“Împlinire”, “fericire” sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot admite integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moartea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale existenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult întrebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am socotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, medicina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-acolo, dar biblioteca mea e o bibliotecă de filosofie.
Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în original, fiind convins că toate traducerile mă “traduc”. Despre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la “Bellu” de oameni mari. Nu mă interesează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă informez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu rămâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi iarăşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antrenate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recucerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.
Muzica poate fi o cale de autocunoaştere. Ea cere răbdare, o simfonie nu se înţelege din prima, dar până la urmă e o formă de iniţiere. Pui un disc şi dintr-o dată te simţi mai puţin singur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melancoliile lui Chopin, frământările lui Beethoven, transparenţa lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafaţă propriile tale angoase, spaime, nelinişti, bucurii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echilibrezi.
Am luat de peste tot, din isihasm, din indianistică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din meditaţie, tot felul de învăţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei ştiu că vin obosit de la clinică şi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenţial. Esenţial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? Soluţia mea e eclectică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica…