cu viteza mare a tranzacțiilor financiare, efectuate de algoritmi informatici. Este vorba de o categorie separată a tranzacționarii automate. Acesti operatori ai pietelor virtuale pot efectua operațiuni pe piețele financiare – burse – într-un timp de ordinul microsecundelor. Tranzacționarile de înaltă frecvență ar fi fost în mare măsură responsabile de Flash Crash-ul din 2010.]
Potrivit lui Paul Jorion, pentru o specie oportunista cum este a noastra, pe care o compară cu rozatoarele, nu există decât două soluții: fie vom schimba sistemul, fie vom gasi un alt mediu. Mai puțin de treizeci de ani pentru a emigra pe o alta planeta, este un termen realist?, se intreaba cercetătorul.
După ascultarea demonstratiei sale, se poate înțelege originea acestui derapaj. La începutul sistemului, atunci când un creditor imprumuta bani, era recompensat cu dobanda. Principiul a fost inventat odata cu arendarea pamantului, cand proprietarii împrumutau pamantul pentru a fi cultivat, iar fermierul ceda un procent din recolta. Arendarea pamantului era utilizata pentru a crea bogăție suplimentara și sistemul se regla in mod natural. Atunci când nu existau recolte, nu exista nimic de împărtit. Ceea ce nu a mai fost cazul pentru creditele de consum.
In anii 1990, conform lui Helmut Creutz, ponderea cheltuielilor cu dobânzile atingea 40% din prețul marfurilor, iar escaladarea acestora n-a facut decat sa continue. Pentru ca un pact de stabilitate financiară sa functioneze, statele nu pot depăși prin rata dobânzilor plătite pentru credite rata de creștere economica a țarii lor, dar cu sistemele în vigoare, acest lucru este pur și simplu imposibil. Strategia reducerii cheltuielilor și a încurajarii creșterii economice nu face decat sa accelereze procesul de deteriorare a resurselor biosferei. Viciul se afla chiar în interiorul sistemului.
Paul Jorion a ajuns la concluzia că distrugerea planetei este inscrisa în insusi sistemul capitalist. Cu cat indatorarea necesită o creștere economica mai mare, cu atat aceasta determina o deteriorare mai mare. Dacă nu se schimbă sistemul, specia noastră este sortita pieirii.
Explicatiile clare si rationale ar trebui sa determine omenirea sa actioneze. Daca nu o face, inseamna ca este intr-adevar surda, oarba si suicidara. Acest fin observator al lumii avertizeaza asupra faptului ca ora schimbarii a venit si omenirea trebuie sa se grabeasca pentru ca timpul se scurge, iar cei aproape treizeci de ani ramasi inseamna o perioada foarte scurta.
In loc de concluzii: in societatea contemporană, ritmul alert al evolutiei tehnologiei, creşterea vertiginoasă a vitezei în toate domeniile de activitate, complexitatea relaţiilor şi a schimbărilor a impus omenirii un nou ritm caruia a trebuit sa i se adapteze: un ritm alert al vieţii în general. Peste toate, criza de timp a acaparat omenirea care nu mai are timp, nu mai are rabdare; vrea totul repede si, in virtutea “modelelor de succes” care sunt promovate, crede ca mimetismul ii va aduce fericirea.
Atat in cadrul celulei de baza a societatii, cat si la scara micro si macroeconomica, poate ar trebui reflectat si la cuvintele vechiului proverb: a te intinde cat iti este plapuma. Cu alte cuvinte, un apel la moderatie.
Opinii:
1. “Pentru că avem de-a face cu o criză a Europei developată de o criză americană, care are trei culpe: lăcomia bancherilor, un factor subiectiv, intervenția statului prin politici sociale, un factor de sorginte, mai degrabă, socialistă și consumatorul, care nu e nici de stânga nici de dreapta. Criza europeană nu e nici ea o criză capitalistă, ci o criză a statelor. Și atunci se pune întrebarea: Este capitalismul în agonie? El o duce foarte bine, dar în China.” (Lector univ. dr. Vlad Mureșan)
2. Criza economica vazuta de un istoric, Acad. Florin Constantiniu:
“Când în anii 1989-1991, pseudosocialismul de tip sovietic s-a prăbuşit, mai întâi, în ţările est-europene apoi în URSS, victoria capitalismului apărea ca incontestabilă. Un analist american (de origine japoneză), Francis Fukuyama, a exprimat cel mai limpede şi cel mai categoric noua realitate istorică: în sens hegelian, istoria se încheiase, dar nu în înţelesul că se oprise torentul evenimentelor (ar fi fost imposibil!), ci în sensul că umanitatea atinsese cele mai bune forme de organizare economică şi social-politică – economia de piaţă şi democraţia liberală. Cum oamenii, de regulă, îşi iau dorinţele drept realitate, ei au crezut că, din acel moment, intrau într-o lume a prosperităţii şi a păcii. În fostele ţări comuniste, acest sentiment a fost potenţat de deceniile de lipsuri şi de represiune, toţi crezând că sunt la porţile raiului terestru, întruchipat – pentru cei mai mulţi – de serialul „Dallas”: vor trăi cu toţii ca familia Ewing!
La început, se părea că, într-adevăr, toate drumurile duc la…Dallas. Şi, într-o bună zi, criza economică a lovit nemilos, spulberând frumoasele visuri. Concedieri, reduceri de salarii, şomaj, rate neachitate, nesiguranţa zilei de mâine. Totul a apărut ca un vis rău, fiecare dorind să se trezească, să se smulgă coşmarului cât mai repede.
Pentru cine are însă o pregătire cât de elementară în domeniul economiei politice şi a istoriei capitalismului, criza nu a fost o surpriză. Nu numai că era „firească”, dar trebuia să lovească în chip necesar.
Până la marea criză economică din anii 1929-1933, capitaliştii şi-au obţinut profiturile din reducerea salariilor, adică din cumpărarea forţei de muncă la un preţ cât mai mic. Criza amintită a fost una de supraproducţie, piaţa neputând absorbi mărfurile, întrucât cumpărătorii nu dispuneau de banii necesari pentru a le achiziţiona. Capitaliştii au înţeles lecţia; ei şi-au dat seama că pot câştiga mai mult şi mai sigur, dacă, ridicând salariile, vor permite salariaţilor achiziţionarea unui mai mare volum de mărfuri. Actul cumpărării aducea capitalistului un profit mai mare decât cel obţinut prin diminuarea salariilor. Odată înţeles mecanismul, capitalismul sau neocapitalismul (pentru a-l deosebi de cel anterior crizei) a încurajat consumul, iar, după cel de-al Doilea Război Mondial, a făcut din societatea de consum un ideal.
Consumismul a avut un dublu avantaj pentru capitalişti: a) le-a sporit considerabil profiturile; b) i-a abătut pe muncitori de la lupta de clasă la „lupta pentru cumpărarea de mărfuri” (televizor, maşină de spălat, telefon mobil etc.).
Sub un „bombardament” publicitar (reclamele) permanent, omului de rând i s-au creat „false necesităţi”: a crezut că trebuie să aibă ultimul tip de deodorant sau ultimul tip de automobil. Întrucât nu dispunea de banii necesari pentru a dobândi aceste bunuri, s-a împrumutat de la bănci. La rândul lor, băncile, aparţinând aceleiaşi clase a capitaliştilor, s-au grăbit să le dea credite pentru a putea achiziţiona cât mai multe bunuri. Ampla acţiune de creditare a depăşit însă posibilităţile băncilor („s-au întins mai mult decât plapuma”, s-ar spune în formă populară) şi, în consecinţă, au apărut falimentele.
Statele – ele însele simple instrumente de apărare şi promovare a intereselor clasei capitaliste – au sărit imediat în ajutorul băncilor şi le-au preluat datoriile. „Şi astfel criza datoriilor din sectorul privat a devenit criza datoriilor suverane” (Ilie Şerbănescu, Sclavilor: en garde, Lagarde!, „România liberă”, 2 noiembrie 2011, p. 8). Dar statele înseamnă „contribuabili, salariaţi, pensionari” (ibidem). Altfel spus, statele, la ordinul capitaliştilor, au trecut povara crizei de la exploatatori la exploataţi. Să nu ne sperie limbajul folosit, care aminteşte de retorica defunctelor regimuri pseudosocialiste, dar aceasta este realitatea. Repet o vorbă a unui respectabil academician, care spunea că, în manualul de economie politică din care învăţase în anii ’50, tot ce se referea la socialism se dovedise o minciună, dar tot ce privea capitalismul se verificase în întregime, mai ales în evoluţia României postdecembriste.
Cu sinceritatea care îi este caracteristică, marele bogătaş american Warren Buffett spunea în legătură cu măsurile anticriză ale autorităţilor din SUA: „Liderii noştri au cerut «sacrificiul comun». Dar când au lansat cererea, m-au cruţat pe mine. M-am consultat cu prietenii mei superbogaţi pentru a afla la ce necazuri se aşteptau. Şi ei au fost lăsaţi neatinşi […] Prietenii mei şi cu mine am fost răsfăţaţi destul de un Congres prietenos cu miliardarii” („New York Times” în ediţia românească din „România liberă”, 23 august 2011).
Actuala criză economică este un produs al sistemului capitalist. Aşa-zisele state democratice – instrumente ale clasei capitaliste – au hotărât să rezolve criza pe seama masei de contribuabili, salariaţi şi pensionari şi să-i pună la adăpost de urmările crizei tocmai pe cei responsabili de ea.
În România, politica de austeritate, ordonată de FMI, unul din centrele de comandă ale lumii capitaliste, şi urmată slugarnic de autorităţile de la Bucureşti, a căpătat forme mai dure decât în alte ţări, lovite de criză. Faptul se explică prin acţiunea nefastă a doi factori: a) lăcomia şi incompetenţa clasei politice; b) pasivitatea ruşinoasă a populaţiei.
În perioada postdecembristă, România a încăput pe mâna unor bande politico-mafiote, care, sub diverse etichete de partid, s-au pus pe jefuitţara, pe care au transformat-o într-o piaţă de desfacere a produselor străine. Rapacitatea cu care s-au aruncat asupra resurselor naţionale a adus România la sapă de lemn; ea a devenit o ţară fără industrie, cu o agricultură înapoiată, cu un sistem de sănătate în permanentă criză, cu un învăţământ de batjocură, cu aproape trei milioane de cetăţeni care au părăsit-o pentru a-şi câştiga existenţa în străinătate, cu familii dezunite şi copii traumatizaţi sau care s-au sinucis de dorul părinţilor. Iar ei, politicienii şi afaceriştii, trăiesc într-un lux cum n-au cunoscut nici boierii de altădată (sunt miniştrii şi înalţi demnitari cu venituri exorbitante, proprietari a numeroase locuinţe – unul are opt!).
Îmbogăţiţii tranziţiei nu şi-ar fi permis asemenea jafuri şi nici autorităţile nu ar fi impus măsuri de austeritate atât de dure, dacă ar fi existat o reacţie din partea populaţiei. Masa românilor a rămas resemnată şi inertă. N-a schiţat niciun gest de împotrivire sau de demnitate. Oi care se lasă mulse şi tunse – asta sunt românii. Acea blestemată resemnare neputincioasă, care încurajează toate abuzurile şi prădăciunile venite de sus. 1907 şi 1989 au consumat – pare-se – vlaga unui popor sfârşit, ieşit din istorie, condamnat la o existenţă obscură şi inutilă. Bine măcar că, în 2050, vor fi numai 15 milioane de români. Oricum, consumă inutil resursele planetei.
Evident, docilitatea manifestată de populaţie favorizează şi încurajează atât jafurile politicienilor şi afaceriştilor, cât şi politica de rezolvare a crizei pe seama celor mulţi. Aceasta se întâmplă în România. Pe plan internaţional însă capitalismul este condamnat la pieire. Actuala criză nu este una trecătoare, ci simptomul sfârşitului care a început. Agonia capitalismului va fi lungă şi dureroasă (deja Angela Merkel a vorbit de încă două decenii de dificultăţi economice). Capitalismul este ca un bolnav de cancer, care, înainte de apariţia bolii incurabile s-a hrănit bine, a făcut sport, a luat vitamine. Cancerul îl răpune mai greu, dar îl răpune.
Groparul capitalismului nu va fi însă proletariatul, cum au crezut Marx şi Engels. Marea victorie a capitalismului nu a fost prăbuşirea pseudosocialismului, răpus de propriile contradicţii, ci emascularea proletariatului. Această clasă şi-a pierdut orice potenţial revoluţionar. Muncitorul s-a tranformat din luptător împotriva capitalismului în cumpărător al produselor capitalistului. El a fost perfect integrat mecanismului, sistemului capitalist şi nici nu-i mai trece prin minte că bogăţia capitalistului este rezultatul muncii lui. De la clasa muncitoare nu mai este nimic de aşteptat.
Capitalismul va sucomba ca urmare a propriilor contradicţii, vădite de actuala criză economică. Va pieri – într-o expresie populară – de mâna lui. Între forţele sociale care, în forme şi grade diferite, îi subminează bazele sunt de amintit două categorii: mai întâi, „mişcarea indignaţilor”, astăzi încă puţin numeroşi, dar mâine, cu siguranţă, un puternic flux contestatar, desfăşurând acţiuni de tipul „Occupy Wall Street!”. În al doilea rând, valul de imigranţi din ţările sărace, care, precum migratorii din perioada antichităţii târzii, care băteau la porţile (de fapt, limes-ul) Imperiului roman, se îndreaptă acum spre ţările bogate. Presiunea lor este atât de puternică, încât niciun fel de măsuri nu-i mai poate opri (sunt toate şansele ca Franţa să devină primaţarăeuropeană cu populaţie majoritar islamică).
Ce orânduire se va substitui capitalismului? Acum, este imposibil de spus. Omenirea va căuta forme noi de organizare, care să evite neajunsurile şi tarele celor vechi, deja experimentate. Poate că printre noile forme se va afla şi una autentic socialistă (nu ca socialismul de tip sovietic), care să răspundă aspiraţiei multiseculare de echitate socială. Astăzi, asemenea gânduri pot părea simple utopii, dar întotdeauna trebuie să ne amintim de cuvintele naturalistului francez Théodore Monod (1902-2000): „Utopia nu este irealizabilul, ci ceea ce nu s-a realizat”. Socialismul adevărat rămâne de edificat, iar el oferă o speranţă celor care astăzi suferă de pe urma crizei capitalismului.”
© CCC